Inspirație

Citeam deunăzi că alegerile greșite sunt presărate pe drumul către succes, și, în acest scop era prezentat Thomas Edison, omorându-se să inventeze becul: i-a ieșit până la urmă, din a nouăzeci și noua încercare, primele nouăzeci și opt fiind eșecuri. Presupun că Edison mai schimba câte ceva în variabilele experimentului și nu repeta psihotic aceeași experiență, sperând că rezultatul va fi diferit. Mi-am amintit de consecvența lui Edison în zilele trecute, când a nins frumos și s-a așezat zăpada de vreo două degete. În acest context hibernal am văzut o mașină micuță și cochetă, încercând să iasă dintre blocuri în șoseaua principală, curățată de zăpadă. Roțile se încăpățânau să nu iasă dintre șleaurile de gheață și șoferul ambala motorul care scotea zgomote infernale, pe care le resimțeai în timpane și stomac. Aerul mirosea a fum și benzine arse și mi-am zis că e prima mașină înzăpezită pe care o văd în această iarnă în București. Am văzut-o doar în trecere, în drumul meu spre târguielile cu de-ale gurii. Nu i-am dat atenție prea multă, dar mi-am zis mie însămi că i-ar trebui puțin balans. Mi-am făcut piața, am căscat gura, am pierdut timp, așa cum fac de obicei și m-am întors acasă, unde, între blocuri se auzeau zgomote infernale și mirosea groaznic a fum și benzine arse. Mașinuța cochetă era în același loc, făcând același tărăboi, reușind doar să se mai adâncească puțin în șleaul care, din cauza frecării, lucea cristalin. La doi pași erau trei bărbați care se distrau grozav și superior pe tema „femeia la volan”, privind scena din poziția de spectator care nu vrea să piardă niciun minut din reprezentație. Într-adevăr, la volan era o șoferiță, aproape o fetiță, care m-a înspăimântat, nu prin lipsa calităților de șofer, că astea se dobândesc, ci prin speranța inocentă că, repetând aceeași experiență va obține la un moment dat un rezultat diferit. Mi-am amintit de Edison, mi-am zis că transpirația e lăudabilă, dar inspirația e dată naibii: dacă nu se arată, se cheamă că ai transpirat degeaba.

Reclame

Țineți-vă după mine!

Ca orice săgetător autentic, nu pot să-mi încep cum se cuvine anul dacă nu iau în calcul și ce îmi rezervă astrele. Mare mi-a fost bucuria să aflu, consultându-mi horoscopul, că anul acesta este excepțional pentru săgetător sub toate aspectele, bani, dragoste, carieră și sănătate, Jupiter fiind responsabil de toate. Altfel spus, pe scurt, anul acesta dudui ca un motor nemțesc și rup toate barierele. E adevărat că spun astrele că o să-mi pierd slujba, cu mare scandal și chemări în instanță, dar asta nu e vreo problemă că îmi încep propria afacere, care nu va merge oricum, dar se cheamă că sunt antreprenor. Mai spun astrele că prin februarie-martie divorțez sau mă arunc într-o relație extraconjugală care îmi va zgudui existența. Nici o problemă: astrele spun că mă voi distra grozav. Sănătatea e admirabilă, doar în iunie-august voi avea probleme cu sistemul endocrin, digestiv și nervos dar, dacă nu mor, termin cu bine anul și doar în anul următor voi avea probleme serioase. Banii sunt de asemenea la cote maxime, cu condiția să fac investiții inteligente, ceea ce e imposibil pentru că mi-am pierdut slujba și am devenit un antreprenor muritor de foame și bărbată-miu mă urăște pentru că l-am înșelat/am divorțat, promițându-mi că nici de un pachet de țigări nu mai văd de la el. El e un capricorn conservator și  pedant: nu are hazul săgetătorului  și îl văd în stare să lase biata adulterină în bătaia vântului. Dar totuși, nu știu cum, destinul îmi va întinde mâna și voi scăpa cu bine de grelele încercări bănești. Cam atât despre anul ce mă așteaptă, cel mai bun din ultimii doisprezece ani pentru săgetători, răsfățații zodiacului. Acum se pune întrebarea dacă noi săgetătorii suntem în anul cel mai bun în care ne pierdem slujba, divorțăm, aproape că murim și trăim la limita subzistenței, atunci voi, celelalte semne zodiacale, cum vă petreceți anul astral? Nici o grijă: țineți-vă după mine!

