Un pește aflat într-un acvariu va face trasee de la un perete de sticlă la altul fără să se plictisească, cu fervoarea noutății, pentru că memoria lui este atât de scurtă, încât uită mintenaș că a mai trecut de o mie de ori pe acolo. Probabil că își închipuie că este într-un lac sau într-un ocean, dat fiind că a uitat aproape instantaneu de existența unei limite de sticlă, atunci când o întâlnește. Peștele din acvariu nu este singura ființă amnezică din ecosistem. Omul, deși demnitatea sa de ființă superioară nu-i permite să recunoască, are o memorie cel puțin discutabilă, comparabilă cu a carasului auriu. Când a aflat de la televizor despre riscul de a se îmbolnăvi și de a muri și-a luat, cu toată responsabilitatea, măsurile de precauție, cele mai eficiente, așa cum OMS l-a învățat. Mai mult decât atât, omul s-a întors către sine și a gândit că lumea nu va mai fi niciodată la fel, după pandemie: va prețui mai mult aproapele, natura și pe Dumnezeu. Va fi mai bun și va fi mai responsabil. Va restabili valorile importante ale umanității. Distanțarea fizică va fi o constantă socială, care va face lumea mai tristă. Își va proteja bătrânii, fragili în fața urgiei. Adierea morții l-a făcut pe om mai bun, promițându-și sieși și speciei din care face parte, o lume ideală. Apoi, tot de la televizor a aflat că adierea morții s-a îndepărtat și, lucru curios, s-a necăjit pentru promisiunile făcute, considerând că a fost escrocat cu un număr „prea mic” de morți. Omul s-a rușinat de slăbiciunea sa, de momentul său de umanitate și, cu ardoare răzbunătoare, a uitat, la fel de repede ca peștișorul din acvariu, de pandemie, morți și făgăduielile de a face o lume mai bună. Când credeam că lumea nu va mai fi la fel, s-a dovedit, cu fapte concrete, că lumea nu s-a schimbat deloc: lupte pentru putere, violențe, grija pentru capra vecinului și argumente supreme de tipul „ba a mă-tii” sunt la locul lor, acolo unde le-a încremenit temporar pandemia. Despre pești se spune că au o memorie de trei secunde, dar biologii susțin că memoria lor poate ajunge la cinci luni. Ar fi trist pentru peștișorul din acvariu, care și-ar aminti de pereții de sticlă ai închisorii sale, incompatibili cu iluzia unui lac sau a unui ocean. Eu sper în existența memoriei de trei secunde.
Proza scurtă: Jurnal de îndrăgostit
Azi, când am văzut-o prima dată, am știut că inima mea și-a găsit stăpâna. De după perdea o puteam privi cum își face curat în mașină. Îi șade așa de bine cu aspiratorul micuț și roșu în mână, mai ales când deretică pe locul șoferului, jumătate băgată în mașină, jumătate la vedere. Are pantaloni de trening mulați și, de după perdeaua mea, mă minunez ce forme rotunde are posteriorul ei când se apleacă să aspire scaunele din față. Îi văd și mijlocul de viespe și nu pot decât să mă bucur că e o femeie de casă, care nu cheltuie bani pe spălătorie, loc plin de haidamaci. M-a apucat strănutul. Cred că perdelele sunt pline de praf, dar nu-mi părăsesc postul de observație până când sufletul și viața mea nu termină de curățat mașina din parcare. O văd plecând cu aspiratorul roșu și cu o găleată plină de perii. Sânii îi saltă sub tricou în timp ce pășește spre intrarea în bloc și eu o iubesc din tot sufletul meu. O să-i scriu un bilet, pe care o să i-l las în parbriz, sub ștergător: „te iubesc de nu mai pot, ești ca fecioara între sfinți, ca-n Biblie, Rachelo, și vreau să-ți fac copii”. Când aud femeile de copii sunt ale tale, înnebunesc.
