Îngerul negru își face siesta, privind blajin la muritorii de rând.
Îngerul negru. Partea întâi
Nu putea trece neobservat. Lăsa pământul răscolit în urma sa, cu gropi din loc în loc, pe care le făcea în încercarea de a pătrunde în subteran. Rămânea, de fiecare dată, printre pământeni, pe care-i zăpăcea cu o privire galeșă și neagră, de sub sprâncene de cărturar competent. Indubitabil, puterea lui cea mai mare era privirea hipnotică: victimele picau precum muștele, cu mințile rătăcite și comportamente ridicole, gângurind prostește, cu voci pițigăiate. Îngerul negru, deplin conștient de forțele sale, întorcea spre alint o burtă păroasă, pe care pământenii o mângăiau cu degete experte. Nu zăbovea prea mult într-un loc, pentru că îi plăceau băile de mulțime și coruperea de noi adoratori. Putea să preschimbe plânsul în zâmbet, iar mamele de bebeluși nervoși îl invocau, pentru magia prin care aducea liniștea și veselia.
Îngerul negru a trecut pe la marea Neagră, chiar pe la 2 Mai, unde-mi place mie. Am știut că a mâncat plaja, lăsând doar o fâșie îngustă de nisip, și o faleză surpată, într-un echilibru precar. Deși e sub demnitatea unui înger, îngerul negru nu se sfiește să aibă un tub digestiv lung, în care înghesuia nisipul mării Negre. Prin capătul tubului digestiv, țâșneau castele de nisip, ornate cu scoici mici și alge nedigerate. Între două castele, își arunca privirile hipnotice pe sub umbrele, peste cearceafuri: turiști goi și arși gângureau și mângâiau burta păroasă, uitând de orice decență. Drept recompensă, îngerul negru șubrezea picioarele scaunelor sau meselor de pe terasele de pe plajă, pentru că avea dinți mici și ascuțiți, pe care îi ținea ascunși sub buze groase, de harap. Cum arată îngerul negru? E greu de descris: unii spun că e un dihor, alții că e un șobolan sau chiar o entitate extraterestră.
….va urma….
Lista rușinii
Doi oameni de la primărie au venit într-o zi de vară și au montat un difuzor nou, mai mare și mai frumos. Difuzoarele erau gratuite și fiecare casă din mijlocul Bărăganului a primit unul. Băieții de la primărie lucrau repede și întârziau câteva minute, preț de-o țuică de corcodușe, că prunele nu se prea făceau. Difuzorul cel nou scotea sunete limpezi în aerul dens al verii, fără ca cineva să le audă cu adevărat. Cuvinte puține și mulțumiri multe pentru un mare om și pentru un mare partid răzbăteau liturgic de sub pânza difuzorului. Țăranii își vedeau de treabă, întrerupăndu-se doar spre cinstirea noului difuzor, cu lichidul distilat în alambicuri manșonate cu mămăligă, întru câștigarea aburului prețios, mocnit la foc de coceni. Fumul de coceni semnaliza, printr-o dâră neagră și aromată pe cerul verii, distilarea rușinoasă și ilicită, dar absolut obligatorie. Corcodușele erau coapte. În zumzetul general al zilei de vară, în care veselia sugruma câteva cântece patriotice pe trei voci, difuzoarele cele noi prinseră să țipe, cu voce de femeie artăgoasă, încremenind satul din Bărăgan. Vocea de femeie acuza public și tăios , pe note înalte și sonore. Acuzații erau numiți în ordine alfabetică, fără putință de tăgadă: a lu’ Albu din vale, a lu’ Bostan, Dincă și nevastă-sa, Grigore din satul nou … și lista rușinii curgea până la Văcăroiu, ultimul, dar și cel mai vinovat, după cum se putea deduce din oripilarea acuzației. Sătenii care nu erau pe listă și nu-și auzeau numele strigat în difuzor, clătinau din cap, își duceau mâna la gură de mirare și blamau, în gând sau cu voce tare, pe cei făcuți de rușine. Nu era puțin lucru să-ți auzi numele la difuzor, acolo unde de obicei se auzea doar numele marelui conducător, cel preaiubit. Cântecele patriotice își reluaseră cadența monotonă, fundal potrivit pentru discuții rurale despre lista rușinii, prin care sătenii erau somați să înapoieze cărțile împrumutate de la căminul cultural. Termenele de înapoiere a cărților erau mult depășite, dar țăranii știau foarte bine că veșnicia s-a născut la sat.
