Terapie intensivă. Mamă eroină

E o femeie încă tânără, parcă fără vârstă, cu trup mare și voinic, trăsături banale și puțin lățite, dându-i un aer de puținătate intelectuală și de umilință. Zace în patul de spital, fără să scoată un cuvânt și fără să ceară nimic. Dacă o întrebi ceva îți poate răspunde monosilabic: nu vrea calmante, nu vrea mâncare, nu vrea apă, nu vrea „să deranjeze”. E genul de pacient care e propriul lui dușman și care te face să te simți inutil și frustrat, cu senzația că eforturile tale sunt zadarnice. Ne spune doar că e încercarea lui Dumnezeu și că trebuie să treacă singură prin asta. Încercăm să-i spunem că Dumnezeu nu e satrap și că sigur ar înțelege o perfuzie analgezică, precum și nevoile de alimentație și hidratare ale unui om bolnav, dar femeia nu-și clintește părerile. Nu știu care dintre noi o întreabă dacă nu are copii și, cu această ocazie, aflăm că nu e singură pe lume, așa cum ne-am închipuit văzând că nu o vizitează nimeni. Are copii. Mulți. Șaisprezece. Și fără să vreau, mi-o imaginez pe femeia asta într-o perpetuă stare de gravidie, cu un copil de mână și cu altul în brațe. O văd vlăguită, între copii, hrănind, spălând, cârpind liota gălăgioasă, găsindu-și resurse pentru o nouă procreere. Îmi imaginez casa plină, pulsând de viață și nu înțeleg de ce femeia asta zace pe un pat de spital, fără nici unul din cei șaisprezece copii aproape de ea, refuzând să mănânce și să bea, ducându-și singură încercarea lui Dumnezeu. Copii nerecunoscători și ingrați? Sau copii nefericiți, care își urăsc mama și pe Dumnezeul egoist care a absorbit lacom toată dragostea maternă?

Nu știu care ar putea fi adevărul și cred că nici femeia din patul de spital nu îl știe: a făcut lucrurile cum s-a priceput mai bine. Ceea ce știu sigur e că dacă faci un copil, doi sau șaisprezece ești responsabil să îi iubești și să le oferi copilărie.

 

Reclame

Super ofertă!

Dacă vrei să iți cumperi o mașină nouă, dar buzunarele nu prea te țin, îți poți arunca ochii pe piața mașinilor second hand, cu kilometraj mic, strălucire mare și preț decent. Dacă buzunarele nu te țin nici în această situație, poți vâna, cu ceva curaj, chilipiruri de mașini strălucitoare, cu kilometraj foarte mic ( miraculos de mic) și preț infim, o nimica toată. Și atunci pui repede mâna pe telefon, să nu ratezi chilipirul, și suni să strângi informații despre viitoarea ta mașină, la super ofertă. Îți răspunde o voce de băiat- bărbat amabil și bun vânzător, care te limpezește ca pe lumina dimineții, că mașina, deși e veche de vreo 12 ani, arată impecabil și dă clasă mașinilor ce tocmai ies pe poarta fabricii. Are doar 15 mii de kilometri pentru că e foarte puțin rulată, deoarece a aparținut unei bătrâne pensionare care a ținut-o mai mult în garaj. Ia uite, îți zici tu, ce noroc pe tine! Mai suni totuși să mai vezi o super ofertă și descoperi cu uimire că mașina, veche de 10 ani, cu 30 de mii de kilometri la bord, e puțin rulată pentru că a aparținut unei bătrâne pensionare, care a ținut-o mai mult în garaj. În mod logic, generalizând, tragi concluzia că parcul auto second hand aparține, aproape în totalitate, segmentului de populație pensionară de sex feminin, posesor musai de garaj aferent. Apoi privești în jurul tău și detectezi bătrânici necăjite, cumpărând cu gramaje drămuite alimentele cele mai ieftine pe care le înghesuie într-un cărucior pentru cumpărături pe care îl târăsc după ele. Aha! Te lămurești acum de ce mașinile alea strălucitoare au kilometrajul așa de mic! Ale naibii bătrânici, preferă să meargă la piață cu tramvaiul, suflând greu și apoplectic, și să își țină mașinile în garaj, să se învechească frumos, așa, ca vinul…