Am văzut-o de dimineață, pleca la serviciu și arăta ca în reclamele cu femei fericite. Nu mi -a plăcut ținuta office, era cam strâmtă și nu-mi place să se holbeze alți bărbați la ea. A intrat în mașină și a zăbovit puțin cu piciorul stâng pe caldarâm, cât să-i văd frumusețea de gleznă subțire, cu musculatura lungă și fermă. Despre femeile cu glezne subțiri am auzit că sunt focoase în pat, dar nu știu dacă e adevărat, că Gina avea niște bulumaci de glezne și era ca o locomotivă diesel, de mă rupea în două. Sper să nu aibă apucăturile Ginei, că mă durea tot corpul de la brâu în jos după o noapte de dragoste. Și cu mașina trebuie să fac ceva, că broscuța aia verde nu e de femeie serioasă. Cred că vând broscuța și îi iau ceva frumos, la mâna a doua. I-aș scrie un bilet, să i-l pun în parbriz: „te iubesc mult, dar trebuie să faci și tu un efort, ca dragostea noastră să fie veșnică”.
Azi a venit cu un buchet de flori, de la serviciu sau de unde naiba o fi vagabondat. Nu-mi vine să cred că e o stricată. Dacă i-aș scrie un bilet, i-aș spune că și-a bătut joc de dragostea noastră. Am iertat-o, ce să fac…. Poate că e profesoară sau doctoriță și a primit la școală sau la spital florile alea. Dacă e doctoriță, am dat de belea, dar o să-i interzic să facă gărzi, că toată lumea știe ce se întâmplă în gărzile din spital.
Azi a venit cu un haidamac. Am vrut să cred că e un verișor, dar n-am putut, că i-am văzut pupându-se pe gură. Am așteptat să intre în bloc, m-am încălțat, strănutând întruna și am coborât să-i pun sub ștergător biletul pe care l-am scris cu inima sângerânď: ” curva dreacu”.
Inteligențe
Întâi apare nevoia inefabilă, care mă împresoară ca o boare, fără să o conștientizez pe deplin. E ca simptomul adormit al unei boli care nu s-a instalat încă. Incubație. Este momentul în care inteligența artificială se dovedește mai deșteaptă decât mine (mult mai deșteaptă) și mă copleșește pe toate căile posibile cu frânturi conștiente ale dorințelor mele. Nu apuc să mă gândesc la o vacanță fără ca laptopul, telefonul sau pc-ul să nu-mi arate că merit o vacanță: destinații, trasee turistice, echipamente sportive și restaurante sosesc în calupuri organizate, stârnindu-mi curiozități și standarde pe care nu le-aș fi avut în mod spontan. Mă trezesc calculând bugete și ea, inteligența artificială, adaptează imediat oferta concretă a dorințelor mele la posibilitățile financiare. În centrul preocupărilor inteligenței artificiale sunt eu, cu plăcerile și dorințele mele, care nu apucă să se învechească, așa cum mi-aș dori uneori. Pentru că uneori îmi place mai mult să-mi doresc și mai puțin să capăt ceea ce-mi doresc. Dincolo de acest mic neajuns, pe care un program informatic l-ar putea rezolva dintr-o mișcare cu aspect de clic, despre inteligența artificială nu am decât cuvinte de laudă: îmi odihnește mintea până la topirea dorinței de a face eforturi de prisos, cum ar fi efortul de a-mi stabili nevoile. Pentru că nimic nu se pierde și totul se transformă, ne putem gândi la o constantă k a inteligenței pe pământ: dacă inteligența artificială e în creștere liberă, undeva vom avea o pantă descendentă a unui alt tip de inteligență. Poate fi vorba de inteligența umană și semne că acest lucru se întâmplă există. Cum ar fi informațiile de pe eticheta unui produs pentru bebeluși, un marsupiu textil în care mama își poartă copilul pe piept. Eticheta conține informații despre modul în care se spală marsupiul (la mașină de spălat), cum se usucă sau cum se depozitează. Atenționarea finală se referă la necesitatea scoaterii copilului din marsupiu, înainte de spălare. Dacă atenționarea e necesară înseamnă că inteligența umană e în impas și doar un roboțel cu suflet bun (Wall-E sau Eva) se mai poate gândi la viitorul omenirii.