Prietenii
Soarele răsărise cu putere, de după un bloc, făcându-i pe cei doi să se ridice de pe cuvertura găurită.
– O să fie cald azi! zise Șchiopu, cu ochii mijiți către soare.
– O să fie! încuviință Roșcatu, din dorința de a-i face pe plac șchiopului.
Se întinseră pe spate, sprijiniți în coate, pe cuvertura veche, privind puhoiul de lume care intra sau ieșea de sub pământ. Cei doi aveau reședința în inima capitalei, pe un petic de iarbă verde, lângă o gură de metrou.
-Săracii de ei! mormăi Șchiopu, cu voce scăzută și condescendentă.
-Săracii… Cum se uită în pământ. Or avea și ei pe ale lor…
Cei doi se săturară de privit la lumea curată și grăbită spre nicăieri și își mutară atenția spre un punct inexistent, acel punct în care te uiți când nu ai niciun gând.
-O fi luni azi? se întrebă, pentru sine, Șchiopu.
-E joi! răspunse Roșcatu, stăpân pe informație.
– Nu, mă, e luni.
– E joi, că a veni gunoiul.
În fața evidenței, Șchiopu tăcu un timp, scărpinându-și ciotul cu un băț. Dacă era joi și trecuse mașina de gunoi, tomberoanele erau goale și stomacul lui rămânea tot gol. Norocul lui că miercurea mânca mereu bine.
-Auzi, Roșcatule, s-a întors lumea pe dos. Azi e joi, că a venit mașina de gunoi, da’ lumea se poartă de parcă ar fi luni.
-Așa-i.
Și iarăși se puseră pe contemplat lumea care intra și ieșea de sub pământ, cu aerul zilei de luni. Un câine amușină pe lângă ei, fără să le acorde atenție și trecu mai departe, oprindu-se lângă un copac.
-Azi o să plouă! zise Șchiopu.
-Nu cred, că cerul e senin.
-Pișcă rău muștele.
-Înseamnă că o să plouă!
Amândoi se tolăniră mai bine, cu ochii țintă în cerul dezbrăcat de nori, așteptând semnele iminenței de ploaie.
-Ar fi bine să mergem să ne scăldăm în Dâmbovița, propuse Șchiopu, cu dorință în glas.
-Ar fi bine! acceptă Roșcatu, fără să-și schimbe poziția de pe pled. Soarele începuse să coboare după blocuri și o căldură densă izvora din pământ, iarbă și asfalt. O baie în Dâmbovița îi umplea de o bucurie vie, care dădea pe dinafară, chiar dacă baia rămăsese doar o idee. Se foiră un pic, mulțumiți de posibilitatea unei băi, alungând muștele ce pișcau a ploaie. Întinseră, pe la colțuri cuvertura, să nu-i deranjeze de i-o fura somnul.
-Auzi, Roșcatule….să știi că noi am murit. Suntem morți și nu știm.
-Suntem morți?
-Da. Nimeni nu ne vede, pentru că am murit și nu știm.
-Așa e! Dar dacă suntem morți, unde am ajuns? În rai sau în iad?
Șchiopu se scărpină iar cu bățul pe ciotul de picior, semn de mare efort filosofic.
-Suntem în rai, că dacă eram în iad nu ne lăsa să ne scăldăm în Dâmbovița.