Zona de confort

Conform principiului conform căruia dacă doi oameni îți spun că ești beat trebuie să mergi la culcare, înseamnă că dacă două persoane diferite mă sfătuiesc, aproape poruncindu-mi, să ies din zona de confort, chiar trebuie să fac asta. Probabil că zona mea de confort e vizibilă din avion și de abia acum îmi explic de ce bat pasul pe loc, în loc să evoluez în plan personal: mă ținea în loc zona de confort. Nu că mi-ar fi greu să fac ceva în sensul ăsta, dar pentru a face lucrurile cu cap, m-am documentat despre cei șapte, zece, respectiv doisprezece pași de urmat pentru a-ți depăși zona de confort. Sunt sfătuită să mă apuc de activități de care mi-e frică (ce nu te omoară te întărește), și sunt deja terifiată de ideea că aș putea să mă apuc de ceva implicând huligani (aș putea fi un Zorro contemporan), sau salturi cu parașuta (doar ideea e suficientă să îmi dea tahicardie). Mă întreb de ce aș face asta, și pentru că nu găsesc răspunsul, decid să inițiez niște activități care îmi produc doar anxietăți, că de cele de care mi-e frică nu mă va convinge nimeni să m-apuc. Aș putea să învăț să merg pe motocicletă, să experimentez viteza, să simt asfaltul… Da- asta pare destul de anxios pentru mine, dar ce să vezi, nici anxietățile nu-mi plac. Dacă stau să mă gândesc bine, și dacă ieșirea din zona de confort înseamnă să transpiri sânge, atunci, cu consecințele de rigoare, aleg să rămân în zona de confort, acolo unde mă simt bine, nu mi-e frică și fac ce îmi place. La urma urmei, ce au oamenii ăștia cu confortul meu? Și.. să îmi explice cineva… ce înseamnă confort?

P.S. Cred că zona de confort este doar o convenție și că, în realitate, există și nu există. Puțin stres te pune întotdeauna în poziția potrivită pentru a realiza ceva. Prea mult stres te scoate din zona de confort, dar din păcate, te poate scoate și de pe orbita ta de funcționare în societate.

 

Cum să scrii o carte de succes

Ai idei, ești meșter cu cuvintele și vrei să trăiești din scris? Acest lucru este posibil, dacă îmi vei urma întocmai sfaturile despre cum să scrii o carte cu tiraj mare, care îți va aduce faimă și bani.

1. Identifici publicul țintă. Acesta, de exemplu, ar putea fi femeia de condiție medie și sub-medie, nemăritată sau măritată dar nu prea mulțumită de mariaj.

2. Identificarea temei centrale a cărții tale. Aici îți recomand, să nu îți bați tu capul cu nimicuri, să iei un basm oarecare și să îl transformi în roman. Poți începe cu Cenușăreasa că merge bine la publicul țintă (sunt o grămadă de cenușărese dornice să îți citească romanul).

3. Munca de creație. Personajele. Ea, Cenușăreasa, a avut o copilărie nefericită, abuzată de tatăl vitreg și alcoolic, cu o mamă șleampătă și proastă. Fuge de acasă, trăiește pe străzi, intră în tot felul de anturaje, dar are sufletul curat, neprihănit și reușește să scape de necazuri și să nu ajungă o epavă prostituată: lucrează cinstit la o bancă, unde șterge praful. E totuși foarte frumoasă și hotărâtă să scape de nevoi. El, prințul, e client important al băncii, pomădat, manierat, frumos ca din revistă, play-boy recunoscut.