PS. ..un bun prieten, cât pe ce să cumpere o mașină la super ofertă, ce aparținuse unei pensionare care a ținut-o mai mult în garaj, reușind să ruleze doar 15 mii de kilometri, a avut inspirația să citească un bilet insignifiant, agățat de un fir. Biletul anunța nemțește că uleiul a fost schimbat la 200 de mii de kilometri.

Melancolii autumnale

Mă pregătesc de prin mijlocul verii pentru venirea toamnei. Mă pregătesc să nu fiu luată prin surprindere de prima zi de toamnă, așa cum te pregătești de moarte după o boală lungă și fatală cu prognostic sumbru și cert.  După cum moartea nu te găsește niciodată pregătit, tot astfel toamna mă găsește puțin nedumerită și nemulțumită că vara, preferata mea, se sfârșește abrupt, lăsând în urma ei amintiri de tălpi goale și de nisipuri fierbinți. Iar copacul din fața ferestrei mele se încăpățânează să își păstreze frunzele verzi, dându-mi apă la moară în a mă minți cu ardoare, așa cum doar femeile pot s-o facă: o minciună inofensivă, cum că vara ar mai fi cu mine. Îmi proptesc privirile în verdele copacului și refuz să văd că verdele e bătrân și prăfuit, acoperind pe alocuri promisiuni galbene și ruginii. Și în plină vară care nu mai e, copila mea și lumina ochilor mei, îmi atrage diplomatic atenția că îmbrățișările și pupicurile în public sunt desuete și nepotrivite, deoarece, iată, e mare de-acum. Și pentru acest moment mă pregătesc de ani buni, cu succesul îndoielnic al pregătirilor pentru moarte sau pentru toamnă. Așadar mi-am condus copila spre școală doar câțiva pași, fără îmbrățișare și pupic, oprindu-mă pe trotuar să o privesc cum se întâlnește cu altă domnișorică dornică de autonomie. Am rămas părăsită pe trotuar, uitându-mă în urma lor, cum își bălăbăne zgomotos autonomiile pe membre prea lungi și stângace cu care nu știu ce să facă. Fetele sunt cu spatele spre mine și cu fața către lumea mare, iar golul dureros pe care îmbrățișările interzise l-au lăsat, se umple repede cu temeri și griji. Dar așa cum doar femeile pot s-o facă, mă mint inofensiv că lumea mare e bună și frumoasă și că vara e încă aici. Îmi proptesc privirile în verdele copacului meu și refuz să văd că verdele e bătrân și prăfuit, ascunzând pe alocuri promisiuni galbene și ruginii.

 

 

 

 

 

 

 

Despre o blondă la volan sau despre analfabetismul cronic

S-a întâmplat într-o parcare. Dau să ies cu spatele, mă asigur gospodărește și aștept să treacă un vehicul care trecea pe alee. Vehiculul se oprește puțin în stânga mea, dar eu nu știu încă acest lucru, gândind că a trecut. În scurt timp aflu și eu că s-a oprit, atunci când mă proptesc puțintel în spoilerul lui. Am coborât amândoi din mașini să evaluăm pagubele. Cel puțin eu…pentru că el, un tânăr de vreo 30 de ani a vrut mai întâi să mă mănânce, cu fulgi cu tot. De ce, cum am putut, ce i-am făcut, unde mi-a fost capul, etc. M-am bucurat că nu a scos nici o bâtă de baseball, cum am auzit că se mai întâmplă. Am hotărât că sunt de vină că nu m-am asigurat. El a hotărât că nu are nicio vină, chiar dacă a oprit în mijlocul aleii, deși erau locuri de parcare (să se ducă până la magazin). Pentru că erau pagube, adică o zgârietură de vreun centimetru pe spoilerul lui (la mine nu se vedea nimic), am hotărât să încheiem o înțelegere amiabilă. Și de aici a început răzbunarea mea pentru discursul urât al tânărului. Buchisea silabisind cuvintele, ajungea cu greu la sfârșitul paragrafului, suficient să uite începutul paragrafului. Scria literă cu literă, străngând pixul până i se albeau degetele, muncea epuizat pentru fiecare semn grafic care nu avea întotdeauna corespondent în alfabetul latin, curgeau apele pe el scăldându-l în valuri de transpirație și, ce era cu adevărat drăguț, scotea limba în timp ce scria, așa cum poți vedea mulți școlari concentrați deasupra abecedarului. Sadismul meu a fost fără margini, când îi corectam „lucrarea” și îi subliniam cu pixul greșelile de scriere și ortografie: ați greșit, mai facem o dată, îi spuneam tânărului redus la muțenia elevului prins cu lecția neînvățată. Până la urmă m-a înmuiat gestul acela cu limba ce țășnea din gura concentrată și i-am scris eu datele de pe polița de asigurare.