Eroarea
Îl numisem Haiducu și, cu inocența copilăriei, credeam că am un câine și că-i sunt stăpân. Uriaș, cu un cap monstruos și ochi injectați, învelit într-o blană plină de scaieți, Haiducu își ducea viața solitară departe de oameni și de animale. M-am apropiat cu indârjire și curaj, repetându-i că pe el îl cheamă Haiducu și e câinele meu, ca și cum aș fi rostit o vrajă care chiar îl transforma în câinele meu. Visam, de la înălțimea mea de preșcolar, să am ciobănescul la picioare, cu botul uriaș culcat pe sandalele mele, gata să-mi ghicească dorințele de stăpân. Dintr-un motiv sau altul, Haiducu m-a acceptat, cu o bunăvoință superioară, privind prin mine ca și cum nu aș fi existat. Acum știu că mă desconsidera profund și că nu a simțit vreo clipă nevoia de a-mi demonstra lipsa mea de importanță. Îi adunam ciulinii din blană, cu adorație și mulțumire de sine, în timp ce alți copii ne priveau de la distanță, în așteptarea unui deznodământ sângeros. Haiducu stătea pe loc , privind prin mine, și eu îndrăzneam să-l mângâi pe cap, așa cum ar face orice stăpân. Într-un vârf de curaj l-am încălecat, ținându-mă de blana cu scaieți și Haiducu m-a purtat agale, fără să pară deranjat, până într-o tufă la rădăcina căreia putrezea vreo mortăciune. Haiducu și cu mine apreciam mirosurile și ciulinii în mod diferit, ceea ce a dus la apariția compromisului în viața mea timpurie. Merita cu prisosință să-ți zgârii pielea prin boscheți și să miroși a gunoaie pentru scurta călătorie de pe spinarea uriașă. Haiducu mă lepăda lăsându-se pe picioarele din spate și mă părăsea chiar când credeam că îl stăpânesc mai bine. Germenii dezamăgirii și ai îndoielii încolțeau în mine, doar până la o nouă întâlnire cu animalul. Exersam încă de atunci memoria selectivă și rețineam doar acele lucruri care îmi slujeau dorințele, ignorând cu multă lejeritate acele amintiri care-mi stricau plăcerea. Când nu a mai apărut, am trăit spaima pierderii și a responsabilității. L-am căutat și l-am găsit, dosit după un gard, la umbră. Pentru prima dată, Haiducu m-a considerat importantă și și-a ridicat puțin buza de sus, dezvelind niște dinți mari. Din Haiducu a ieșit un mârâit înfundat, de care nu mai era nevoie, pentru că raporturile dintre noi deveniseră limpezi ca lumina zilei. Am privit de la distanță cum Haiducu își lingea cei cinci pui, frumoși și urâți în același timp, pe care tocmai îi fătase. Prima eroare notabilă din viața mea va fi urmată de multe altele, făcând posibilă scrierea unor povești, ca cea de față.
Camera galbenă
Chiar dacă nu vedeam pe nimeni, am știut tot timpul că nu sunt singură. De aceea, pășeam cu atenție prin camera galbenă cu pereți nesfârșiți, de teamă să nu mă lovesc de intruși, rătăciți ca și mine. Poate că lumina difuză, de un galben-murdar, îmi îngreuna mersul și mă făcea precaută, în încercarea mea de a detecta sursa luminii. Nicio fereastră nu strica simetria pereților galbeni, deschizând perspectiva unei singure destinații, necunoscute. Nu m-am mirat prea mult când, în tranzitul meu prin camera galbenă, ce semăna cu o stație de metrou pustie și slab luminată, l-am întâlnit pe bătrânul flașnetar. Stătea pe jos, rezemat de peretele galben și era luminat de nicăieri, ca și cum el ar fi fost o sursă de lumină. Deși nu-i vedeam ochii, acoperiți de sprâncene stufoase și pierduți în fundul unor orbite adânci, știam că este mulțumit, așa cum se odihnea alături de flașneta sa. „De ce nu cânți, flașnetarule?” l-am întrebat în gând. „Să nu se sperie pasărea”, mi-a zis el fără vorbe și eu am știut că o pasăre mare vine și se lasă hrănită de bătrânul fericit să o atingă pe cap. Moșul o hrănea cu propriul