4. Intriga. El o vede ștergând praful și mișcându-și șoldurile unduios prin bancă. O invită la o cafea, ea- nu și nu, se lasă greu, dar până la urmă, hai să ieșim, dar să termin orele de lucru, căci, iată, Cenușăreasa are simțul răspunderii. Prințul manierat o așteaptă, se cunosc mai bine, el vrea sex, ea – nu și nu. Prințul nu poate suporta refuzul, înnebunește de nervi și frustrare, simte că e îndrăgostit.  Etc.

5. Punctul culminant. Acțiunea decurge natural: se văd în continuare și prințul o transformă într-o doamnă desăvârșită, fermecat de naivitatea cu care Cenușăreasa mânca scoici Saint-Jacques și caviar cu lingura sau de apucăturile de a șterpeli din magazine. E năucit de dragoste și dorință și o cere de nevastă (tocmai a crescut tirajul cărții tale).

6. Deznodământul. Nunta are loc, foc de artificii, sunt frumoși ca niște zei. Arunci un ochi și la noaptea nunții, pe care o poți descrie în amănunt (crești din nou tirajul).

7. Pui punct că nu mai ai ce scrie și ar fi o prostie să încerci să mai povestești ceva. Te gândești la titlu, că și ăsta îți vinde cartea: un titlu tare (Trage-mi-o, Ramona!) te-ar putea ajuta. De asemenea, coperta contează și, în acest sens, îți sugerez să alegi imaginea unei tinere frumoase, cu buze întredeschise, pârjolite de dorință și promisiuni.

8. Trebuie doar să îți semnezi cartea. Dacă ai sânge în tine semnezi cu numele tău adevărat, dar nu uita că ai prieteni, rude, dușmani, iar cartea îți va aduce faimă, nu neapărat pozitivă. Poți folosi un pseudonim, cum ar fi Sandra Maro, Sandra Maron, Sandra Mareau, etc.

Tocmai v-am arătat pașii simpli pe care îi aveți de urmat pentru a obține bani și faimă din cartea voastră. Dacă nu vreți, e treaba voastră!

