Proză scurtă. Exercițiu

Se grăbea spre casă, își arunca telefonul și cheile pe birou, își trăgea scaunul aproape de oglindă și începea să se privească în proprii săi ochi, concentrat să nu cumva să clipească. Pasionat, cum era, de creierul uman, citise despre asta într-un studiu de neurofiziologie și, punând sub semnul întrebării rezultatele studiului, hotărî, cu elan amatoricesc, să experimenteze. Nu se privea în oglindă așa cum te privești să mai aranjezi vreun detaliu al fizionomiei sau al vestimentației. Nu. El se uita în oglindă, cu toată energia concentrată în ochi, până ce pupilele i se dilatau nenatural, acoperind tot irisul și deschizând o nebănuită cameră obscură și fenomene optice încurcate în convexități și concavități de lentile. Poate conta și oglinda, moștenire de la bunici, grandioasă și demnă în rama ei din lemn de esență rară, cu limpezimi venețiene ușor tulburate într-un colț, acolo unde rama punea o tensiune puțin cam mare. Stătea pe scaun și se privea în ochii aproape negri, la o palmă de oglinda venețiană. La început se vedea pe sine, așa cum își amintea el, cu fața palidă și trăsături ordinare, de om nechinuit de gânduri sau evenimente. Apoi putea vedea cum conturul trupului său își pierdea concretul și îl putea privi în ochi pe taică-su, pe bunică-su și pe alți moși de-ai lui, pe care uneori nici nu-i cunoștea, dar îi aminteau inefabil de propria sa persoană. Simțea cum părul pe brațe devenea erectil și îl scutura un frison mic de spaimă: în oglinda venețiană era un șir lung de morți care-l priveau respirând greu în ritmul propriului piept. După un timp, morții se voalau și, odată cu ei, putea vedea cum carnea îi căpăta transparențe gelatinoase, lăsând să se ghicească un schelet de bărbat, mai clar în zona sternului, acolo unde credea el că îi sălășuiește sufletul. O zonă fosforescentă strălucea sub calota craniană: el, pasionat de creierul uman, putea bănui că amigdala , sediu al emoțiilor puternice, e încercată din greu. Simțea și el iminența unei sincope, ce aducea cu sine un amestec de oroare și beatitudine. După ce luminiscențele dispăreau, laolaltă cu urmele trupului, putea vedea făpturi monstruoase, cu coarne și copite, purtând sceptre ale puterii și era nevoit să se opună cu forța minții, pentru că mereu încercau să îl tragă în ape negre și învolburate. Se transforma repede într-un cruciat curajos ce lupta pentru Dumnezeu și apuca să se minuneze că în credința lui monoteistă doar diavolul este vizibil. Merita războiul pentru că atunci când și diavolii dispăreau el, fără trup, dar plin de suflet, putea păși în casa copilăriei sale. Se putea legăna pe căluțul de lemn așteptând ca mama să îl cheme să mănânce gogoșile fierbinți, tăvălite prin zahăr. Tata intra uneori să îl ia pe genunchi și să-i citescă din cartea mare, cu coperți albastre. Părinții îi erau foarte tineri, ca niște zei viguroși pe care îi adora. Iar el era doar un băiețel firav, cu puteri nebănuite, care avea la cherem zeii. Îi plăcea să zăbovească aici, dar apele oglinzii îl împingeau mereu înapoi, în scaunul de birou, unde își venea greu în fire, epuizat și transpirat. Se târa spre patul gol, unde nu-l aștepta nimeni și dormea un somn greu, fără vise, pentru a se trezi gata de a face față unei noi dimineți.

Cineva s-a sesizat că nu l-a mai văzut de mult timp. Alții au prins a se îngrijora: el nu lipsea niciodată de la serviciu. Până la urmă i-au spart ușa apartamentului: totul era în regulă. Patul făcut, telefonul și cheile pe birou. Doar scaunul era puțin deranjat, foarte aproape de o minunată oglindă venețiană, de o limpezime desăvârșită, sclipind imperfect într-un colț tensionat de rama de lemn de esență rară.