ficat și spunea că pasărea uriașă e un miracol. „Dar e periculos miracolul tău,” am apucat să-i zic, fără cuvinte, și nu am mai auzit răspunsul. Pereții galbeni mi-au arătat ieșirea și camera ca un coridor infinit m-a expulzat afară, în timp ce inima mea își regăsea un sănătos ritm sinusal. Am căutat mult cheia camerei galbene, pentru că îmi era drag flașnetarul și aș fi vrut să-l văd. Am găsit cheia, după chinuitoare căutări. Avea formă de sincopă și deschidea camera galbenă într-o singură secundă. Am știut că nu sunt singură și am pășit cu grijă să nu mă împiedic de alți rătăciți. Gânduri care nu erau ale mele se loveau de pereții galbeni și se întorceau către mine în valuri succesive. Am început să alerg de-a lungul gândurilor străine, în speranța că-l voi găsi pe bătrân. Așa a și fost. Întâi am văzut flașneta, în jurul căreia mișuna o mică mulțime, care producea valuri de gânduri. Se minunau de frumusețea instrumentului și încercau să învârtă manivela înțepenită. Flașneta a rămas mută și, într-un gol de gândire, produs de dezamăgire, am strigat: „dar bătrânul? unde e bătrânul?” Mulțimea a reverberat într-un singur gând, arătându-mi o umbră ce se odihnea sprijinită de un perete galben: „a murit, un bețiv, nici ficat nu mai avea”. Înainte să apuc să-i urăsc pe rătăciții din camera galbenă, am fost aruncată din nemărginitul coridor. Mi s-a părut, pentru o clipă, că am atins o aripă uriașă, fâlfâind greu. Am simțit miracolul – un miracol periculos și flămând.
Lucru mecanic
Un crâmpei de informație fără corp, pluteam în spuma cuantică din universul meu cel tânăr. Auzeam cum haosul meu se ciocnea de alte haosuri, iar din ciocniri se nășteau galaxii. Pedeapsa cosmică m-a găsit pe-o coadă de cometă și, dintr-o infinitate de posibilități, mie mi s-a deschis calea penitenței, ca un defect spațiu timp, sub formă de tunel. Coada de cometă, cu amintirea înscrisă în informația mea fără corp, va fi dispărută după o curbură bizară și un cert principiu al incertitudinii m-a împotmolit într-o mitoză banală. Am văzut, cu disperare, cum capăt o formă și gravitația mi-a devenit adevăr. Am reprodus o istorie a evoluției cu o plăcere amniotică, comparabilă cu seninătatea cozii de cometă. Am crescut și am trăit disperarea expulziei: m-am împotrivit din răsputeri, agățându-mă de un cordon ombilical generos. Dar blestemul tunelului m-a urmărit, presându-mi capul și umerii în dureri chinuitoare. Am văzut lumina prin ochii închiși și mi-am strigat nemulțumirea cu un efort ce mi-a umflat plămânii colabați. Plămânii m-au durut, ca o arsură sfâșietoare, dar nemulțumirea mea a produs bucurie și ei au zis că asta e viață. Apoi mi-au numărat degetele, iar eu am început penitența, executând un lucru mecanic nevolnic, de inspir și expir, în cicluri complete și inconstante. Pentru că nu am fost în stare să obțin perfecțiunea, lucrul mecanic a suferit abateri ajustabile într-o curbă emoțională lipsită de consistență: am fost fericit și trist, am iubit și am urât, am suferit și am produs suferință. Penitența a durat 500 de milioane de cicluri de inspir-expir, o nimica toată pentru vina cosmică de a călări o cometă. Ultimul expir, perechea decrepită a inspirului care mi-a ars plămânii când am văzut lumina, m-a eliberat de gravitație și mi-a redat neființa. Defectul spațiu timp, cu formă de tunel, m-a adus acolo unde mi-e locul, pe coada cometei mele, în haosul care apucase să-și facă ordine printre sori. Am auzit iarăși muzica vibrantă a tânărului meu univers: sunt doar o informație fără corp și e puțin probabil ca vreun oarecare principiu al incertitudinii să mă mai facă vreodată martorul unei mitoze intrauterine.
