De ce se mai tem oamenii

Oamenilor le e frică de ce se poate întâmpla, de viitorul apropiat sau îndepărtat, în care fac predicții despre eșecuri, nereușite, cataclisme. Trecutul nu e niciodată la fel de înfricoșător precum viitorul, iar prezentul, oricât de dificil este, te obligă să iei poziția de luptă în fața obstacolelor. La spaima de ce se poate întâmpla se adaugă și fobiile obișnuite- frica de înălțime, de apă, de foc, de oameni, obiecte ascuțite, iar lista e nesfârșită. Am citit de curând despre o statistică a fobiilor în rândul americanilor, care se tem de cataclisme, molime, extratereștri, încălzire globală, moarte. Dar în fața tuturor acestor temeri se află frica de clovni, pentru că simpaticul clovn, răspunzător de antren pe la petrecerile de copii, e considerat de americani mai înfricoșător decât moartea. Am considerat (o dată în plus) că americanii au stranietățile lor, prin comparație cu românii, care se tem cu simț de răspundere de corupție, ziua de mâine și sărăcie. Mi-am zis că doar o minte plictisită poate găsi ca obiect al fricii un clovn nevinovat. Asta până azi când, în hipermarket, am dat cu ochii de un clovn atârnat de un balon galben: avea părul roșu, ochii plânși, gura lăbărțată și membre distrofice. Nu știu ce a fost, magnetism, mesmerism, ceva care mă țintuia locului. Am aflat de la asistență că mă uitam la clovnul cu zdrențe peticite cu ochi măriți și o gură căscată, imaginându-mi crime odioase prin rețeaua de canalizare. Pennywise.  Mi-am dat seama că americanii nu sunt americani degeaba: au clovnii ăștia ceva de te furnică pe șira spinării, paralizându-te complet, în așteptarea deznodământului. Nu aș putea explica la ce se referă deznodământul, dar sunt sigură că la nimic bun. Am simțit că mă pot încadra liniștită în statistica americană, a minților plictisite, ridicând înfiorătoarea arătare pe primele poziții, alături de cutremur….și șerpi, și păianjeni, și stomatologi, și șeful de la resurse umane…

Reclame

Ședința de bloc

M-am uitat cu atenție la participanții de la ședința de bloc, întrebându-mă de unde au apărut vecinii ăștia, că parcă nu i-am văzut până acum. Mi-am dat seama că stau într-un bloc plin de pensionari cu pensii mici și boli mari, vizibile pe fețele palide, lipsite de expresie. M-am trezit mezina ședinței de bloc, deși nici eu nu sunt vreo tinerică, dar am fost bucuroasă că pot să ameliorez media de vârstă și să expun public problema țevii pluviale care se revarsă uneori la mine în casă. Mizam pe înțelepciunea adunării de bloc, dar lucrurile nu au fost deloc simple: ploaia nu curgea în casele lor, deci țeava pluvială nu este o urgență, cum ar fi liftul care nu se deschide la etajul unu. Am zâmbit, am făcut apel la importanța și necesitatea schimbării țevii mult prea vechi, rugându-mă de două băbuțe și trei moșuleți pentru susținere. Au evaluat, cântărit, calculat și au votat pentru schimbarea țevii pluviale, privindu-mă cu reproș pentru ploaia care curge în casa mea. Alt punct de pe ordinea de zi a fost creșterea salariului femeii de serviciu, de la 400 la 700 de lei. Țeava mea îi încălzise puțin, dar creșterea salariului i-a clocotit complet: au uitat de artroze, boli, suferințe, mișcându-se tinerește, cu gesturi energice care să ateste că nici morți nu vor fi de acord cu asemenea obrăznicie. Am încercat să spun că femeia muncește de la 5 dimineața, e curat și miroase frumos în bloc: am aflat din zece părți odată că femeia muncește într-adevăr, dar totuși nu transpiră sânge, deci nu merită 700 de lei. Energia cu care se opuneau scotea la iveală resurse nebănuite, puțin probabile la bătrâneii- vecini ai mei, dezvelind personalități puternice sub aparențele de fragilitate bolnăvicioasă.  Răsufla ideea de bază că dacă tot ne e greu ar fi plăcut ca altora să le fie și mai greu. În plină efuziune motivațională m-am trezit că pun problema pungilor de plastic aruncate pe geam, goale sau pline cu ceva, ciorbă, pâine sau mămăligă. Am îndrăznit să spun că e urât să arunci gunoi pe geam, ceea ce a transformat  adunarea de bloc într-un tumult fierbinte, cu degete arătătoare acuzatoare îndreptate în cele patru puncte cardinale spre potențiali aruncători de gunoi pe geam. Am profitat de vacarmul general să mă strecor mișelește din ochiul furtunii, având certitudinea că vârsta nu vine mereu cu înțelepciunea. Restul blocului era aproape mort: campionatul mondial de fotbal rivaliza inegal cu ședința de bloc, mult asemănătoare cu un salon de nevroze geriatrice, în care tratamentul  încă nu s-a dat.