Reclame

Martin

Îmi promit mie însămi în fiecare an că îmi voi căuta cazare în altă parte, măcar pentru bucuria noutății sau pentru condiții mai bune. În acest sens fac demersurile necesare, caut pe net, studiez oferte, compar, analizez și, invariabil, pun mâna pe telefon și o sun pe doamna V, gazda noastră din vremuri imemoriale, cu care am îmbătrânit vară de vară. Apartamentul? Apartamentul! Și ca niște nostalgici cu idei puține și fixe, tragem în fiecare vară la doamna V, ca la noi acasă, acolo unde știm că ușa de la baie scărțâie sau că robinetul de la apa rece se închide doar cu rugăminți și cu mișcări blajine. Din aceeași categorie cu noi e și el, Martin (îi vom spune astfel), locatarul nostalgic cu idei fixe de la apartamentul vecin. Martin, soția și fetița lui erau, zece zile din fiecare iulie, vecinii de dedesubt. Ne-am cunoscut și apropiat prin copii, fetițele erau de vârstă apropiată și s-au împrietenit repede, prin acel simplu „vrei să fii prietena mea?” Martin venise în București de prin Craiova, se chinuise prin cămine până a terminat facultatea, era de formație regizor și lucra în publicitate. Arăta ca un poet ofticos, slab, cu plete lungi pe care apa de mare le făcea vâlvoi și, după două zile de plajă părea un drac proaspăt scos din cazanul cu smoală, spre necazul meu, care calculam unghiuri imposibile ale razelor solare pentru un bronz gen „cafea cu lapte, dar mai mult lapte”. Martin era un tip de treabă, ca mine sau ca tine, civilizat și plăcut, pe timpul zilei: își făcea regulamentar înotul și întoarcerea de pe o parte pe alta pe nisip. Tot regulamentar discuta despre politică, sport și medicină, domenii în care ne pricepem toți. Dar seara, Martin se dădea de trei ori peste cap, sau, mai exact, dădea trei pahare peste cap, și se transforma într-un tip strălucitor, carismatic, care se deschidea enciclopedic în fața auditoriului ad-hoc, ținându-ne „ora de arte”. Ora de arte ținea vreo trei ore, până după miezul nopții, când plecam îmbogățiți și pe alocuri beți să ne culcăm. Știam de acum că Martin nu își prea iubea meseria și că încă spera…nici el nu știa ce.

Și anul trecut ei nu au venit. Dar mie mi s-a părut că l-am văzut: era și nu era el. Prea slab, prea negru, prea murdar. Ochii sclipeau la fel, părul plete era vâlvoi într-un mod cunoscut, dar când ni s-au întâlnit privirile s-a uitat prin mine și nu a dat vreun semn că m-ar cunoaște. Am tras concluzia că e doar o bizară asemănare.

Anul acesta nu au venit. Am întrebat pe doamna V: „Martin și-a schimbat perioada de concediu?” „Cum? Nu știi? Martin s-a înecat anul trecut în golf, înainte să veniți voi. Dormea în mașină, venise singur, să se regăsească. Nu mai avea de lucru și avea unele probleme și acasă.”

Dacă doamna V nu se înșeală și Martin s-a înecat înainte de vacanța noastră de anul trecut, mă întreb pe cine am văzut, chiar acolo, în golf.

Dacă doamna V se înșeală și Martin s-a înecat după ce am plecat noi, e posibil ca eu să îl fi văzut în una din ultimele zile din viața lui. Ceea ce mă răscolește peste măsură e că dacă atunci când Martin privea prin mine i-aș fi făcut un semn mic poate m-ar fi văzut și poate… Gesturi mici pot avea răsunete mari…

S-a stabilit că Martin s-a înecat datorită unor probleme cardiace. Îmi place să cred că așa a fost: Martin era un înotător andurant, iar în golf nu sunt niciodată valuri.

PS. Am cunoscut mai mulți Martini (Edeni), dar acesta este în conformitate cu originalul.

 

Să nu-ți furi singur căciula!

Această expresie plină de tâlc face parte din bagajul de vorbe înțelepte ale poporului român și e folosită frecvent în vorbirea curentă. Pentru un străin, nevorbitor nativ de limbă română, expresia ar putea suna un pic ciudat, imaginându-și un viscol și un ger năpraznice, în care un oarecare iese cu capul neacoperit, pentru că nu are căciulă. Străinul se poate întreba unde este căciula și își poate răspunde că acel oarecare și-a furat-o. Singur. Probabil că străinul se va gândi că oarecarele este cam prostuț, să stea în gerul aprig cu urechile degerate, făcând un gest fără noimă, ca acela de a-și fura singur căciula. Pentru vorbitorii nativi de limbă română, sensul expresiei este de a face demersuri prostești și risipă de energii spre o finalitate incertă; să te minți singur; să acționezi împotriva intereselor tale. Și vorbitorul de limbă română, și străinul consideră că cel care își fură căciula singur este puțin cam prost și acționează împotriva sa, incapabil să vadă realitatea. E momentul să vă mărturisesc că această expresie îmi produce confuzie, tristețe și chiar mă înspăimântă. Sunt de acord că  a-ți fura singur căciula este un semn de prostie și de slăbiciune, dar… în comparație cu ce? Răspunsul natural este „cu a fura căciula altuia”, situație în care urechile nu-ți vor mai îngheța sub gerul năpraznic (pentru străinul care traduce expresia) sau vei merge în direcția intereselor tale, chiar dacă lezezi interesele altora (pentru vorbitorii nativi de limbă română). Așadar, dacă îți furi singur căciula ești un prost, spre deosebire de cel care fură căciula altuia, care e un isteț. Din păcate, în bagajul de expresii cu tâlc ale poporului român nu am găsit nicio trimitere la furtul căciulii altuia: ești prost doar dacă îți furi singur căciula.