Știam că analfabetismul a atins cote mari și cred că ” partea păgubită” din micul meu eveniment rutier nu intră în statistică, pentru că știa să scrie și să citească. Într-o manieră relativă.

Cât despre blondele de la volan… nu vă faceți griji: accidentele lor sunt amuzante.

Mnemotehnică

Când s-a întâmplat prima dată mi-am zis că e o întâmplare, când s-a întâmplat și a doua oară mi-am zis că e o coincidență. Când se întâmplă în fiecare zi, nu te mai poți ascunde după deget și ești nevoit să accepți (trecând prin faza de negare) că memoria ta nu mai e ce a fost și că ai început să uiți. E foarte jenant ca în toiul unei conversații, iei cuvântul, faci o paranteză, vrei să îți duci la capăt ideea, dar… ce păcat că ideea a dispărut undeva în lumea ideilor, lăsându-te puțin rușinat și puțin cam tâmp în fața auditoriului atent. Soluția ar fi să nu te răspândești printre paranteze și să spui predicatul înainte de a uita subiectul. Auditoriul nu va ști niciodată ce calități oratorice ai, dar nici nu te va auzi la tot pasul întrebând: „și despre ce vorbeam?” Cât despre memorie..e bine să te ajuți de schemele mnemotehnice. Le-am folosit toți pe la școală pentru a eficientiza memorarea: unora le plăceau desenele, altora graficele, planul de idei sau asocierea noțiunilor de memorat cu date personale. Bineînțeles că apelez la scheme mnemotehnice pentru a reține parolele pentru internet, telefon sau altceva. Se tot întâmplă în ultimul timp să încurc parolele între ele, ceea ce mă provoacă să gust  din plin din beneficiile mnemotehnice. Ziua mea de naștere, numele meu scris cu dublarea vocalelor, numele câinelui meu, iarăși ziua mea de naștere începând cu anul nașterii se dovedesc pe rând parole incorecte, deși știu sigur că le-am folosit cândva. Într-un final tot la butonul de ” recuperare parolă” ajung, iar schemele mnemotehnice se dovedesc insuficiente ( chiar am avut ideea stupidă să triplez vocalele numelui meu?).  La fel de jenant poate fi să ajungi cu căruțul de cumpărături la casă, să îți ambalezi produsele, să vrei să plătești cu cardul și să auzi  antipaticul ” pinul, vă rog”. Vocea vânzătoarei e cam autoritară și te tulbură, iar pinul e rătăcit printre parole și parolițe. Ca niciodată, îți amintești parola de la contul de jocuri online, de la contul de vânzări-haine online, dar nu și pinul de la cardul bancar. Noroc că ai o schemă mnemotehnică pentru asta: anul când ai terminat facultatea e chiar pinul tău.  Norocul e doar pe jumătate pentru că îți dai seama că ai nevoie de o schemă mnezică pentru a reține anul când ai terminat facultatea.