 

 

 

 

 

Viața e frumoasă…

Ce te faci când eșți martorul nefericirii unui prieten, coleg, rubedenii? Probabil că în primul moment îți dorești să nu fii acolo, simțindu-te vinovat de starea ta de bine. Probabil că într-o fracțiune de secundă de pui în poziția de luptă sau fugi: nu ai timp de fugă, nefericitul te-a văzut și te-a evaluat ca posibilă ancoră, așa că nu mai ai ce face și te transformi în umărul de sprijin. Îl asculți și nu prea pricepi de ce e în pragul depresiei: ai pățit și tu același lucru și nu prea te-ai sinchisit. Uităm că trecem diferit prin evenimente și aceeași întâmplare e percepută neutru de unii și ca pe o agresiune de alții. Ne trezim că îi spunem camaraderește că „stai, măi, liniștit, să vezi ce mi-a făcut mie nevastă-mea..”. În acest fel îi minimalizăm durerea, proiectând asupra lui propria poveste. Nefericitul, aflat în necazuri domestice și în depresie, se poate gândi că tu, umărul pe care plânge, ai pățit la fel și ești deja divorțat, ceea ce mai pune o cărămidă la nefericirea lui. Poate că soluția potrivită pentru tine nu este potrivită și pentru prietenul tău. De fapt, tot ce poți face într-un astfel de moment este să îl asculți fără să îl judeci, dar rareori se întâmplă lucrul acesta pentru că tu, aflat în afara poveștii, vezi lucrurile în alb și negru, cu soluții simple și la îndemână. Uneori, umărul de sprijin își ia rămas bun de la amicul depresiv  zguduindu-l energic:”hai, măi, viața e frumoasă!”. Aceasta poate fi picătura cea mare, cea care dă pe dinafară: ” viața e frumoasă” venit din partea unui prieten este dovada precisă că nefericitul e singur pe lume, chiar dacă e între oameni. Nimeni nu îi înțelege durerea și pasul spre însingurare e făcut. Uneori viața nu e deloc frumoasă.

 