Secrete întunecate
Doamna și domnul Popescu stăteau de douăzeci de ani în același bloc, cu intrarea umbrită de teii uriași. Nimeni nu le trecuse pragul păzit de doamna Popescu, așezată de-a curmezișul, cu trupul minion umplând miraculos intrarea în apartament. Ochii vreunui curios care le suna la ușă nu puteau trece de cerberul lățit în prag, deoarece doamna Popescu ascundea cu îndârjire secretele întunecate ale soțului ei. Nu știau vecinii care erau aceste secrete mizerabile, dar aveau certitudinea existenței lor prin vorbe scăpate la necaz de doamna Popescu sau prin vehemența interdicției de a deschide ușa apartamentului mai mult decât era nevoie. Domnul Popescu însuși, își ducea cu sine secretele, etalând o făptură anemică, umeri gârboviți și o privire albastră, cu un început de cataractă. Pentru necunoscători, ar fi fost doar un bunicuț care-și plimba căruciorul de cumpărături în susul și în josul străzii. Vecinele și privirile mai atente nu puteau fi păcălite de aparența de seninătate neputincioasă, ci puteau vedea sub masca de bătrânel semnele realității ce se dorea disimulată. Domnul Popescu putea tuși pe un ton grav, ce-i contrazicea inflexiunile blajine ale vocii sau putea fi foarte alert și sprinten pe trecerea de pietoni, chiar dacă trăgea după el căruciorul de cumpărături. Uneori, când părul alb îi creștea mai mult, o buclă arogantă îi cădea pe un ochi, dându-i un aer tineresc, în dezacord evident cu imaginea de pensionar. Doamna Popescu însăși răbufnea, când și când, în mici revărsări emoționale, acompaniate de lacrimi și suspine, pe care vecinele le ostoiau cu vorbe de mângâiere: „lasă, doamnă Popescu, că așa-s bărbații…” Dar doamna Popescu plângea și mai tare, cu lacrimi mari, ce se rostogoleau sub barbă. „Nu, niciun bărbat nu făcea ce face bărbatul ei.” Îi era greu să spună ce făcea, îi era imposibil să divulge secretele negre, îi era rușine. Vecinii își înghițeau curiozitatea, răspunzându-și singuri la întrebări: cadavre, perversiuni sexuale sau trafic de carne vie puteau fi posibile în apartamentul Popeștilor, de unde răzbăteau mirosuri înțepătoare, de acizi sau formoli. Într-o vineri seară, doamna Popescu, mai congestionată ca niciodată, cu lacrimile șiroind pe față și cu o valiză care nu se închidea bine, părăsi pe domnul Popescu. În timp ce cobora scările, cu grijă să nu-i explodeze valiza într-o risipă de boarfe, striga în gura mare domnului Popescu și cui voia să o asculte despre secretele întunecate care-i măcinaseră viața. Domnul Popescu avea apucături sadice, ciopârțind cadavre și recoltând trofee pe care le întindea pe pereți, pe catifea roșie. Vecinii, în spatele ușilor închise, ascultau terifiați cum cele mai negre presimțiri ale lor se adevereau. Domnul Popescu, în pragul ușii, într-un halat de baie decolorat, mormăia ca pentru sine că e doar o plăcere nevinovată. Dar doamna Popescu nu-l mai auzea. Nu se împăcase niciodată cu pasiunea lui de a colecționa insecte, iar expunerea unui gândac de bucătărie, pe catifea roșie, pe peretele din hol a însemnat sfârșitul secretelor întunecate.
Memoria de trei secunde
Un pește aflat într-un acvariu va face trasee de la un perete de sticlă la altul fără să se plictisească, cu fervoarea noutății, pentru că memoria lui este atât de scurtă, încât uită mintenaș că a mai trecut de o mie de ori pe acolo. Probabil că își închipuie că este într-un lac sau într-un ocean, dat fiind că a uitat aproape instantaneu de existența unei limite de sticlă, atunci când o întâlnește. Peștele din acvariu nu este singura ființă amnezică din ecosistem. Omul, deși demnitatea sa de ființă superioară nu-i permite să recunoască, are o memorie cel puțin discutabilă, comparabilă cu a carasului auriu. Când a aflat de la televizor despre riscul de a se îmbolnăvi și de a muri și-a luat, cu toată responsabilitatea, măsurile de precauție, cele mai eficiente, așa cum OMS l-a învățat. Mai mult decât atât, omul s-a întors către sine și a gândit că lumea nu va mai fi niciodată la fel, după pandemie: va prețui mai mult aproapele, natura și pe Dumnezeu. Va fi mai bun și va fi mai responsabil. Va restabili valorile importante ale umanității. Distanțarea fizică va fi o constantă socială, care va face lumea mai tristă. Își va proteja bătrânii, fragili în fața urgiei. Adierea morții l-a făcut pe om mai bun, promițându-și sieși și speciei din care face parte, o lume ideală. Apoi, tot de la televizor a aflat că adierea morții s-a îndepărtat și, lucru curios, s-a necăjit pentru promisiunile făcute, considerând că a fost escrocat cu un număr „prea mic” de morți. Omul s-a rușinat de slăbiciunea sa, de momentul său de umanitate și, cu ardoare răzbunătoare, a uitat, la fel de repede ca peștișorul din acvariu, de pandemie, morți și făgăduielile de a face o lume mai bună. Când credeam că lumea nu va mai fi la fel, s-a dovedit, cu fapte concrete, că lumea nu s-a schimbat deloc: lupte pentru putere, violențe, grija pentru capra vecinului și argumente supreme de tipul „ba a mă-tii” sunt la locul lor, acolo unde le-a încremenit temporar pandemia. Despre pești se spune că au o memorie de trei secunde, dar biologii susțin că memoria lor poate ajunge la cinci luni. Ar fi trist pentru peștișorul din acvariu, care și-ar aminti de pereții de sticlă ai închisorii sale, incompatibili cu iluzia unui lac sau a unui ocean. Eu sper în existența memoriei de trei secunde.