 

Șpăgi, atenții, recompense și natura umană

Articolul precedent, scris într-o doară și dintr-o suflare, nu a știut că va stârni atâta rumoare în secțiunea de comentarii. Poate că niciodată nu au fost atâtea pasiuni și emoții în comentariile voastre care să îmi provoace stări  din cele mai diverse, cum ar fi frustrare, rușine, revoltă, solidaritate, recunoștință. Rândurile de azi, cu riscul de a mă face irevocabil antipatică, se cer scrise dintr-o perspectivă mai serioasă, care reflectă clar și sincer părerea mea cea mai intimă.

Mă gândesc adesea, din perspectiva omului prea puțin bisericos, cu o credință neconvențională în Dumnezeu, că pustnicului care trăiește cu lunile într-o peșteră nu îi e greu să fie aproape sfânt. Are timp să se gândească, să se roage, nu e perturbat de semeni, nu are cu ce să se îngrașe, nu are din ce să se îmbete, nu are la ce trup de femeie să poftească. Altfel spus, ispitele se țin departe de pustnic, iar viața lui e de sfânt. Acum, de dragul speculației, putem să ne întrebăm dacă pustnicul cu pricina ar avea aceeași evoluție între oameni, într-o citadelă plină de oportunități, cu alegeri de făcut și comparații pe care nu le poate evita. Cu credința în suflet, putem crede că sfântul e sfânt în peștera lui și în citadelă, în egală măsură, pentru că noi, oamenii obișnuiți, iubim miracolele. Dacă nu iubești miracolele și ești un cunoscător bun al naturii umane (cum ar fi cazul meu, cu activitate lungă de consiliere psihologică, studii de specialitate și patalamale care să confirme acest lucru) te vei întreba de ce nu ai auzit de nici un sfânt cazat nu într-o peșteră, ci la hotel Hilton (random). Acest lucru este puțin probabil pentru că omul nu își poate nega natura umană, ce implică instincte de conservare, trebuințe bazale și trebuințe derivate din progresul societății, lăcomie, dorința de ascensiune, dorința de a fi deasupra altora, nevoia de a-și crea o imagine de sine bună etc. Aceste lucruri există în fiecare dintre noi, în proporții diferite, iar dacă ai impulsul de a te dezice declarativ de ele, poți adăuga pe listă și infatuarea, ce te poate împiedica să îți recunoști onest natura. Ești norocos dacă viața te-a ferit de ispite și nu te-a pus în situația de a face alegeri care să scoată la iveală natura umană în toată splendoarea ei. Nu te grăbi să spui că nu ești coruptibil pentru că, repet, dacă îți poți nega natura înseamnă că ești mai mult decât un om (poate chiar supraomul- așa grăit-a Zaratustra). Experiența mi-a arătat că incoruptibilul este un potențial coruptibil care nu a întâlnit încă situația potrivită de corupție.

În altă ordine de idei, sfântul din peșteră și incoruptibilii ar trebui, înainte de a arunca piatra, să fie convinși că sunt aidoma lui Dumnezeu, egali cu sine în orice situație sau poate ar fi potrivit să se expună, doar puțin, la proba focului, recte o citadelă plină de ispite sau o situație de corupție.

PS. Acesta nu este un articol în apărarea mea, ci o simplă lecție de psihologie. Șpaga e o porcărie, iar eu sunt un om cu o grămadă de defecte, iadul și raiul sunt pe pământ, viața e nedreaptă, țările scandinave sunt idealul meu de civilizație și … cam atât despre părerile mele intime și sincere.