Terapie intensivă… o viață de om

Nu a fost niciodată un bărbat masiv, ci mai degrabă uscățiv și firav, degajând totuși forță și autoritate, pe deasupra lentilelor ochelarilor de vedere lipiți cu leucoplast. La cei 93 de ani, avocatul își păstra agilitatea mișcărilor și privirea vie cu care ne cerceta atent. I-am văzut familia doar la internare, dar chiar și atunci pe fugă: o familie mulțumită că, cel puțin pentru o vreme, bătrânul este în grija altora. Nu mă grăbesc să îi judec pentru că cele 45 de kilograme de bătrân avocat erau pline de hachițe și mofturi, punând oricui răbdarea la încercare. Răspundea frumos la tratament și de acum așteptam cu interes externarea pacientului. Dar familia a decis să își prelungească momentul de respiro și să temporizeze externarea. Domnul avocat, relativ sănătos și plictisit probabil de regimul de spital, stătea în vârful patului , monitorizându-ne activitatea și propunând soluții pentru ameliorarea problemelor din secție. Era de acum de-al nostru, inclus în rația noastră de cafea și ciocolată, la care poftea ca un copil. Ziua trecea repede, cu multă activitate supervizată expert pe deasupra lentilelor lipite cu leucoplast. Dar, odată cu ziua se ducea și luciditatea domnului avocat: noaptea îl plasa în alte timpuri și locuri și ne străduiam să îl convingem că nu suntem hoți și că ne aflam în spital. Strădania noastră era de prisos și bietul om își trăia intens drama că l-au călcat hoții și încerca să facă față situației după propriile puteri, deloc de lepădat: arunca după noi cu linguri, căni și șervețele și încerca să fugă din pat. Ora 4 dimineața era o binefacere pentru toată lumea, pentru că domnul avocat ostenea și adormea, noi ne odihneam urechile care fuseseră greu încercate de zbierete prea puțin măgulitoare, ceilalți pacienți reușeau și ei să închidă ochii. Totuși, într-o noapte, domnul avocat a ocolit tipicul nopților obișnuite: s-a agitat ca în fiecare seară, dar pentru că voia hârtie și creion. Îl lovise inspirația. I-am dat un creion și o coală și nu l-am auzit toată noaptea. Îl vedeam cum scrie febril, fără oprire…până la 4 dimineața când, ostenit, a adormit. M-am dus să îl învelesc și să îi adun hârtiile din pat: se pare că inspirația îl posedase, hârtia mea nu îi fusese de ajuns decât pentru o firavă introducere. Domnul avocat nu se încurcase de un așa nimic de obstacol și continuase să scrie cu creionul pe cearceaf și apoi pe prosopul de hârtie, pe care îl rulase sul și îl pusese pe noptieră. Scrisul era pe alocuri ilizibil, dar puteai citi frânturi de viață, despre o casă care acum era muzeu, despre băiatul care nu voia să își asculte tatăl, despre instanță și tribunale, despre umilințe și pierderi. Derulai sulul de prosop de hârtie și puteai citi metri întregi de poveste a unui om. Deși noaptea mi-a fost liniștită, dimineața mi-a fost grea și amară, nedându-mi pace gândul că dintr-un om poate rămâne doar o poveste, amarnic de perisabilă, dar cu marele avantaj al aplicabilității practice: dacă nu vrei să citești povestea unui om, poți cel puțin să te ștergi pe mâini cu ea și apoi să o arunci într-un coș de gunoi.

 

 

 

 

Terapie intensivă… Mamă

Soarta și ceasul rău au făcut ca în capul lui să fie o dezordine de nedescris: un creier scurtcircuitat, care și-a uitat funcția lui de coordonator al vieții organice, încurcând în mod aproape letal comenzi pe care altădată le dădea cu ușurința unui manager supercompetent. Bărbatul nu are decât 50 de ani și se luptă să își recâștige capacitatea de a respira singur. Lupta e condusă de acel creier decăzut din funcția de manager competent și de aceea e o luptă grea, cu finalitate imposibil de previzionat. Starea lui e gravă, iar prognosticul nu e fericit. La acest bărbat, conectat la viață prin tuburi și aparate, vine în fiecare zi o femeie, destul de vârstnică și fragilă, cu părul alb și ochi albaștri. Iar albastrul acela de cer senin are nuanțele tristeții fără sfârșit și a deznădejdei eterne. Este mama bărbatului, care în fiecare zi vine cu bomboane pentru noi și cu speranțe mari pentru copilul ei. „Ce mai face băiatul?” ne întreabă mereu și noi nu știm cum să îi spunem că face la fel ca ieri și ca alaltăieri, adică e foarte grav. Apoi mama se așează pe un scaun lângă patul bolnavului, și cu mâna mică și uscățivă, își mângâie odorul pe cap și picioare, pe porțiuni mici, neocupate de tuburile și cateterele noastre. Îi povestește despre lucrurile pe care le-a făcut peste zi sau face planuri de viitor pentru ei, amândoi. Și bărbatul face grimase pe o jumătate de față, mișcă degetul arătător de la mâna stângă și inima lui o ia la galop. Mama se bucură că îi zâmbește băiatul (noi credem că sunt activități electrice dezordonate ale creierului), și ne întreabă plină de speranță dacă am văzut și noi acel zâmbet. „Sigur că l-am văzut”, răspundem noi de fiecare dată, cu inima puțin îndoită și cu glasul sigur, plin de certitudini. Dar în ultimele zile, bărbatul încearcă parcă să își agațe privirea de un punct fix, iar punctul fix este mereu în direcția de unde se aude vocea mamei. Poate că totuși, în acel creier scurtcircuitat a rămas o portiță deschisă, pe care se poate strecura vocea mamei, cerând ferm băiatului ei să fie cuminte până mâine, când va reveni. „Să fii cuminte”, aici, cu noi…