Proza scurtă: Jurnal de îndrăgostit
Azi, când am văzut-o prima dată, am știut că inima mea și-a găsit stăpâna. De după perdea o puteam privi cum își face curat în mașină. Îi șade așa de bine cu aspiratorul micuț și roșu în mână, mai ales când deretică pe locul șoferului, jumătate băgată în mașină, jumătate la vedere. Are pantaloni de trening mulați și, de după perdeaua mea, mă minunez ce forme rotunde are posteriorul ei când se apleacă să aspire scaunele din față. Îi văd și mijlocul de viespe și nu pot decât să mă bucur că e o femeie de casă, care nu cheltuie bani pe spălătorie, loc plin de haidamaci. M-a apucat strănutul. Cred că perdelele sunt pline de praf, dar nu-mi părăsesc postul de observație până când sufletul și viața mea nu termină de curățat mașina din parcare. O văd plecând cu aspiratorul roșu și cu o găleată plină de perii. Sânii îi saltă sub tricou în timp ce pășește spre intrarea în bloc și eu o iubesc din tot sufletul meu. O să-i scriu un bilet, pe care o să i-l las în parbriz, sub ștergător: „te iubesc de nu mai pot, ești ca fecioara între sfinți, ca-n Biblie, Rachelo, și vreau să-ți fac copii”. Când aud femeile de copii sunt ale tale, înnebunesc.
Am văzut-o de dimineață, pleca la serviciu și arăta ca în reclamele cu femei fericite. Nu mi -a plăcut ținuta office, era cam strâmtă și nu-mi place să se holbeze alți bărbați la ea. A intrat în mașină și a zăbovit puțin cu piciorul stâng pe caldarâm, cât să-i văd frumusețea de gleznă subțire, cu musculatura lungă și fermă. Despre femeile cu glezne subțiri am auzit că sunt focoase în pat, dar nu știu dacă e adevărat, că Gina avea niște bulumaci de glezne și era ca o locomotivă diesel, de mă rupea în două. Sper să nu aibă apucăturile Ginei, că mă durea tot corpul de la brâu în jos după o noapte de dragoste. Și cu mașina trebuie să fac ceva, că broscuța aia verde nu e de femeie serioasă. Cred că vând broscuța și îi iau ceva frumos, la mâna a doua. I-aș scrie un bilet, să i-l pun în parbriz: „te iubesc mult, dar trebuie să faci și tu un efort, ca dragostea noastră să fie veșnică”.
Azi a venit cu un buchet de flori, de la serviciu sau de unde naiba o fi vagabondat. Nu-mi vine să cred că e o stricată. Dacă i-aș scrie un bilet, i-aș spune că și-a bătut joc de dragostea noastră. Am iertat-o, ce să fac…. Poate că e profesoară sau doctoriță și a primit la școală sau la spital florile alea. Dacă e doctoriță, am dat de belea, dar o să-i interzic să facă gărzi, că toată lumea știe ce se întâmplă în gărzile din spital.
Azi a venit cu un haidamac. Am vrut să cred că e un verișor, dar n-am putut, că i-am văzut pupându-se pe gură. Am așteptat să intre în bloc, m-am încălțat, strănutând întruna și am coborât să-i pun sub ștergător biletul pe care l-am scris cu inima sângerânď: ” curva dreacu”.