Sindromul paginilor necitite

Aveau bunicii mei, la țară, o căsuță cu vreo trei camere, una în continuarea celeilalte, dar traiul și-l duceau exclusiv în una singură, unde mâncau, dormeau și puneau țara la cale. Când mă nimeream prin vacanțe pe la bunici, îmi făceau și mie loc în camera de zi cu zi, ne înghesuiam puțin, dar niciodată nu mi-a trecut prin cap să întreb de ce nu folosim și celelalte camere, pregătite de primit oaspeți, cu cearceafurile albe și pernele umflate, pline de puf de gâscă, din bătătura lor. Erau camerele „bune” și doar târziu, când nu mai eram un copil, dar nici adult nu eram, am fost poftită să dorm în camera de la drum. Era pe vremea când începuse să îmi trebuiască un anume tip de societate, iar vacanțele la bunici începuseră să fie plictisitoare. Atunci am citit cea mai diversă literatură, de la aventură, capă și spadă, cărți de rugăciuni, un abecedar vechi, până la cărți vechi, „de dinainte”, prin care nu prea aveam voie să umblu. Bătrânii nu aveau o bibliotecă prea mare și într-un decembrie târziu, cu zile scurte și nopți lungi, m-am trezit că nu mai am ce citi și m-am reorientat panicată spre colecția de ziare locale, pe care tataie le strângea meticulos. Nu mi-au plăcut și, în plus, tataie era mofluz ca orice colecționar cu colecția violată. Atunci am găsit, la o întindere de braț și sub ochii mei, așa cum sunt uneori lucrurile evidente pe care nu le vezi, cea mai frumoasă carte citită vreodată, puțin îngălbenită și cu urme de umezeală. Tataie o ținea lângă soba de teracotă și rupea câte o pagină din ea, o îmbiba bine cu gaz, o arunca peste lemnele din sobă și o aprindea cu chibritul. După o vâlvătaie inițială, mult fum și suflat în foc, lemnul începea să se aprindă, teracota se încălzea și ochii începeau să ți se închidă într-o toropeală plăcută. Cea mai frumoasă carte citită vreodată nu avea coperți și nici primele capitole, căci iarna începuse de mult și tataie avea tabieturile lui în ce privește aprinderea focului. Avantajul era că lectura te trimitea în plină intrigă, complicată de autor și de paginile lipsă, într-o afacere familială, condimentată cu pasaje scandalos-sexuale și cu răsturnări uriașe de situație. Cartea s-a citit foarte repede, filele salvate de foc se întorceau aproape singure și finalul se apropia cu elan. Eu, cititorul, eram cu sufletul la gură, simțeam deznodământul și aproape tremuram de curiozitate și nerăbdare. Așa m-a găsit ultima pagină, unde, în plin punct culminant, am fost anunțată că s-a sfârșit primul volum. Și atât. Nu știam cum se numește cartea sau cine a scris-o, ci doar că personajele purtau nume ungurești. Restul vacanței, în serile lungi în care tataie mai rupea câte o filă din cea mai frumoasă carte citită, nu am făcut decât să imaginez finaluri posibile, cu convingerea fermă că îmi scapă finalul adevărat al cărții. O sumă de frustrări, nefericiri, neputințe m-au chinuit grozav o vreme, constituindu-se în sindromul paginilor necitite, care nu există documentat, dar pe care îl pot patenta chiar acum. Odată apărut, acest sindrom te va urmări toată viața, atunci când distracția începe după ce pleci tu de la petrecere, sau atunci când sexul cel mai grozav s-ar fi întâmplat dacă nu adormeai înainte de vreme.

Există viață după RMN!