Noul an să vă aducă…

Probabil că și anul acesta v-ați făcut o listă cu dorințe de împlinit sau cu obiective de atins. Așa cum ați făcut și anul trecut, și acum doi ani. Îmi pare rău să vă amintesc, din postura ingrată de spărgător de distracții, că anul acesta va fi prea puțin diferit de anii trecuți și, atunci când va trece, veți constata cu blazare că ați realizat prea puțin din ceea ce v-ați propus. Dar vreau să vă povestesc ceva. Acum destul de puțin timp, anul ce-a trecut, am fost angajată pentru o lună de o doamnă, într-un job mai puțin obișnuit: doamna avea o fiică ce trăise cea mai mare parte a vieții la Tel Aviv, și, venită în România se izolase foarte mult, refuzând chiar și comunicarea cu mama ei. Jobul meu era să scot pe fiica doamnei din muțenie și izolare, să o plimb și să îi risipesc din temeri și frici. Mi s-a părut unul din cele mai triste joburi pentru că eram plătită să fiu „amica angajată” a unei femei probabil nefericite, ce avea nevoie de serviciile unui psiholog. Doamna m-a chemat la câteva întâlniri înainte de a-i cunoaște fata, pentru a mă pune în temă și, cu siguranță, pentru a mă testa. Fusese profesoară de matematică și erai tentat să spui despre ea că e cam ciudată: era de vârsta unei bunicuțe, cu părul roșu flacără, ruj și mai roșu și era înnebunită după pantalonii cu turul jos. Era vioaie în mișcări și în gândire și avea ca abilitate supremă ușurința de a face bani. La momentul când am cunoscut-o făcea mici averi tranzacționând la bursă. Nu tranzacționa orice, ci monedă virtuală, despre care credea că e viitorul. Avea o carismă deosebită și am plăcut-o de la prima întâlnire. Probabil că și ea pe mine, pentru că mi-a promis, brusc și neașteptat, că mă va învăța să câștig ușor și sigur. Dacă una dintre noi era terapeut, în mod cert nu eram eu acela: plecam de la ea cu fruntea sus și spinarea dreaptă, având în spate o siguranță financiară uriașă, aceea a bogăției ce mă va năpădi. Era vremea în care visam bitcoinși strălucitori, lovituri de bursă și previziuni financiare favorabile mie. Pătrunsesem în lumea misterelor economice, deși ceea ce mă învățase doamna se reducea la un principiu simplu, pe care îl știe orice tarabagiu: cumperi ieftin și vinzi scump. Doar că doamna știa să îmi vorbească în termeni tehnici și îmi cunoștea al naibii de bine slăbiciunile. Studiile mele financiare și oportunitățile de îmbogățire au fost întrerupte de însuși subiectul jobului meu: fiica doamnei, cu care m-am întâlnit într-un final. Îmi spusese doamna că fata e frumoasă ca mine, are trei facultăți și e foarte deșteaptă și e cam de vârsta mea. Omisese doamna să îmi spună că fiica era schizofrenică și că refuza să își mai ia tratamentul: era urâtă și desfigurată de furie, nu se mai spălase de mult și mirosea urât și, de la prima vedere m-a identificat ca fiind inamicul numărul unu, eu și întreaga lume. Am fost paralizată de spaimă și cred și acum că am avut noroc că am scăpat nevătămată. Doamna nu m-a iertat pentru incompetență și tranzacțiile mele pe bursa de bitcoins nu au apucat să înceapă, iar bogăția nu s-a arătat. Ulterior am aflat că și doamna avea aceeași suferință, și de aceea nu știu nici până azi dacă am fost părtașă la un delir sau la o scenă a realității. Acea lună din viața mea nu seamănă cu nimic din ce mi s-a întâmplat vreodată, ci seamănă cu o filă de poveste, pe care mi-e greu să mi-o amintesc făcând parte din realitatea trăită. Mi-a rămas foarte vie și cu caracter de autenticitate doar o singură amintire: doamna dreaptă, în picioare, în pantalonii cu turul lăsat, cu carisma aceea uriasă, privind la mine și prin mine, spunându-mi că oportunitățile plutesc în aer pe lângă noi, iar noi nu trebuie decât să ținem ochii deschiși și să întindem mâna să le prindem. Iar eu, fascinată, vedeam plutind în aerul electric din jurul doamnei, oportunități aurii și diafane, puțin virtuale, așa cum îi șade bine unui bitcoin. Acea vreme a trecut, cum a trecut și dorul meu de bitcoinși, dar pot vedea încă oportunități plutind pe lângă mine: pe unele le prind, pe altele le las să treacă.

Pentru anul ce tocmai a început vă doresc să țineți ochii deschiși și să întindeți mâna: sunt ușor de prins. Plutesc mereu în jurul nostru. Oportunități din cele mai felurite.

 

Spune-mi cu cine te însoțești…

Grea perioadă sfârșitul de an, cu sărbătorile lui! Muncă multă, acasă și la serviciu, petrecere cu prietenii, petrecere cu familia, petrecere cu colegii de serviciu. Și nici petrecerile nu mai sunt cum erau odată! Sau poate petrecerile sunt la fel, dar eu sunt alta: așa trebuie să fie, căci fiecare petrecere e trăită cu groaza iminenței durerii de cap de a doua zi, lucru de care nu îmi amintesc să se fi întâmplat acum douăzeci de ani. La una din petreceri am cunoscut un tip, deștept, cultivat, manierat și complet sonat, care m-a însoțit ca o umbră fidelă, găsind în mine auditoriul ideal. Durerea de cap a apărut mult mai devreme decât de obicei, potențată de tirul verbal al domnului în cauză. Acesta era mort de supărare din cauza noii ordini mondiale și încerca să mă convingă să nu accept cipul prin care „ei” mă vor controla și mă vor manipula. Am riscat o glumă, spunându-i că mie îmi convine pentru că măcar așa nu o să-mi mai pierd actele, cu portmoneu cu tot. Foc și pară s-a făcut: oare eu nu văd cum „ei” mă fac dependentă de tot mai multe lucruri? Bunăoară, pe el l-a dus un prieten la o anume cafenea, unde a băut o cafea extraordinară cu lapte și ulei de nucă. El, care nu bea cafea pentru că îi face rău! Groaznic a fost că a doua zi pașii l-au dus la cafeneaua aceea și, aproape fără voia lui, și-a comandat o cafea cu lapte și ulei de nucă. A treia zi, la fel. A patra zi și-a recunoscut dependența și a început să lupte împotriva ei. Dar de dependența de internet ce zic? Sau de ciocolată? Ce pot spune e că discursul logic era impecabil, cu raționament corect, pornind de la premise discutabile. Trei-patru ore am aflat despre „ei”, moneda mondială, pandemia ce va veni și alte minuni apocaliptice. Trei-patru ore de paranoia îți pot modifica puțin viziunea asupra lumii. Spun asta cu certitudine, pentru că m-am surprins gândindu-mă la sărmăluțele soacră-mii: mai am câteva în frigider și îmi ocupă ciclic, la orele de masă, câmpul conștiinței, excitându-mi glandele salivare sau, altfel spus, lăsându-mi apă în gură. Mereu am fost o pofticioasă și asta nu ar trebui să mă mire, dar dacă totuși… soacră-mea vrea să mă facă dependentă de sarmalele ei, să mă manipuleze… Soacră-mea, masonii, illuminati…