Șpagă, ciubuc, atenții, recompense

Aveam 18 ani, terminasem liceul de profil și, iată-mă cu serviciu, la spital. Erau anii 90, vremuri suprarealiste. Eram primul angajat nou într-un spital unde personalul nu mai fusese înnoit de decenii. Nu aveam colegi de vârsta mea și consideram, la acea vreme, că serviciul e o mare pedeapsă care avea totuși o parte bună, ce se traducea prin avans și lichidare. Colegii mei, în pragul pensiei, îmi priveau dezaprobator halatul scurt și pantofii sport și îmi repartizau salonul cu pacienți necăjiți. Nu mi-am dat seama singură, cineva mi-a atras atenția, dar oricum, nu mă deranja. Primeam salonul de unde nu se făcea ” șpagă”. Nici că îmi păsa, pe vremea aceea nu- mi păsa de nimic, iar serviciul era o necesitate secundară, eu fiind ocupată primordial cu timpul liber. Totuși, dacă tot trebuia să vin la serviciu, mi-am dat seama relativ repede, că e mai bine să îți faci treaba. Și mi-o făceam, cu voie bună și multă veselie, pentru că altfel, bunăoară încruntată și gravă, nu reușeam să fiu. Și într-o dimineață, în salonul necăjiților, mă aștepta pe masa de tratament un ness bine frecat, iar în buzunarul halatului de molton, o pungă de alune. Nu știam de unde au apărut, dar gestul mi-a plăcut. Trăiam inocența zorilor „șpăgii” din viața mea. Apoi a apărut, fix în salonul de necăjiți, un tânăr afacerist ce importa frigidere, cu nevastă, amantă, secretară și am fost repartizată în altă parte. Doar vreo trei zile, după care mi-am primit salonul înapoi: tânărul era plin de pretenții și ifose, ciufut și zgârcit. Era, cu adevărat, greu de înghițit chiar și cu lămâie și mă hărțuia continuu, la un loc cu nevasta, amanta și secretara. Îmi aduc aminte că i-am spus, cu nonșalanța vârstei, că e cel mai antipatic om pe care l-am văzut vreodată și că sper totuși să îi asigur un confort oarecare, dar să îmi dea răgaz să respir că mă lasă nervii și ne luăm de păr. Nu ne-am luat de păr și ne-am înțeles binișor. La plecare mi-a mulțumit și mi-a dat un plic. Primul plic, pe care l-am primit stânjenită, roșind până în vãrful urechilor. M-am dus în cabinet și am scos pe birou conținutul plicului: depășea valoarea salariului meu de atunci. Colega în prag de pensie, cu părul grizonat și permanent, nu a reușit decât să își tremure puțin zulufii, să se îngălbenească și, puțin, să se înverzească și să iasă pe ușă, revenind cu altă colegă. Am întins iar „șpaga”, am numărat și am sortat bani sub ochii asistenței, care se îngălbenea și înverzea. Am fost cu „șpaga” vreo patru zile la mare, unde îmi aduc aminte că am cheltuit ultimul sfanț pe bere și înghețată la cornet.

Lucrurile s-au mai nuanțat, vremurile s-au mai schimbat. Grup mare, tocând subiecte diverse. Eu- în grup. Subiect fierbinte-șpaga. Ca un cunoscător ce sunt, m-am trezit spunând că șpaga e foarte mișto. Ochi exoftalmiați, furculițe oprite la jumătatea drumului către gură, priviri critice către mine, șuvoi de anatemizări: cum, tu iei șpagă? Dormi bine noaptea? Nu te simți umilită? Iar eu, cu onestitate susțin și acum, că „șpaga” pe care nu am solicitat-o niciodată mă distrează grozav, îmi dă un somn benefic și nu mă umilește decât dacă e prea mică. Dar ce să vezi, tot grupul, ins cu ins, se jură că dacă ar fi în locul meu, ar refuza, ar chema poliția sau i-ar da nefericitului cu plicul în cap. Micul secret e, că în timp ce oamenii îmi prezentau la un pahar de vorbă veritabilele principii etice, schimbau nuanțe galbene și verzui, amintindu-mi de vremuri trecute în care, cu gura până la urechi, provocam revărsări biliare în fluxul sangvin al unor colege în prag de pensie.

Una peste alta, se pare că în această țară principială, am rămas ultimul om care consideră că „șpaga” este mișto.