Inteligențe
Întâi apare nevoia inefabilă, care mă împresoară ca o boare, fără să o conștientizez pe deplin. E ca simptomul adormit al unei boli care nu s-a instalat încă. Incubație. Este momentul în care inteligența artificială se dovedește mai deșteaptă decât mine (mult mai deșteaptă) și mă copleșește pe toate căile posibile cu frânturi conștiente ale dorințelor mele. Nu apuc să mă gândesc la o vacanță fără ca laptopul, telefonul sau pc-ul să nu-mi arate că merit o vacanță: destinații, trasee turistice, echipamente sportive și restaurante sosesc în calupuri organizate, stârnindu-mi curiozități și standarde pe care nu le-aș fi avut în mod spontan. Mă trezesc calculând bugete și ea, inteligența artificială, adaptează imediat oferta concretă a dorințelor mele la posibilitățile financiare. În centrul preocupărilor inteligenței artificiale sunt eu, cu plăcerile și dorințele mele, care nu apucă să se învechească, așa cum mi-aș dori uneori. Pentru că uneori îmi place mai mult să-mi doresc și mai puțin să capăt ceea ce-mi doresc. Dincolo de acest mic neajuns, pe care un program informatic l-ar putea rezolva dintr-o mișcare cu aspect de clic, despre inteligența artificială nu am decât cuvinte de laudă: îmi odihnește mintea până la topirea dorinței de a face eforturi de prisos, cum ar fi efortul de a-mi stabili nevoile. Pentru că nimic nu se pierde și totul se transformă, ne putem gândi la o constantă k a inteligenței pe pământ: dacă inteligența artificială e în creștere liberă, undeva vom avea o pantă descendentă a unui alt tip de inteligență. Poate fi vorba de inteligența umană și semne că acest lucru se întâmplă există. Cum ar fi informațiile de pe eticheta unui produs pentru bebeluși, un marsupiu textil în care mama își poartă copilul pe piept. Eticheta conține informații despre modul în care se spală marsupiul (la mașină de spălat), cum se usucă sau cum se depozitează. Atenționarea finală se referă la necesitatea scoaterii copilului din marsupiu, înainte de spălare. Dacă atenționarea e necesară înseamnă că inteligența umană e în impas și doar un roboțel cu suflet bun (Wall-E sau Eva) se mai poate gândi la viitorul omenirii.
Eroarea
Îl numisem Haiducu și, cu inocența copilăriei, credeam că am un câine și că-i sunt stăpân. Uriaș, cu un cap monstruos și ochi injectați, învelit într-o blană plină de scaieți, Haiducu își ducea viața solitară departe de oameni și de animale. M-am apropiat cu indârjire și curaj, repetându-i că pe el îl cheamă Haiducu și e câinele meu, ca și cum aș fi rostit o vrajă care chiar îl transforma în câinele meu. Visam, de la înălțimea mea de preșcolar, să am ciobănescul la picioare, cu botul uriaș culcat pe sandalele mele, gata să-mi ghicească dorințele de stăpân. Dintr-un motiv sau altul, Haiducu m-a acceptat, cu o bunăvoință superioară, privind prin mine ca și cum nu aș fi existat. Acum știu că mă desconsidera profund și că nu a simțit vreo clipă nevoia de a-mi demonstra lipsa mea de importanță. Îi adunam ciulinii din blană, cu adorație și mulțumire de sine, în timp ce alți copii ne priveau de la distanță, în așteptarea unui deznodământ sângeros. Haiducu stătea pe loc , privind prin mine, și eu îndrăzneam să-l mângâi pe cap, așa cum ar face orice stăpân. Într-un vârf de curaj l-am încălecat, ținându-mă de blana cu scaieți și Haiducu m-a purtat agale, fără să pară deranjat, până într-o tufă la rădăcina căreia putrezea vreo mortăciune. Haiducu și cu mine apreciam mirosurile și ciulinii în mod diferit, ceea ce a dus la apariția compromisului în viața mea timpurie. Merita cu prisosință să-ți zgârii pielea prin boscheți și să miroși a gunoaie pentru scurta călătorie de pe spinarea uriașă. Haiducu mă lepăda lăsându-se pe picioarele din spate și mă părăsea chiar când credeam că îl stăpânesc mai bine. Germenii dezamăgirii și ai îndoielii încolțeau în mine, doar până la o nouă întâlnire cu animalul. Exersam încă de atunci memoria selectivă și rețineam doar acele lucruri care îmi slujeau dorințele, ignorând cu multă lejeritate acele amintiri care-mi stricau plăcerea. Când nu a mai apărut, am trăit spaima pierderii și a responsabilității. L-am căutat și l-am găsit, dosit după un gard, la umbră. Pentru prima dată, Haiducu m-a considerat importantă și și-a ridicat puțin buza de sus, dezvelind niște dinți mari. Din Haiducu a ieșit un mârâit înfundat, de care nu mai era nevoie, pentru că raporturile dintre noi deveniseră limpezi ca lumina zilei. Am privit de la distanță cum Haiducu își lingea cei cinci pui, frumoși și urâți în același timp, pe care tocmai îi fătase. Prima eroare notabilă din viața mea va fi urmată de multe altele, făcând posibilă scrierea unor povești, ca cea de față.
