Terapie intensivă. Corpul astral

Eram trei păsări de noapte într-o reanimare cu toate paturile ocupate. Doctorul, un tip deștept și cam coleric, o asistentă, adică eu, evident tot deșteaptă, o infirmieră zvârlugă pe care te puteai baza, deșteaptă și ea.  Se arăta noaptea liniștită, reușisem să îi culcăm pe toți, cu excepția unui tip masiv, bărbos, care declarase că el nu vrea nici un fel de calmant pentru că nu îl doare nimic. În fiecare noapte se întâmplă să avem cel puțin un pacient mai zărghit; în seara asta, bărbosul era zărghitul. Ceilalți dormeau și el, un vorbăreț fără pereche, rămas fără auditoriu, vorbea cu noi, câte în lună și în stele. Îl ascultam puțin (bătea câmpii vorbindu-ne despre Cosmos și puterea minții asupra durerii) și așteptam cel mai mic motiv să fugim din calea tirului oratoric. Doctorul nostru a stat până la miezul nopții și s-a retras în cămăruța lui. În timp ce îmi frecam nesul de miezul nopții, mi-am dat seama că nu îl mai aud pe bărbos. M-am dus să văd ce face; ațipise și părea că nu îl doare nimic: nu avea variații de puls și tensiune. Chiar în timp ce îl scuipam în gând de deochi, îmi trântește o linie izoelectrică lungă, întreruptă când și când de câte o extrasistolă, și aia ventriculară. Îmi strig infirmiera, îmi chem doctorul. Până să apară el, noi ne-am apucat să îi facem masaj și să îl ventilăm la balon. Infirmiera mea, de la balon de acolo, își găsea timp să îi tragă și câte o palmă peste față; e un tip de stimulare care funcționează dacă situația nu e groasă. Apare și doctorul, răcnind și cu apa curgând pe el. Stopul cardiac al bărbosului îl scosese de sub duș. De acum răcneam toți trei, mai ziceam și de mame, de sfinți, de cei decedați irevocabil. Și în toată nebunia asta, brusc și neașteptat, bărbosul deschide ochii și ne întreabă ce naiba facem. Noi eram trei capete aplecate asupra lui, cu laringoscopul și sonda de intubație în mâini, înjurându-i barba de care leucoplastul nu se va lipi, gâtul scurt și țeapăn, greu de intubat, masa corporală uriașă care ne îngreuna acțiunile. Ritm sinusal, tensiune bună, respirație spontană și conștiență prezentă.  Singurele urme ale evenimentului aproape fatal erau niște amprente roșii de degete pe obrajii lui. Ne-am uitat ca proștii unii la alții și i-am zis că a avut o sincopă. Bărbosul a început să râdă și ne-a spus să mergem să ne culcăm: el e bine, doar că și-a luat corpul astral și s-a dus până acasă, să vadă ce îi fac nevasta și copiii. Stăteau pe canapeaua din living și se uitau la televizor, la un western, pe Pro tv. „A-ha”, am zis noi, bucurându-ne totuși că mai bine bate câmpii decât să fie mort. Doctorul nu și-a mai terminat dușul ci a rămas cu noi. I-am făcut un nes și l-am întins pe două fotolii, că poate totuși ațipește. Îl aud că mă strigă: era cu telecomanda în mână și îmi arăta că pe Pro tv rula în reluare un film cu John Wayne. Un western.