.

 

Vocea din capul meu

M-aș întrista să aud că voi nu aveți una pentru că îmi place să mă pierd în masa majorității, ceea ce îmi dă o oarecare senzație de normalitate. Nu, nu e vorba de vocea aceea pe care o asculți dimineața când te uiți în oglindă și care îți repetă cât ești de minunată: aceea e vocea ta de zi cu zi pe care e posibil să nu ți-o recunoști datorită inflexiunilor de falsitate pe care le împrumută de la minciuna gogonată pe care ți-o spui motivațional. Știi prea bine că nu ești nici frumoasă, nici deșteaptă și nici devreme acasă. E vorba de cealaltă voce, care, independent de tine, se face auzită, clevetind întruna: cum că pierzi timpul, lenevești, mănânci ciocolată prea multă, nu faci sport, nu ți-ai sunat părinții de ceva timp sau alte asemenea prostii. Puteți să îi spuneți vocea eului interior sau a conștiinței sau cum vreți voi că nu mi-a spus cum o cheamă. Vocea din capul meu are tonalități parentale, ca o medie aritmetică între o mamă și un tată și nu tace aproape niciodată, străduindu-se să îmi complice viața. Uneori îi răspund, sper că fără să vorbesc cu voce tare, dar de cele mai multe ori o ignor, asimilând-o unui zgomot de fond fără valoare. Astăzi, în megaimajul de la colțul blocului, vocea m-a iritat puțin, necontenind să repete că am luat din nou decizia greșită, alegând să vin în magazin la ora prânzului, când credeam că magazinul e gol. Probabil că și ceilalți cumpărători au decis să fenteze aglomerația, dar cert este că magazinul era plin. În plus, angajații megaimajului erau mai vizibili ca niciodată și te trezeai fie cu bombeuri lustruite gratis cu mopul, fie cu o coadă de mătură între coaste să îți amintească să nu zăbovești prea mult. La coadă- un adevărat prăpăd, iar vocea din capul meu – mai limbută decât de obicei. Spunea că iar am făcut prăpăd în bugetul familiei și eu tăceam mâlc, prinsă cu mâța-n sac, că doar ieșisem să cumpăr ouă, iar coșul dădea pe dinafară. Nu e de mirare că, din cauza cicălelii fără sfârșit, nu am observat că în fața mea coada avansase și eu rămăsesem pe loc în încercarea palidă de a riposta vocii. Și acum s-a întâmplat grozăvia: vocea din capul meu a înnebunit, căpătând brusc accente necunoscute, tonalități agresive ce se revărsau în tot creierul: „Da’ mișcă-te, moșcăito, că ne-apucă Crăciunul aici!” Și am înțepenit, în pragul unui atac de panică, pentru că vocea nu mi-a vorbit niciodată pe un asemenea ton. M-am întors doar puțin, suficient să văd în spatele meu o broboadă cât un cearceaf, acoperind o făptură mică, doar cu ochi și sprâncene, abrazate, creionate, tatuate. Ochii mi s-au fixat fără voia mea de acele sprâncene și sprâncenele au dansat foarte mobil pentru acel obraz bătrân, pierdut în broboadă:  „da, da… cu tine vorbesc!”