 

 

 

Mărgica de diamant

În fiecare dimineață face aceleași gesturi, fără să se sature de ele. Cel mai mult îi place metamorfoza din fața oglinzii. Îi place textura ciorapilor de mătase, îi place atingerea cașmirului pe umeri, îi plac pantofii înalți cu talpa roșie. O picătură de parfum după fiecare ureche îi va aminti toată ziua că este o femeie fericită, care a știut să își facă viața frumoasă. Îi vine să zâmbească atunci când își amintește de ultimul cadou pe care i l-a făcut dragul ei soț: o excursie prin Asia, însoțită de un card pentru cheltuieli inerente. Alți pantofi, alte rochii, alte bijuterii. Prietena ei din facultate nu va ști nici de data asta să își ascundă stupoarea: cum…în Asia? Biata fată, ce viață anostă poate avea; și cei doi copii care aproape că îi mănâncă urechile. Nu a văzut-o niciodată cu un pantof mai acătării: tot în ținute sport, alergând în stânga și în dreapta. Vai de sufletul ei! Nu știe ce i-a venit să se gândească la ea, dar alungă amintirile pentru că au un nuștiuce care o necăjesc, iar ea vrea să fie o femeie fericită. Își privește broșa cu grăuntele de diamant în montura de platină: nu renunță niciodată la ea pentru că îi vorbește în termeni strălucitori despre succesul ei matrimonial. Și acum ziua poate începe…o femeie realizată trecând strălucitor prin timpul diurn.

Dar noaptea…cu demonii ei… Femeia se trezește visând până la epuizare un vis ce poate fi și o amintire: o cămăruță nebuloasă și strâmtă, fără trecut și viitor, doar simțuri exaltate și o foame neostoită. Foame de celălalt, nesătulă și imposibil de potolit. Era o dragoste mare, egoistă și neliniștită, așa cum sunt toate dragostele. Iar nefericita ei prietenă…cu copiii ăia zgomotoși…noaptea simte că o urăște din toți rărunchii; îi urăște lumina din ochi atunci când își privește odraslele..îi urăște lipsa de timp și grijile unei case animate, în care totul se mișcă și se transformă.

Femeia vrea să alunge demonii nopții și caută cu privirea broșa de platină cu bobul de diamant, să-i amintească de succesul ei matrimonial. Dar demonii nopții transformă malefic grăuntele de diamant într-o mărgică de sticlă, strălucind vesel și fals într-o viață perfectă.

În pielea lui Leopold Bloom

Poate am uitat să mă laud că printre lecturile mele mai vechi se află și ” Ulyse”, roman-capodoperă a literaturii moderne, după cum consideră critica literară. Da, am citit Ulyse, a lui James Joyce, pe vremea când aveam nervii mai tari și răbdare mai multă. Știți cărțile acelea din care mai citiți un capitol cu speranța că veți pătrunde în atmosferă și vă va prinde lectura? Așa am citit eu Ulyse, cu rezerva că am ajuns la ultima filă fără să intru în atmosferă și, în general, fără să îmi dau seama despre ce citesc. E totuși tulburător să îmi amintesc peste ani că lui Leopold Bloom îi plăcea berea Guiness și să simpatizez astfel cu neînțelesul personaj. Puburile dublineze sunt la tot pasul călătorului, vesele și aglomerate; mi se limpezește puțin cum marele scriitor, din pub în pub (așa spun gurile rele) reușește să creeze „Ulyse”. Nu mă miră nici că același scriitor a descris cu precizie psihologică „Oamenii din Dublin”, pe care îi poți întâlni și azi, dacă ai ochi să îi vezi.