Cândva, la o fereastră
De când i se pensionase bărbatul, doamna Popescu își pierduse liniștea, spartă în mii de bucăți de suspinele și oftatul adânc ale domnului Popescu. Niște regrete tardive începuseră să-l chinuie pe proaspătul pensionar, care, în lipsa muncii fizice bine organizate din ultima jumătate de veac, se pomeni ducând dorul unor copii pe care nu i-a avut niciodată. Era un dor disperant, ca o lâncezeală aducătoare de boală. Doamna Popescu, din mijlocul liniștii ei ciobite, puse ușoara depresie a bărbatului ei pe seama pensionării și acceptă, printr-un armistițiu trecător, să ducă gunoiul la ghenă și să facă târguielile zilnice, în timp ce domnul Popescu privea trist pe fereastra orientată către soare. Micul deranj se dovedi, până la urmă, în favoarea doamnei Popescu, deturnându-i atenția de la nemișcarea cataleptică din colțul geamului bine luminat. Liniștea bătrânei doamne se refăcea mulțumitor, odată cu rărirea până la dispariție a suspinelor domnului Popescu. Doar cu ocazia curățeniei dinaintea Paștelui, doamna Popescu se neliniști puțin, pentru că soțul ei nu se lăsă dus de la fereastră, făcând imposibilă ștergerea parchetului de sub el. Se văzu nevoită să se mulțumească să-l șteargă pe domnul Popescu de praf, ocazie cu care descoperi noua textură a pielii bărbatului, anhidră și rigidă ca o scoarță de copac. Musculatura uscată își reliefa striațiile pe sub pielea tare și, chiar în vârful capului, crescuse un fel de cucui, pe care doamna Popescu l-a șters cu o cârpă umedă. Capacitatea de a vedea partea plină a paharului o ajută, și de data aceasta, pe doamna Popescu să-și regăsească liniștea, sporită de lipsa soțului din patul conjugal sau de la masa de prânz. Era mulțumită să-l știe nemișcat la fereastră, privind pe geam și să-i observe imperceptibila aplecare spre lumină. Pipăia uneori cucuiul tare din creștetul pleșuv: părea că își mărește volumul. În dimineața în care chemase ambulanța, doamna Popescu, privindu-se în oglindă, văzuse reflexia soțului ei, aplecat spre fereastra luminată. O furie uriașă o lăsă fără aer: domnul Popescu făcuse o floare, cu petale albe și moi, cu pistilul îndreptat spre soare. Ceea ce fusese confundat cu un cucui uriaș nu era decât un boboc ce explodase într-o splendidă risipă de catifea parfumată. Medicul venit la solicitarea doamnei Popescu, examină pielea bărbatului, ascultă cu stetoscopul și mirosi floarea. După un timp de gândire, doctorul hotărî că este în fața unui caz depășit, unde doar îngrijirile paleative își mai au rostul: puțină apă peste picioarele cu degete anormal de lungi, încâlcite pe sub parchetul lucios și, uneori, pulverizarea unei soluții insecticide, care să-l ferească de paraziți. Doamna Popescu a fost distrusă: era alergică la polen.
