Mi-am dat seama că sunt ceea ce se cheamă o plângăcioasă cu mulți ani în urmă, când eram doar un copil. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult de atunci, sunt tot o „plângăcioasă”, care a dezvoltat un tabiet riguros legat de activitatea de a vărsa lacrimi. Prima dată, când mi-am observat meteahna, s-a întâmplat la „Gala desenului animat”, când Jerry a fost încuiat afară, într-o noapte viforoasă (cred că era Crăciunul), iar Tom, cuprins de vraja sărbătorii, are cumplite remușcări și aduce șoarecele înghețat în casă, lângă șemineu. Jerry pare mort, apoi se trezește și cei doi au un moment de iubire autentică. Am plâns de supărare și de mila lui Jerry, după care am plâns de fericire că povestea a avut un final minunat. Acum, în plină maturitate, lucrurile stau la fel, doar că mă stânjenesc mai puțin că sunt o plângăcioasă, și, pentru o seară de film, e suficient să-mi iau o cutie cu șervețele într-o mână și telecomanda în cealaltă mână, căutând un post fără reclame, care produc distorsiuni în cadența și volumul de lăcrimare. Fimele bune sunt direct proporționale cu numărul de șervețele utilizate. Pentru o plângăcioasă, e de ajuns să audă numele unui film, cum ar fi „In the name of the father” sau să audă note din coloana sonoră a filmului „The Mission”, că ochii se umezesc până la refuz, iar preaplinul se revarsă pe obraji, înnodându-se sub bărbie. Mai greu e la cinema, unde nu pot să-mi iau cutia de șervețele, ci un pachet mititel, pe care-l chivernisesc foarte atent, doar pentru lacrimi, trăgându-mi nasul la fiecare două minute, întru economisirea șervețelelor. Experiența m-a învățat că la cinema nu trebuie să merg fardată, cunoscătorii știu ce înseamnă genele rimelate combinate cu lacrimi. Dacă mă întâlnesc cu cineva cunoscut nu scap de inevitabilul „te simți bine?”, pentru că fără puțin fard sunt cam palidă și spălăcită. „Mă simt bine, dar merg la film”, răspund eu cu sinceritate, întărindu-i interlocutorului convingerea că nu sunt în cea mai bună formă. O singură dată nu am vărsat nicio lacrimă, deși eram pregătită sufletește, iar filmul era ofertant. Îmi simțeam deja ochii aburind, când din sală mi-a luat-o cineva înainte, hohotind cu sughițuri. Am văzut mai întâi, în obscuritatea sălii de cinema, cutia albă de floricele, tresăltând sacadat în ritmul hohotelor de plâns. În prelungirea cutiei de floricele era un bărbat cu ceafa (matematic mai lată decât lungă, dar mă abțin să folosesc termenul „lată”) bine reprezentată și cu un trapez supradimensionat, de iubitor de suplimente proteice și săli de forță. Mi-am explicat de ce plânge așa de zgomotos, cutia toracică era uriașă și putea amplifica sunetele în voie. S-a ales praful de filmul meu pentru că bărbatul simțitor a plâns tot timpul, în ciuda rugăminților bodyguardului de a face liniște și pentru prima dată, pachetul meu de șervețele a rămas intact, eu ființă senzorială prin excelență, lăsând rațiunea să preia controlul. Plângăciosul e ridicol. Adică, ce mare brânză că mor personaje, sunt blestemate, se întâmplă drame și nelegiuiri? Va avea oricum happy-end, că e o creație Pixar și eu am văzut trailerul. Așa a și fost: Brave s-a dovedit neînfricată.
Nu găsești un astfel de bărbat în fiecare sală de cinema și, în lipsa lui, eu mi-am reluat tabietul.