Sunt încă în vacanță, iertându-l pe James Joyce pentru capodoperele care nu au fost pe gustul meu, trăind pe alocuri în pielea lui Leopold și a oamenilor din Dublin. Mă bucur să vă anunț că „ei” nu sunt cu nimic mai presus decât „noi”, sau, cu alte cuvinte, durerea de cap din „pe urmele lui James Joyce” e la fel cu cea din „pe urmele lui Nichita”, bunăoară.

Cu riscul de a părea nelalocul meu se întâmplă să îmi fie puțin dor de România. Să îmi fac griji?

Foarte scurt jurnal de călătorie

Despre zborul cu avionul nu vă povestesc pentru că nu vreau să mă fac de rușine. Doar că mi-am spus tot drumul că avionul e cel mai sigur mijloc de transport, simțind fiecare norișor prin care treceam fix în plex. Apoi a fost limba, vag cunoscută, dar nu suficient cât să înțeleg prea multe: limba engleză, cu sonorități irlandeze. Oameni vioi, veseli și foarte…muzicali. Am văzut un tată care îi cânta copilului de doi ani un cântec de leagăn, cu o acuratețe demnă de orice scenă. Am văzut și oameni care cântau pentru sine, ușor, în barbă, cu același simț melodic. Autobuzul cu etaj mi-a făcut poftă de cum l-am văzut: trece prin coroanele copacilor, făcându-te să îți ferești capul, cel puțin la început. Apoi, verdele ăla, neverosimil de mult: țara unde iarba știe să își păstreze verdele puternic, chiar dacă o calci cu piciorul (ce răsfăț!). Coroane de maci, pe ici, pe colo. Veverițe roșcate și obraznice și veverițe gri și mai obraznice. Apoi, locul unde s-a construit Titanicul, cu hotel și muzeu aferente. Grădini îngrijite, pervazuri grele de flori, boscheți ferchezuiți. Grădinăritul pare îndeletnicire națională. Ploaia e o constantă a vieții irlandeze, dar se pare că nu deranjează pe nimeni. Piesa de rezistență: am văzut la marginea Belfastului, în zona portului, două foci. Ultima piesă de rezistență: într-un muzeu am văzut expusă o mumie egipteană. Erau ai naibii de pricepuți egiptenii antici în ale conservării: micuța domnișoară egipteană a trecut prin milenii păstrându-și intacte formele, cu aspect general de încrucișare dintre lignit și batog. Ar mai fi și rocile din paleolitic, păstrând întipărite urmele vieții de atunci…

Urmează să fac o cercetare scurtă în puburile irlandeze. Nu știu dacă voi avea forță să vă informez și pe voi. Dacă lipsesc un pic să nu vă faceți griji: sunt în vacanță și cercetez vechile neamuri celtice.