Mici anomalii de pandemie
Două ciori, probabil de sex opus, s-au plăcut, au trecut prin perioada de probă și au început să-și construiască, pline de sârg, un cuib. La o treime de vârful copacului din parcul incredibil de curat, de un verde ireal, necălcat de picior de biped sau patruped. Că parcul e curat ar fi o anomalie, dar că eu am timp să urmăresc, pas cu pas, cum decurg lucrările la construcția din copac este aproape incredibil. O anomalie atrage după sine o altă anomalie, pentru că beneficiarii obișnuiți ai parcului, lipsiți de acces la spațiile de joacă, se regăsesc, cu tot cu părinții exasperați, în parcarea din spatele blocului. Adulții păstrează distanța regulamentară, de o mașină între două persoane, dar copiii sunt ca niște sălbatici mici, organizați în triburi compacte. Energia conservată în lungi săptămâni de izolare naște reacții explozive și trotinete, triciclete, mingii vâjâie printre mașinile parcate. În timp ce două ciori (vorbesc despre păsări) își fac o mândrețe de cuib în parcul gol, iar copiii se joacă în parcare, președintele SUA scrie istorie. O istorie anecdotică și puțin tristă, risipind plictiseala pandemică din toată lumea. Ideea injectării cu dezinfectant a omenirii mi s-a părut distractivă, dar nu se compară cu privirea sinceră a epidemiologului american, identică cu perplexitatea zăririi unui extraterestru. Aștept cu interes propunerea bine intenționată a președintelui de fierbere a americanului de rând, 30 de minute, pentru uciderea coronavirusului. În timp ce președintele SUA contribuie la eradicarea bolii (de fapt, a tuturor bolilor), fiică-mea își ascute critica și, la un loc cu toată lumea, aflu cum îmi scad acțiunile vertiginos și dintr-o mamă super mă transform rapid într-o mamă ok (ok-ul ăsta e ca nota cinci de trecere, mai de milă, mai de silă; definirea termenului e necesară pentru cei fără adolescenți prin preajmă). Decăderea e dureroasă și găsesc o infimă alinare în caracterul colectiv al retrogradării: laolaltă cu mine au pierdut teren frații Grimm, Mick Jagger și profesoara de matematică. De ce? Pentru că Albă ca Zăpada avea 14 ani când a fugit de acasă, din pricina mamei vitrege cu probleme grave de personalitate. În pădure a dat peste cei șapte pitici care erau fie persoane subnutrite și lilipute, fie copii-mineri exploatați în minele de aur. Iar prințul nu era decât un haidamac de 31 de ani care s-a găsit să sărute o copilă de 14 ani, și moartă pe deasupra. Efectele pe care critica fiicei mele le produce asupră-mi sunt ușor îmblânzite de atențiile soțului meu, care nu încetează să mă complimenteze: sunt chiar mai nostimă decât cel mai reușit personaj Disney- Pixar. În lungul șir de anomalii, două ciori își fac un cuib, cărând toată ziua niște nuiele destul de lungi și grele: ceva măreț se înfiripă în copac, cam la o treime distanță de vârf.
Aseptic
Aplecat peste biroul încărcat de cărți și praf, bătrânul savant puse punctul final la sfârșitul capitolului despre acțiunea gravitației asupra îngerilor, cu stiloul care lăsa prea multă cerneală, dar pe care îl folosea de jumătate de veac. În afara stiloului, specialistul în îngeri nu-și putea modula ideile în lipsa cămășii țărănești lungi, pe care o purta peste trupul slab. Țesătura era rărită de atâta purtat și își pierduse culorile inițiale, confundându-se cu un strat de piele suplimentar, pătat de cerneală, de muște și de transpirații academice. Încheierea importantului capitol despre imponderabilitatea îngerilor îi lăsă savantului răgazul necesar pentru a medita la nevoia salubrizării locuinței și propriei persoane. Pe baza unor recomandări de încredere, primi o fată în casă, în schimbul găzduirii și al unor mese fără pretenții. Fusese avertizat că fata, mută și puțin mai înceată la minte, este cuminte, harnică și destoinică. Încă din prima zi de lucru, într-o liniște desăvârșită, fata se dovedise o bună achiziție, ocupându-se cu o frenezie lipsită de pasiune, de frecarea cu o cârpă umedă a fiecărui