Anunțuri

Astenia lui Cupidon

Nu-și amintește ca vreodată în secole să fi fost atât de rănit în amorul propriu. Obrajii i-au rămas tot de copil, dar de un copil bătrânicios și palid, aripile îi atârnă flasc pe lângă trup, tolba îi zace pe genunchii moi. Săgețile din tolbă, chiar și cele bune, ce au născut legende, dau rateuri,  și el, Cupidon cel fără minte, caută să înțeleagă dacă își trăiește vremurile cele de pe urmă. A folosit tot săgețile cu care s-a jucat cu Tristan și Isolda, Siegfried și Crimhilda sau atunci, în Verona… Ce vremuri! Nu știa ce e grija, iar săgețile produceau perechi despre care cântau menestrelii. Iar acum… săgețile lui cele bune abia de produceau o atracție fizică pasageră sau o zbenguială cu perspective de transformare într-o camaraderie frățească.  Dragostea de o știa el oarbă…iat-o plină de calcule și definiții. Ba că nu e pregătit de o relație stabilă, ba că nu are serviciu stabil, ba niște incompatibilități financiare, ba expectații puse cursiv pe hârtie.. Cupidon nu mai înțelege dragostea, iar dacă nici el nu e expert… Sau poate săgețile s-au învechit. Poate necesită o reevaluare serioasă, vârfuri înmuiate în feromoni și umori hedoniste, arome naturale de trupuri fertile, puțină nebunie și multă lipsă de moderație. Cupidon prinde puțină culoare în obrajii bucălați pentru că soluția asta l-ar putea relansa. Surescitarea îi scutură astenia, îi alungă luciditatea, îi desface aripile. Nu mai are răbdare și încordează arcul. Trage la întâmplare două săgeți, una după alta și se uită curios să vadă dacă a făcut vreo poznă. Două suflete s-au găsit, sunt suflete pereche și își jură iubire și veșnicie. Cupidon exultă, soluția lui dă roade, se va mai vorbi despre el, legendele se cer create. Poate chiar acesta este cuplul despre care vor povesti generații, chiar dacă nu e tocmai heterosexual. Dar dragostea nu se împiedică de nimicuri, își spune Cupidon amuzat, gândind că pe viitor va calcula mai bine când va pune săgeata în arc. Da. Îi trebuie și o bază de date. Ce vremuri!

REM

Pe cât de rele îi erau zilele, pe atât de dragi îi erau nopțile. Îi plăceau și zilele, cum erau ele încărcate de suferință, de speranță ce se arăta deșartă, de neputințe fără limite. Oare de când o iubea? De o lună sau de două? Nu mai știa clar, timpul se contracta dureros sau se dilata euforic. Știa sigur că a iubit-o din prima clipă, când a zărit-o în grupul ei. Și a trecut timp de atunci și nici măcar nu a reușit să îi atragă privirea; poate de vreo două ori ea a alunecat cu privirea pe deasupra lui. A vrut să o salute dar nu a îndrăznit. Și se gândește tot timpul la ea. Se gândește cu dragoste care îi strânge stomacul și cu ura neputinței și deznadejdei. I se tulbură lumea când o zărește, preț de o secundă, cu prietenii ei, trecând indiferentă și atât de frumoasă. Apoi o urăște: e atât de frumoasă și râde cu băieți și fete, dar mai ales cu băieți. Astfel sunt zilele lui. Dar nopțile… Adoarme greu, cum altfel, încercând să îi compună sub pleoape trăsăturile feței angelice. Și visează că e chiar împărat, iar la hotarul împărăției e ea, cerșind îndurare cu glas rugător. El nu vrea s-o asculte și o privește aspru. Ea plânge, suspină, dă să plece. E momentul din vis care îi place cel mai mult: îi spune fetei, cu voce de cezar, că, fie, poate rămâne în împărăția lui; atunci fata îl îmbrățișează strâns și îi promite recunoștință veșnică. El se lasă iubit și atunci se trezește, cu un dram de mulțumire răzbunătoare.

Undeva, sub alt acoperiș dar în aceeași noapte albastră, o fată visează că din primejdie de moarte o salvează un tânăr viteaz, frumos și stăpân peste lume. Se trezește transpirată de emoție și se gândește în noapte cam cum ar putea să îi atragă atenția băiatului indiferent care nici măcar nu o salută, atunci când drumurile lor se întâlnesc.

Nu e grabă. Visele stau să se întâlnească; între ele e distanță doar de un somn paradoxal.