Încă mai tremur, în timp ce vocea din capul meu râde cum nu îi stă în fire s-o facă, repetând din când în când: „ce față aveai, lovită de leucă!”

Oameni și Dumnezei

Mi-a spus odată o doamnă, specialistă în Dumnezeu, că El așteaptă de la noi sacrificii și, de aceea, nu e prea mult dacă, pentru El, mâncăm din două rânduri de veselă, cea curată și cea spurcată. Doamna cu pricina nu obosea niciodată să se arunce cu multă patimă între oalele curate, inițiind un nou post pe care avea să îl țină. Dumnezeul ei era vegetarian, atent la spurcăciunea lingurii de mestecat în oală precum o poliție sanitară în căutarea stafilococului auriu.

Un domn trecut de prima tinerețe mi-a spus că Dumnezeu i-a apărut în casă de când nevastă-sa, resetându-și ceasul biologic într-o numărătoare inversă, găsise de cuviință să facă pace cu El. Se luaseră pe vremea când nu aveau nici un Dumnezeu și viața le părea frumoasă, dar acum, tot ce a fost plăcut inimii cândva a căpătat numele generic de păcat. Mai păcătuiesc și acum, dar cu moderație, iar viața și-a pierdut din haz.

Un băiat trecut de pubertate mi-a spus cu convingere absolută că Dumnezeu, după ce și-a creat cadrul de joc, a creat și personajele jocului, pe care le-a dotat cu liber-arbitru pentru evitarea monotoniei sau a clișeelor din joc. Puțin din factorul hazard face ca lumea să fie cel mai complex și amplu joc de strategie. Dumnezeul băiatului respectiv e un gamer neobosit, tocind butoanele consolei playstation, pentru că, nu-i așa?, suntem făcuți după chipul și asemănarea Sa.

Un tânăr domn mi-a spus simplu că Dumnezeu nu există. O mare pierdere pentru creștinătate pentru că tânărul se poartă ca un creștin adevărat, așa cum alții, declarați creștini, nu reușesc să o facă.

Alți oameni consideră pe Dumnezeu răspunzător de o grămadă de fărădelegi, aruncând cu lejeritate pisica moartă în curtea divinității. „Așa a vrut Dumnezeu” spun acești oameni în situațiile cele mai felurite: ai băut și ți-ai rupt gâtul- așa a vrut Dumnezeu!; ai avut un accident cu mașina – „așa a vrut Dumnezeu!”  E mai ușor să-l învinovățești pe El decât să te învinovățești pe tine, mai cu seamă că nimeni nu poate verifica faptic în ce măsură Dumnezeu e vinovat sau nevinovat.

Dacă vrei să faci o compilație din ce spun oamenii despre Dumnezeu, ai putea crede că El, maniac într-ale detoxifierii, șade în ceruri cu consola în brațe născocind noi provocări, în timp ce e arătat cu degetul ca vinovat absolut. Din cauza asta pesemne e puțin plictisit, poate chiar supărat, ceea ce ar face de înțeles lipsa de haz, preferând uneori umorul negru, pe care nu îl gustă toată lumea.