Eșecuri

Își aduce aminte că avea cinci sau șase ani când s-a gândit prima dată la moarte: nu putea pricepe cum de bunică-său, vârât în cutia aceea de lemn, va dispărea cu totul și ea nu-l va revedea niciodată. Nu știa că moartea este definitivă și fără nuanțe, dar vedea cu ochii ei că bunică-său, în cutia de lemn, era liniștit și nu mai gemea de durere ca în ultimele zile de viață. Pe bunică-său l-a uitat, dar moartea care amuțise gemete nu i-a fost dezagreabilă. Ar fi vrut să experimenteze, doar o joacă de copil, să moară puțin, să simtă pe pielea ei liniștea aceea imobilă. Când i-a reproșat maică-sii că a născut-o, deși ea nu și-a dorit o viață, maică-sa a râs ca de o glumă bună, fără să știe că limitele puterii materne se vor contura în curând. Era deja o mică domnișoară când și-a crestat încheietura mâinii, lăsând sângele să curgă pe pardoseala băii. Vena era subțire, sângele s-a coagulat ușor și un cheag mare i-a oprit sângerarea. A gustat cu plăcere senzația de disoluție și depersonalizare care a încercat-o într-un prag de leșin și, iarăși, moartea i s-a părut agreabilă. A șters singură sângele din baie, păstrând în nări izul dulceag-grețos pe care îl va asocia mereu cu leșinul acela plăcut, de scoatere din scenă și lipsă de control. După episodul ăsta, viața i-a părut mai ușoară, poate la fel de inutilă și grotescă, dar soluția era la îndemână, dătătoare de liniștea aceea imobilă. Nu îi plăceau oamenii, sau poate că îi plăceau dar nu aveau loc în viața ei inutilă. Singuratică a rămas mereu, nutrind un dispreț ușor pentru scălămbăielile de fericire efemeră a celorlalți muritori. Apoi a venit ziua aceea când a luat hotărârea. De fapt hotărârea era luată, a potrivit doar momentul, lăsându-și suficient timp pentru a se convinge că nu se înșeală: nu se înșelase, viața era o eroare, un șir lung de eșecuri, de suferințe. O mare oboseală. A înghițit un tub întreg de somnifere. Maică-sa a găsit-o horcăind, cu pielea albăstrie și cu spume la gură. S-au muncit la spital s-o salveze, s-au emis prognosticuri grave, cum că nu va supraviețui, sau va rămâne cu sechele cerebrale incompatibile cu un trai obișnuit. Ignorând speculații, scoruri și scale, după multe zile de comă, tinerețea celor douăzeci de ani a învins și fata s-a trezit. Doctorii s-au bucurat, iată medicina face minuni, au felicitat-o, iată- e o luptătoare. Fata, buimacă încă și cu mintea încețoșată, a mijit ochii de la unul la altul și într-un final a înțeles… Și a început să plângă, înciudat și deznădăjduit, trăgând pe răbojul imaginar o linie îngroșată ce însemna cel mai mare eșec din lungul șir de eșecuri.