Scrisoare de dragoste

Cum stătea el, bărbatul și o privea pe ea, femeia lui de atâția ani, îi trăzni prin cap că nu i-a spus măcar o dată că o iubește. Nu se prea pricepea el la vorbe meșteșugite și nu știa cum să îi spună, dar era hotărât. Femeia trebuia să aibă certitudinea iubirii lui de-o viață, iar dacă vorbele nu se lasă spuse, atunci i le va scrie: va scrie o scrisoare de dragoste pentru femeia lui. Om hotărât de felul lui, bărbatul se așeză la masa din bucătărie, cu o hârtie și un creion. „Draga mea”… își începu scrisoarea și fu foarte mândru. Nu e greu; îi place să scrie despre iubirea lui. Să îi spună că îi place cum prinde cu degete meștere rufele la uscat? Sau să îi spună că îi place cum plânge seara la filmele de dragoste? Să îi spună că îi iubește zgomotul ușor și ritmic pe care îl scoate când doarme profund? Să-i spună că e înnebunit după ridul oblic dintre sprâncene? Sau că îi place seriozitatea cu care își lăcuiește unghiile? Sau să îi spună că știe despre firele albe din cap? Poate ar trebui să îi spună că și lui îi place să doarmă la margine, dar, din dragoste, va păstra secretul ăsta. Nu e chiar ușor să scrii o scrisoare de dragoste, pentru că sunt multe lucruri de spus și toate sunt importante. Bărbatul rodea capătul creionului când femeia intră în bucătărie. …” Draga mea”…văzu ea pe un capăt de hârtie, pe care bărbatul se grăbi s-o mototolească. „Ce faci singur aici?” întrebă ea nedumerită. „Mă gândeam să pun ibricul de cafea. Tare și dulce, cum îți place ție”. Fața femeii se lumină într-un zâmbet mare, de nevastă împlinită: „Astăzi fără zahăr, cum îți place ție!”

Patimile unui adolescent rebel

Îmi place să punctez momentele importante din viața mea și a familiei mele, astfel încât, peste ani, să îmi aduc aminte cu ușurință de evenimentele respective. Probabil, și din nevoia de excentricitate, mi-am dorit să punctez sărbătorile de anul acesta; e adevărat că fără voia mea, dar cu sigurantă nu le voi uita ușor. Excentricitatea mea se traduce printr-un abces dentar, acut și fără preaviz, care a început să își facă de cap în noaptea de înviere. Ar trebui să știți că excentricitatea are prețul ei; nu există în București vreun loc în care să se rezolve urgențe stomatologice în perioada sărbătorilor legale. Cel puțin eu nu am găsit, în afara facultății de stomatologie, pe care am scos-o din calcul datorită unei experiențe anterioare: aici am ajuns cu bărbatul meu acum niște ani, pentru o extracție dificilă. Mi-l aduc aminte ieșind din cabinet cu privirea rătăcită, cu sânge pe față și pe cămașă, cu gura strămbă din care îi curgea sânge și o bucată de limbă. Așa că am început să înghit diverse pilule, toate forte, să ajung în viață într-o zi de muncă, pentru toată lumea, implicit pentru stomatologi. Înghițeam un hap, răscoleam internetul, sunam la cabinete diverse de urgențe stomatologice nonstop, dar invariabil, la nonstop era închis. Văzând că soarta mi-e potrivnică și hapurile sunt înghițite într-un ritm neregulamentar am hotărât să iau taurul de coarne și să trec pe la facultate. Recunosc, am plecat de acasă cu inima îndoită și cu preconcepții. Știu din experiență că, dacă ești de serviciu în zile de sărbătoare nu înseamnă și că ai chef să fii acolo. Tot din experiență știu că gărzile sunt asigurate de medici mai mititei și mai nefericiți care nu se pot opune suficient, pentru că nimeni nu vrea să lucreze de sărbători. La facultate, destul de liber: vreo zece excentrici cu totul, cu dureri de dinți în zi de sărbătoare. Îmi vine repede rândul, mă vede doctorița cu accent de peste Prut, mă ciocăne nițeluș, suficient cât să mă gândesc la sinucidere, și îmi zice că măseaua de minte e de vină. I-am spus că mă doare măseaua de alături, ea – amabilă, eu- țâfnoasă și cu chef de plecat acasă. Lipsa de alternativă mă ținea pe loc. Radiografia a arătat abcesul care fuza în gingia mea și doctorița m-a convins să stau cuminte să mi-l dreneze: pac-pac, cinci minute, fără anestezie, dar și fără dureri, timp în care se discuta intens despre meniul mesei de sărbătoare. Și gata: a dispărut instantaneu durerea, iar doctorița lipsită de creditul meu de încredere a devenit salvatorul meu, unicul și neprețuitul. Mi-a venit s-o iau în brațe și s-o pup, dar m-am abținut cu decență. Doctorița de peste Prut, singura la lucru în tot Bucureștiul, amabilă și răbdătoare cu un pacient dificil, precum și o grozavă durere de dinți (comparabilă, se spune, cu durerile din naștere) nu vor fi uitate niciodată. Nici sărbătorile petrecute la facultatea de stomatologie.

Partea plină a paharului: în premieră, sărbătorile au trecut peste mine lăsându-mă cu un kilogram mai puțin, pentru că nu am putut decât să molfăi din când în când câte o bucată de oușor, pe care o împingeam nemestecată cu puțin iaurt, să nu îmi rămână în găt. Adevărat hipocaloric.