 

 

 

 

 

 

Instantanee

Bătrân jilav și rece scormonind în gunoi. Copii luminoși și îmbrobodiți ciripind despre mărimea moșului, care poate intra pe gaura cheii. Guri lacome de mâncare și de povești mizerabile. Știrile de la ora 5, tocind sensibilități omenești. Urși mărșăluind prin oraș, ademeniți de pe coclauri de miresme menajere, cu adn-ul zăpăcit ce uită să hiberneze. Chetă pentru înmormântare, ce gest frumos, mortul zâmbește! Anton, copil eminent, mă bucur că l-am cunoscut, matematician de geniu. E bine sănătos, la Harvard. Păduri seculare, porți către rai, jefuite la drumul mare, cel forestier. Aristocrație cultă, numărând cu gesturi nobile și tremurate, firfiricii de pâine. Mărinimie fără decență, sărăcie fără demnitate. Primul ministru amintind de o nășică de botez, făcut la cort, cu dare de mână, țeapănă în ținuta ei de nășică- vedetă. Profa de mate insistă: îi lasă corigenți dacă nu învață, oare pe ce lume trăiește? S-au aprins luminițele, orașu-i frumos seara, nu se mai vede zăpada gri. Orbul care-și plimbă câinele cu privire de om, mereu la aceeași oră: aceiași pași, același traseu, orbul nu greșește niciodată. Doctorul m-a certat că mi-a greșit diagnosticul. Îmi place primarul, dar țin secret, nu dă bine să îți placă ceva. Speranță multă, de mai bine, frizând prostia într-o formă brută. Promisiuni neîmplinite pe care le reînnoim de sărbători: să fim oameni, ce minunat ar fi! Știm adevărul, dar avem nevoie de un debușeu, de Crăciun ar fi potrivit.

Românie, te iubesc, cu o iubire perfectibilă în care aș vrea să mai schimb câte ceva, ca în orice iubire perfectibilă. Experiența îmi spune că iubirile nu sunt perfectibile.

Mame și tați. Implicații lingvistice

Acesta este un studiu empiric, realizat într-o efuziune intelectuală de trei cercetători conjuncturali, la o cană de ceai fierbinte, ajustat corespunzător cu rom. Cercetarea a pornit de la faptul cert că pe certificatul de naștere al copilului mama e mereu prezentă, purtând evident un nume, în timp ce la numele tatălui poate apărea, accidental, o linie lipsită de substanță. Apoi, vine vremea când copilul, odată cu exersarea primelor sunete, va pronunța clar „ta-ta-ta”, în ciuda faptului că mama stă aplecată cu orele asupra bebelușului, rostind compulsiv cu mimica exagerată „ma-ma”. Este momentul când tatăl biologic se umflă în pene, neștiind că în dezvoltarea ontogenetică sunetul „t” apare primul, adică este mai ușor de pronunțat. De aici mai departe, tatăl se stabilizează la termenul de „tată”, în timp ce mama devine cvasiprezentă în dezvoltarea lingvistică a copilului, în sintagme complexe cu înțelesuri multiple. Astfel, copilul va înțelege semnificații adânci, cum că e de rău când auzi „du-te-n mă-ta”, că e departe când auzi de „mama naibii” sau că o persoană e urâtă ca „muma pădurii”. Mama e prezentă lingvistic și ca o garanție supremă a cuvântului dat, „să moară mama dacă nu e așa cum spun”, sau ca o măsură a unei dureri greu măsurabile: „au, mama mea”.  În plus, organele sexuale ale mamei, dar și arborele genealogic matern sunt des întâlnite în vorbirea curentă, în timp ce tatăl scapă mereu cu fața, dosul, neamurile intacte. Cercetarea relevă că tatăl nu e niciodată prezent în momente importante, cel puțin la nivel lingvistic și până acum nu am auzit niciodată expresii precum „vai de tatăl meu”, „tată, ce frumoasă e” sau, doamne-ferește, „să moară tata”. Concluzia evidentă a studiului este că mama, ca o compensare a faptului că poartă în pântec nouă luni copilul, va fi prezentă permanent în viața pruncului și apoi a adultului, pigmentându-i vocabularul activ în funcție de posibilitățile fiecăruia. Întrebarea care se pune, puțin critic, este unde este tatăl în toată această poveste. Studiul nu ar fi corect dacă nu am aminti că tatăl se regăsește, anihilând toate golurile concrete, în sintagma ” în numele tatălui..”, cu rezonanțe sacre incontestabile, lăsând mult în urmă pe mama cea des întâlnită în cotidianul prea puțin abstract.

Și atunci, unde mama mă-sii e dreptatea?