obiect din casă. Culori și străluciri nebănuite ieșiră la iveală de sub straturi de praf vechi și umed, împrospătând aerul cărților pergamentoase despre îngerii din toată lumea. Uitase să întrebe cum o cheamă și bătrânul o numea în sinea lui Mona, numele unicei femei a cărei apropiere o cunoscuse, într-un efemer și penibil moment de exaltare sexuală. Marcase începutul capodoperei sale de-o viață prin acceptarea unei existențe asexuate, ca a îngerilor cărora li se dedică. Stiloul cu rezervorul plin de cerneală, cămașa cu poale lungi și Mona descoperind străluciri erau suficiente pentru a face posibilă atacarea ultimului capitol al operei sale: un foarte complex studiu despre aripile îngerilor, in care savantul înainta o teorie curajoasă despre prezența penelor (asemănătoare penelor de gâscă). O singură nemulțumire îi producea Mona, care se solda adesea cu pete de cerneală lățite pe studiul despre penele din aripile de înger: la sfârșitul zilei de șmotru, fata în casă se îmbăia în apă fiartă, frecând fiecare centimetru de piele, până când aburi groși ieșeau pe sub ușa băii. Obișnuia să iasă din baie neacoperită, cu pielea udă, din care continua să iasă mult timp un abur fierbinte, făcând aerul irespirabil. Stătea goală, fără vreo rușine, în mijlocul camerei, uscându-se neobișnuit de repede, ca și cum pe sub pielea lustruită se petrecea o combustie, care evapora apa în nori mici de abur alb. Savantul o lăsase în plata ei, încercând să nu privească înspre petele de pigment închis la culoare, care îi persistau pe retină în timpul studiului despre penele albe. Mai mult, după ce Mona terminase de frecat mobile, covoare și cărți, își îndreptă atenția placidă spre straiul țărănesc pe care îl scotea cu forța de pe trupul bătrân. Specialistul în îngeri rămânea într-o goliciune costelivă, pe care încerca să și-o acopere cu mâinile pătate de cerneală. Gestul era inutil pentru că Mona se concentra pe cămașa murdară, pe care o freca în fiecare seară, descoperind ceva motive florale, într-o cusătură în cruce. Savantul, lipsit de veșmântul catalizator al ideilor , se băga gol în așternuturile proaspete, ascultând șuieratul ritmic al fetei din camera de alături, semn că niciun gând nu-i tulbura somnul. În fiecare dimineață, savantul ieșea gol în balconul micuț și își lua cămașa curată, îmbrăcând-o pe loc, înainte de a trece la studiu. În această dulce rutină cotidiană finalul studiului exhaustiv despre îngeri era aproape, fără vreun semn care să anunțe dezastrul ce avea să urmeze. Dezastrul veni nepremeditat, într-o seară când Mona întindea cămașa maestrului pe frânghia de rufe. Din Mona ieșeau aburii obișnuiți, provocați de combustia de sub piele și un vânt stârnit din senin purtă aburii denși dincolo de balcon. În mijlocul aburilor albi plutea Mona, cu o figură mai placidă ca niciodată. Vântul o învârti un pic, ca mai apoi s-o arunce în văzduh, transformând-o într-un punct din ce în ce mai mic, dispărând în cele din urmă de tot. Savantul expert în îngeri, privind scena cu gura căscată, în goliciunea costelivă cu care se obișnuise, știu instinctiv că punctul final al operei sale nu va veni niciodată: Mona dispăruse în înaltul invizibil al cerului ținând în mână cămașa lui cu poale lungi.
Dintele de lapte
Vinovatul principal era, firește, sinucigașul: sărise peste balcon, de la etajul opt și se izbise de ciment, într-o poziție neverosimilă. Înainte să sară, sinucigașul ceruse universului un semn. Îl ceruse cu disperare, dar universul nu se sinchisise de el. La lumina girofarurilor se adunase o mulțime de curioși, care, cu buzele strânse de dezgust, priveau masa de substanță murdar cenușie, inundată de sânge. În grupul de curioși se afla și vecinul tânărului sinucigaș. Auzise țipetele și s-a uitat pe geam: o atracție morbidă l-a obligat să coboare în goană scările, doar în papuci și halat de baie. Deși imaginea îi făcea rău, nu-și putea dezlipi ochii de creierul împrăștiat pe trotuar. Ce naiba îi venise să sară peste