 

Avertizare: cod roșu de primăvară

A venit sfioasă, cu pași mici, de echinox. A tatonat cu degete lungi, de tulpini firave și anemice, a văzut că e dorită și a prins curaj: s-a instalat confortabil, împrăștiind nebunii albe și înmiresmate. Nebunii contagioase ce scot în lume copilași proaspăt născuți și bătrânei mirosind a naftalină. Atingeri de mână, sărutări discrete, lătrat de căței, glăscioare zglobii, neveste harnice, cheflii veseli. Se încălzește pământul și sângele, se dezmorțesc simțuri adormite, se arată prima muscă amețită de soare și căldură, se trudește repetitiv-compulsiv la construcții de cuiburi.

Simți cu sufletul deschis că există miracol și că ești parte din el; trebuie doar să îl lași să te pătrundă. Dumnezeu e lângă tine și se lasă privit în minuni ce țin doar trei zile, risipindu-se apoi în ploi de petale. E miracol de înviere și renaștere.

Punctul critic de fierbere

S-a încălzit atmosfera. Mai ales datorită soarelui. Dar de încins s-a încins datorită freneziei cu care gospodinele fac preparative pentru masa de sărbătoare. Casa a fost deja răsturnată cu susul în jos și apoi așezată la loc; urmează al doilea tur de forță, pe palierul culinar. Se fac schimburi de rețete, se șoptesc în mare taină secrete de coacere, se vorbește despre erori maionezăristice. Așa se face că ceva din frenezia de doamne care le dovedesc pe toate s-a luat și la mine: am alungat în lume familia să pot deretica în voie și am făcut muncă grea ore în șir. Casa bec, familia reîntregită, cu role și biciclete intrând din inerție până în mijlocul casei proaspăt lustruite. Și aici a fost atins punctul critic de fierbere: am dat în clocot brusc… „Hei! Voi nu vedeți?” A încremenit familia în gesturi neterminate. „Te-ai vopsit?” a făcut soțul o încercare timidă, depășindu-mi limitele de toleranță domestică. M-am gândit că uite așa se poate ajunge la crimă, gestul fiindu-mi oprit doar de spaima că se poate face mizerie. I-am lămurit cum că am făcut curățenie și atmosfera s-a destins: punctul de fierbere a dispărut, sub avalanșa bilaterală de complimente. Am zăcut două zile și am înghițit antiinflamatorii să mă pot mișca. Familia mi-a purtat de grijă și mi-a făcut zăcutul ușor de suportat. Drept recunoștință, acum, că mă pot mișca natural, îmi doresc să îi răsfăț cu o masă de sărbătoare. I-am anunțat deja despre bunătățile pe care vreau să le creez. Familia e stupefiată și îngrijorată. S-a ținut scurt consiliu de familie și felurile multe și diverse s-au redus la niște ouă roșii. Se pare că gospodina din mine rămâne și anul acesta într-un con de umbră. Sărbătoarea Paștelui înseamnă un suflet plin, nu un stomac depășit de situație (cred lucrul acesta, dar o spun și pentru a-mi ostoi frustrările de gospodină).  Dar, întrebarea pentru doamnele care le dovedesc pe toate rămâne: cum reușiți să fiți femei frumoase, master-chefi, echivalent de firmă de curățenie? Pentru mine e un mister…

Măgarul

„Vino repede, să vezi un măgăruș!” Așa am fost trezită dis de dimineață, din somnul care îmi place cel mai mult, cel de pe la ora șase și jumătate. Poate nu am apucat să vă spun că măgarii sunt animalele mele preferate, astfel încât, cu un singur ochi deschis și cu genunchii tremurând, am sărit din pat, să văd măgărușul plimbându-se în parcul din fața blocului. Cu naivitatea somnului de dimineață am avut chiar și un gând de copil: poate că măgărușul s-a pierdut și îl voi lua eu. Am căutat din priviri măgărușul plimbându-se prin parc și am dat cu ochii de el, chiar lângă mine, râzând fericit că, a nu știu câta oară, m-a păcălit de 1 aprilie.