Fake

Nu am cunoștințe economice și de aceea nu pot explica de ce o anumită informație ce vinde promisiuni de viață mai bună crește ca o avalanșă și cucerește lumi. Am trăit epoca sucului de lămâie băut dimineața pe stomacul gol, cu apă caldă dacă se poate. Nu știu de unde a apărut informația, dar într-un timp scurt a devenit lege pentru cei care voiau să nu se îngrașe. Informația nu poate fi considerată falsă, lămâia fiind un bun diuretic, ceea ce se putea vedea pe cântar, prin pierderea apei. Am băut și eu lămâie la un loc cu tot alaiul până mi s-a răzvrătit stomacul. Apoi a venit din neantul informațional epoca bicarbonatului de sodiu, alcalinizant al organismului, însoțit de promisiunea vieții îndelungate, fără celule canceroase și, în general, fără nici o afecțiune. Lumea toată a băut bicarbonat de sodiu și confirma o stare de sănătate excepțională, până când au început să mai cedeze rinichi, inimi, metabolisme.  Informației virale îi lipseau părțile cu efectele adverse. Crema de față, care a costat suficient de mult cât să mă facă să mă rușinez, mi-a fost vândută de o domnișoară în farmacie, împreună cu o minunată poveste care îmi promitea, în 90% din cazuri, o piele de bebeluș. Se pare că eu sunt în procentul de 10%, dar povestea mi-a plăcut, chiar dacă aruncă umbre de îndoială asupra gândirii mele raționale. Ce pot spune despre ustensila de scos sâmburii de vișine? Vânzătorul mi-a gâdilat orgoliul de gospodină care nu poate funcționa fără să scoată sâmburii din vișine și în următorul minut cumpărasem instrumentul. Mi-a plăcut povestea despre gospodina din mine și am plătit-o și pe asta, fără să conteze că eu nu prea stau în bucătărie și nici vișine nu mănânc.

În altă ordine de idei, ca să mă laud un pic, vă anunț că am fost nominalizată pentru premiul Uniunii scriitorilor. Zic ăștia că sunt talentată.

Tocmai ați citit o informație și nu știți ce să faceți cu ea? Ideal ar fi să o treceți prin filtrul gândirii, pentru că informația nu e în totalitate adevărată, după cum nu e în totalitate falsă: am fost nominalizată de trei prieteni, iar unul dintre ei consideră că sunt talentată. Dar mie îmi place povestea…

Am fost odată zeu

Și aveam un palat, un pic suspendat între cer și pământ, plin de lumină și de verde. Bogățiile strânse cu duiumul din călătoriile mele de zeu învățat cu muritorii zăceau prin colțuri de palat: pietricele colorate, două bile de sticlă, cutii goale de chibrituri, o furculiță ruginită. Domnița Ruxandra (îl citeam pe Sadoveanu) era companionul meu permanent. Nu știu dacă Domnița se bucura de onoarea ce i se făcea, dar sigur avea conștiința zeității ce eram: înțepenea de admirație când dădea cu ochii de mine, băgându-și capul moțat între aripi. Domnița Ruxandra era o frumoasă găină pestriță ce compensa după propriile puteri lipsa unui cățel. Avea drepturi depline în palatul meu și gusta din plăcerile vieții de zeu: nu ambrozie , ci dude. Căci palatul meu suspendat între pământ și cer avea calea deschisă spre nori, prin dudul căruia ramurile îi intrau în pridvor. Ne petreceam ziua întreagă în umbra palatului meu, iar timpul înțepenea într-o singură clipă, care se sfârșea brusc, fără putință de negociere, când bunica venea în palatul meu, mă ștergea preliminar de pânze de păianjen ( mai fine decât orice altă haină de muritor), și mă băga în albia cu apă caldă, unde eram frecată temeinic cu săpun de casă, mirosind a sodă și a izmă. Spălat și hrănit, zeul dormea somn nepământean și nemaiîntâlnit, pentru ca a doua zi, în zori târzii, să își reia companionul din coteț și viața de huzur. Și într-o zi s-a întâmplat: zeul a fost expulzat din palatul său. În cuibul de rândunică din palatul meu apăruseră puișori. Cuibul de rândunică semăna tare cu cârpelile de lut galben și paie pe care bunica le făcea în palat  în fiecare primăvară, iar puii, neverosimili și cu ciocuri largi, au fost motivul expulzării mele. Eu nu m-am supărat, ci mi-am schimbat doar puțin obiceiurile: viața de huzur s-a mutat în afara cerdacului. Urmele acelor vremuri sunt vizibile, în genunchii care poartă și azi însemnele de zeu al curții bunicilor. Zeul avea mereu genunchii juliți.