balcon, că acum două ore se întălnise cu el pe palier, și era bine-sănătos. Era lipit de perete și nu l-a observat decât când și-a desprins trupul, ca o umbră hoțească, înaintând către el. S-a speriat când nefericitul l-a întrebat dacă nu vrea să bea o bere în seara asta, împreună. Mai băuseră și altădată și îi răscolise angoasele: o beție tristă pe care s-a grăbit s-o uite. „Nu, frate, nu azi! Azi e de rahat!” îi spusese cu toată sinceritatea necazului de peste zi, când se certase cu șeful de birou. Nefericitul se întorsese mut și, cu capul plecat, intrase în garsoniera lui: universul îi spusese răspicat cum stau lucrurile. După două ore și un bilet de adio pentru mama sa încăleca balustrada balconului de la etajul opt. Vecinul sinucigașului își trecu noaptea zguduit de spasme, între somn și veghe, trăind aievea un coșmar în care o masă amorfă de creier împrăștiat îi cerea ajutor, iar el întorcea spatele cu scârbă. Dimineața îl găsi cu ochii vineți și cu dinții clănțănind: era probabil ultimul om care-i vorbise sinucigașului, pe vremea când încă trăia. Bineînțeles, vinovat era sinucigașul, că doar nu l-a împins cineva peste balcon. Fără vreun substrat concret, vecinul nedormit se pomeni gândindu-se că e puțin criminal, doar puțin, cât să nu mai aibă somn liniștit. S-a bucurat să meargă la lucru și să dea cu ochii de șeful cu care se certase în ajun: îi ceruse o mărire de salariu, numărându-i orele lucrate suplimentar. Șeful era băiat de treabă și își susținea subalternii, dar dintr-un motiv sau altul, cererea de mărire de salariu îl scosese din minți: „sunteți niște putori profitoare”, strigase șeful în urma lui, într-o izbucnire de furie, de neînțeles pentru toți martorii discuției. „Azi e de rahat, și lumea la fel”, concluzionase subalternul jignit, vecinul viitorului sinucigaș. Nimeni nu se mirase când, doar după o zi, subalternul vecin cu sinucigașul, îi spuse șefului că e un ucigaș de tineri, autor moral al crimei de la etajul opt. Pentru a risipi orice îndoială, i-a explicat șefului că dacă nu l-ar fi înjurat și i-ar fi dat o mărire de salariu, vecinul lui nu s-ar fi aruncat de pe balcon, într-o baltă de creier. Șeful a râs cu poftă și i-a oferit mărirea de salariu dorită. Somnul tihnit a revenit în viața vecinului tânărului sinucigaș, odată cu diluarea statutului de criminal sau doar cu creșterea de salariu cuvenită. Șeful de birou, deși nu a luat nicio clipă în considerație spusele subalternului, se trezi gândindu-se că există o posibilitate mică să fi provocat moartea unui tânăr. Ideea îl îmbolnăvea, comprimându-i mintea într-un deșeu monoideic, de factură psihiatrică. Reluând firul evenimentelor, șeful își aminti cu exactitate că în ziua când refuzase nervos mărirea de salariu, nevastă-sa țipase isteric la el, în zorii zilei, că nu o ajută cu bebelușul. Îi strigase, nepăsătoare că o aude tot blocul, că nu e capabil să fie tată și că mai bine nu ar mai încurca-o, ci și-ar face bagajele, ar pleca și ar lăsa-o să-și crească singură copilul. Șeful, mulțumit de introspecție, se grăbi să-și anunțe soția că e potențial criminală, istorisindu-i pe scurt povestea. Era evident că dacă ea nu țipa bezmetic, el ar fi acordat imediat creșterea de salariu subalternului fericit să bea o bere cu sinucigașul care nu s-ar fi sinucis. Iminența de boală se risipi pe loc din mintea șefului, lăsând doar o urmă neînsemnată. Soția șefului, nedormită din cauza bebelușului căruia îi ieșea primul dinte, făcu un gest de lehamite cu mâna. Nu putea fi criminală, își spunea tânăra mamă, simțind cu spaimă cum îi seacă izvorul laptelui, ca o pedeapsă a unei crime involuntare. Gândul eliberator de vinovății și lapte matern îi veni cu ușurință, reperând adevăratul criminal, cel vinovat de toate: monstrul, epuizat de plâns și dureri, dormea cu pumnul în gură, presând gingia tumefiată, din care stătea să explodeze primul dinte. Circumstanțele atenuante erau relevante, îngăduind nevinovăției să se împrăștie peste tragica poveste.