Flori, fete și băieți

Spunea lumea că toate florile sunt frumoase. Mult timp, Margareta nu a crezut lucrul acesta. S-a chinuit mult să își arate chipul în lume, în vreme ce suratele ei înfloreau deja. Și mai spuneau suratele că nu are parfum și nu e nobilă; atunci își blestema genele africane, care îi dictau nevoia de soare și lumină, de pământ nisipos și umezeală puțină. Tânjea Margareta după dragoste, dar nu putea decât să fie martora frumuseții altora, care înmiresmau locul și înfrumusețau privirea, lăsându-se adulate de zori de primăvară. O vorbeau de rău, râzând sălbatic, cum că e doar o tijă urâtă sau că nu are suficientă clorofilă. Margareta își îndoia tija fără floare, suspinând după soare. Răzbea greu, concurența era dificilă. Miracol a fost când într-o bună dimineață, Margareta și-a etalat un cap mândru și frumos, proaspăt și inocent, lăsând în umbră surate trecute. Margareta își găsise soarele și dragostea o făcea strălucitoare. Strălucea ca o stea a pământului, promițând fericiri inocent-tribale, rămășițe ancestrale din continente fierbinți. Suratele încă o vorbesc de rău, căutându-i pricini: cum că ar fi cam ușuratică sau îngâmfată, cu nasul pe sus. Margaretei nici că-i pasă. Își trăiește dragostea cu sălbăticie și soarele ei o vrea nevastă. Nu e de mirare. E Margareta o mândrețe de fată, cu ochi sclipitori și coapse lungi ce înnebunesc bărbați și aștri deopotrivă.

Motivațional: depășește-ți limitele

Am avut întotdeauna trac, emoții, frică, anxietăți legate de orice formă de manifestare în fața unui auditoriu. Iar prin auditoriu înțeleg mai mult de o persoană străină. Ce te faci atunci când ai de ținut un mic discurs în fața unei săli pline ochi? Faci ca mine; îți depășești limitele și îți uimești publicul, lăsându-l, la modul propriu, cu gura căscată. Asta se poate realiza simplu cu o pregătire fizică ușoară, pentru a-ți controla gestica și forța vocală, și o pregătire psihologică temeinică. Începi cu conștientizarea obstacolului pe care îl ai de trecut: în cazul meu concret conștientizezi tracul ca problemă. Spun teoriile marilor psihologi că identificarea problemei e primul pas spre rezolvarea ei. Așa o fi, dar nu la mine, unde identificarea problemei e însoțită de amplificarea ei până la dimensiuni cosmice. Dar dacă vrei să îți depășești limitele ( limitele sunt doar în capul tău, ce naiba), nu îți asculți rațiunea și mergi mai departe. Îți înveți discursul, îți exersezi dicția, îți studiezi gestica, și ( hai că poți!) apari în fața publicului, ca o divă strânsă cu ușa. Începi să vorbești și remarci că vorbele nu prea au sunet; încerci să crești volumul propriu (acasă puteai) și rămâi fără aer. Conștientizezi că pierzi teren și asta se traduce neurovegetativ prin sunete sparte și ascuțite pentru că vocea îți derapează, distorsiuni ale sunetelor în propriile tale urechi, senzația totală de leșin, greața care îți urcă stomacul în gât. Ești un luptător și nu te lași, reușești cu ultimele forțe să pui punctul final, senzația de ridicol e uriasă. Mai trebuie doar să rostești firescul ” aveți întrebări” , dar ideea că cineva chiar te-ar putea întreba ceva te dărâmă: gata, vomiți. Să nu ți se întâmple asta la pupitru, îți lași publicul să se gândească la eventualele întrebări și alergi la baie să vomiți civilizat. Când ai trac nici baia nu apare în calea ta: ba da; baia bărbaților e imediat pe stânga. Detalii fără importanță în lumina generală a proaspetei experiențe. Așa că intri hotărâtă și vomiți în primul lavoar care îți iese în cale, cu un auditoriu înmărmurit, uimit, care te privește…cu gura căscată. Hotărât lucru, asta se numește carismă. Limitele au fost depășite, până la proxima ocazie, când se va dovedi că sunt la locul lor, întărite corespunzător de ultima experiență.

Cu adevărat distractive mi s-au părut felicitările pentru discursul impecabil, dicție și stăpânirea de sine, pe care am fost încântată să le primesc cu o morgă demnă, care reușea să acopere hohotele de râs interior, așa…pe stomacul gol.

PS: Am fost rugată să menționez că desenele superbe care îmi însoțesc textele sunt realizate de fiica mea, în dorința ei de a mă susține.