Camera galbenă
Chiar dacă nu vedeam pe nimeni, am știut tot timpul că nu sunt singură. De aceea, pășeam cu atenție prin camera galbenă cu pereți nesfârșiți, de teamă să nu mă lovesc de intruși, rătăciți ca și mine. Poate că lumina difuză, de un galben-murdar, îmi îngreuna mersul și mă făcea precaută, în încercarea mea de a detecta sursa luminii. Nicio fereastră nu strica simetria pereților galbeni, deschizând perspectiva unei singure destinații, necunoscute. Nu m-am mirat prea mult când, în tranzitul meu prin camera galbenă, ce semăna cu o stație de metrou pustie și slab luminată, l-am întâlnit pe bătrânul flașnetar. Stătea pe jos, rezemat de peretele galben și era luminat de nicăieri, ca și cum el ar fi fost o sursă de lumină. Deși nu-i vedeam ochii, acoperiți de sprâncene stufoase și pierduți în fundul unor orbite adânci, știam că este mulțumit, așa cum se odihnea alături de flașneta sa. „De ce nu cânți, flașnetarule?” l-am întrebat în gând. „Să nu se sperie pasărea”, mi-a zis el fără vorbe și eu am știut că o pasăre mare vine și se lasă hrănită de bătrânul fericit să o atingă pe cap. Moșul o hrănea cu propriul ficat și spunea că pasărea uriașă e un miracol. „Dar e periculos miracolul tău,” am apucat să-i zic, fără cuvinte, și nu am mai auzit răspunsul. Pereții galbeni mi-au arătat ieșirea și camera ca un coridor infinit m-a expulzat afară, în timp ce inima mea își regăsea un sănătos ritm sinusal. Am căutat mult cheia camerei galbene, pentru că îmi era drag flașnetarul și aș fi vrut să-l văd. Am găsit cheia, după chinuitoare căutări. Avea formă de sincopă și deschidea camera galbenă într-o singură secundă. Am știut că nu sunt singură și am pășit cu grijă să nu mă împiedic de alți rătăciți. Gânduri care nu erau ale mele se loveau de pereții galbeni și se întorceau către mine în valuri succesive. Am început să alerg de-a lungul gândurilor străine, în speranța că-l voi găsi pe bătrân. Așa a și fost. Întâi am văzut flașneta, în jurul căreia mișuna o mică mulțime, care producea valuri de gânduri. Se minunau de frumusețea instrumentului și încercau să învârtă manivela înțepenită. Flașneta a rămas mută și, într-un gol de gândire, produs de dezamăgire, am strigat: „dar bătrânul? unde e bătrânul?” Mulțimea a reverberat într-un singur gând, arătându-mi o umbră ce se odihnea sprijinită de un perete galben: „a murit, un bețiv, nici ficat nu mai avea”. Înainte să apuc să-i urăsc pe rătăciții din camera galbenă, am fost aruncată din nemărginitul coridor. Mi s-a părut, pentru o clipă, că am atins o aripă uriașă, fâlfâind greu. Am simțit miracolul – un miracol periculos și flămând.