Ondina

Au trecut ani de atunci și îi intrase în cap că poate femeia îl legase cu farmece. Altfel cum, după atâta vreme, o visa în fiecare noapte, stând lungită pe nisipul cald, zâmbindu-i ademenitor, făcându-i semne cu mâna. Alteori visa doar apa mării în care se ivea o coadă de pește sau vreo învolburare înspumată și știa că e tot ea, fata de pe țărm, care-și preschimbase anume pentru el coada de pește într-o pereche de picioare omenești și nu prea, erau incredibil de lungi și subțiri, asemenea unui păianjen de apă. Cheamă amintirea adesea și ea vine mereu proaspătă, fără a se lăsa rugată. Și amintirea începe cu o lună mare croind cărare de argint pe luciul apei către depărtări tulburi. Și ea are plete negre-albăstrii care îi acoperă umerii înnegriți de soare, și luna îi argintează creștetul, sau sânul, sau rotula. Și simte și-acum cum îi dogoreau buzele de dorință, iar dorința avea gust sărat și dulce, de fruct exotic și de mare. S-au iubit pe nisipul ce păstra încă o amintire de soare, strângând în palme carne tânără și scoici casante, respirând repede aerul plin de miros de alge și de dragoste trupească. Și-apoi s-au jucat în marea argintată căutând cărarea către depărtările tulburi. Și atunci a luat aminte, că fata aluneca ușor pe sub luciul apei, cu brațele pe lângă corp, căutând adâncurile și chemându-l și pe el. Nu mai văzuse pe nimeni ținându-și atâta respirația și nici de alunecarea fluture nu auzise, învățase să înoate singur, în ochiuri de apă. Atunci i-a trecut prima dată prin cap că fata e o sirenă, fata mării și el e cel ademenit în larg, norocosul, pentru că s-ar fi lăsat cu drag înecat pentru încă un ceas de dragoste. Și i-a spus și fetei gândul lui, și fata a râs cu pletele negre-albăstrii ude acoperindu-i ochii și umerii. Și s-au iubit iar, cu scoici lipindu-se de pielea udă, respirând iute aer cu miros de alge și de dragoste trupească. Și s-au uitat în sus, să vadă noaptea perseidelor și luna ca o față plină și bonomă luându-și cu ea cărarea argintată. Jurăminte de credință pecetluite de luceafărul dimineții. Și aici se sfârșește amintirea. Nu a căutat-o niciodată și nici nu regretă că nu s-au mai văzut. Știe sigur că ondina nu ar mai fi venit ci și-ar fi râs de el, cum îi e felul, trimițând în locul ei o fată bună și banală, ce-i semăna la trup și chip.

Singurătate

Sunt printre norocoșii care au o familie bine legată, o familie nucleară banală, cu responsabilități, bucurii și necazuri obișnuite. Cu relații armonioase. Cum spuneam, sunt norocoasă că îi am lângă mine și nu îmi pot imagina traiul fără ei. Ca niciodată, în această vară s-a întâmplat ca, în aceeași perioadă, soțul să fie plecat din țară, iar fiica să fie într-o tabără. Cu inima strânsă le-am făcut amândurora bagajele, cu grijă și dragoste, așa cum se cuvine să facă o mamă și soție. Apoi i-am condus pe rând la aeroport și la autocar, întorcându-mă singură în casa goală, mult prea tăcută. Am făcut câțiva pași bezmetici prin casa pustie și m-am minunat de spațiul pe care îl am și de liniște. Apoi m-am străduit să îmi fie dor de ei, dar strădania a fost zadarnică: în locul dorului se cristaliza o bucurie de-a dreptul deșănțată în relație directă cu independența mea temporară. Jumătate din zi am făcut planuri pentru acțiuni extravagante, pe care nu îndrăznesc să le fac în postura de mamă și nevastă activă. Am ascultat la volum mărișor Modern Talking, mi-am pus Rain Man fără să mă tachineze nimeni că am gusturi expirate. Mi-am luat masa în oraș, la fast food, mă și jenez să vă spun ce, dar era cu ” de toate”, tipul de masă pe care nu îl pomenesc măcar în sânul familiei. Apoi am cărat acasă cea mai mare cutie de înghețată cu praline și nuci pecan, pe care mi-am propus să o mănânc toată la televizor. Din păcate nu am reușit, dar nu m-am lăsat și aproape că am dovedit-o, doar vreo două linguri nu s-au lăsat înghițite. M-am străduit din nou să îmi fie dor de ei, dar nici vorbă de așa ceva. Mi-am văzut de planul de activități extraordinare și am mai ascultat niște Modern Talking. Mi-am propus să merg la înot, să experimentez înotul solitar, dar, din nefericire, doar ideea de mișcare mă obosea, așa că seara mi-am petrecut-o făcând nimic, dar un nimic de o calitate excepțională, care mi-a produs doar bucurie. La o oră destul de târzie m-am culcat, gândindu-mă că îmi lipsește ceva, poate un pupic de „noapte bună”. Ba nu, m-am înșelat, era doar dificultatea de a lua decizia cu privire la partea patului matrimonial in care îmi doresc să dorm. Decizia a fost grea și am ales extravaganța finală a zilei de libertate : am dormit în diagonală.