Deși nu mi-am dorit niciodată, persoane cu autoritate medicală m-au trimis din două vorbe seci să îmi fac un RMN, adică o investigație noninvazivă (așa spun ei), prin rezonanță magnetică nucleară. Pentru o femeie ca mine, puțintel claustrofobă și puțintel ipohondră, doar atât cât îi șade bine unei femei sărite de 40 de ani, metoda aceasta de investigație nu pare deloc noninvazivă. Evident, cu șiretenii de femeie trecută prin viață, m-am opus introducerii mele în tubul de rmn, împingându-mă discret în vârful degetelor de la picioare, cât să fur trei, patru centimetri care să-mi permită să scot nasul afară din tub. Șireteniile mele au rămas fără finalitate, deoarece asistentul medical care vedea de mine s-a dovedit cel puțin la fel de șiret și prin diverse viclenii a reușit să mă vâre înapoi în tub. Ba mai mult, mi-a aranjat gingaș mâinile pe piept, cu o alarmă în mâna dreaptă și mi-a ordonat să nu mă mai mișc. În tub, cu mâinile pe piept și cu o palmă de loc în fața ochilor. Dacă vă gândiți la poziția dintr-un sicriu, să știți că la asta m-am gândit și eu și nu mi-a plăcut deloc ideea că nu ai loc de întors, la propriu și la figurat. Să scap de neplăcere,  am hotărât să închid ochii și să-mi imaginez ceva relaxant, care să mă liniștească: un șezlong , soare și mare, cu mine zăcând pe șezlong. Cum tehnicile de relaxare nu prea funcționează la mine, am dat chix și de data asta, imaginea relaxantă cu soare și apă sărind de fiecare dată când o construiam pe o imagine, de altfel simpatică, în care hamsterul meu Bubulina, nu mai voia să iasă din țeava goală de hârtie igienică pe care i-o pusesem în cușcă pentru joacă. Era de fapt o amintire care se actualiza obsedant, cu un tub de hârtie igienică pierdut în talaș. Era și Bubulina, dar nu o vedeam, pentru că îi plăcea mult în tub. Cu ochii închiși și mâinile pe piept, cu gândul la Bubulina, încercând să dau un ritm zgomotelor pe care le auzeam în urechi, cu o încredere nemăsurată în alarma din mâna dreaptă, o jumătate de oră am stat cuminte în tub, fără să mă scarpin, să tușesc sau să-mi bălăngăn picioarele, deși le-aș fi făcut cu drag pe toate. A venit și ieșirea din microspațiu, la un loc cu revelația, cu adevărat mesmeriană, că tubul de rmn este o nimica toată în comparație cu tubul pe care percepția mea nu-l poate cuprinde și în care eu și alții ca mine (poate voi), stăm de bunăvoie, asemeni Bubulinei.

O femeie frumoasă

Era ultima dintr-un șir lung de femei frumoase, în care frumusețea se transmitea ereditar, din mamă în fiică, mai puternică și mai copleșitoare de la o generație la alta. Nu știa cum își poate dori cineva frumusețea pentru că ea se născuse frumoasă, fără să facă vreun efort pentru asta, dar avea să afle de foarte timpuriu ce greu poate fi să-și poarte frumusețea șlefuită de predecesoarele ei. Își amintea cum atârna de mâna mamei ei, nespus de frumoasă, ca o icoană pe care oamenii o priveau cu evlavie și spaimă, făcându-le loc să treacă, în tramvai sau pe trotuar. Câte o femeie mai curajoasă, apuca de obraji copila și, scuipând-o de deochi, o pupa pe ambii obraji, minunându-se de cât de frumoasă poate fi. Nu poate uita cum își ștergea obrajii cu dosul palmei de pupăturile mereu prea umede și cum mama ei se grăbea să o scoată de sub privirile adoratoare. Își amintea cum, la școală, nu putuse să își facă vreo prietenă, ci stătea singură în bancă, făcând timid încercări de conversație convențională. Nu primea niciodată răspuns pentru că fete și băieți laolaltă amuțeau atunci când ea vorbea, aruncând priviri oblice și nedumerite spre fata care semăna cu o zeiță indiană. Până la urmă a renunțat să-și mai facă prieteni, prinzând uneori frânturi din pălăvrăgeala fetelor: unele considerau că e urâtă că are nasul prea mare și buzele prea subțiri, altele- că are nasul prea mic și buzele prea groase. Băieții o priveau uneori, de departe, și se țineau la distanță. Nu o pomeneau niciodată când vorbeau despre fete pentru că nu o luau în calcul ca pe o ființă terestră. Iar atunci când, îndrăgostită până peste urechi, s-ar fi lăsat cucerită cu dragă inimă, băiatul fugise cu altă fată, aproape urâtă. Își amintea și de una din puținele nopți de dragoste, când, aproape fericită, își privea partenerul care dormea alături de ea, amețit de alcool și amor și își închipuia că i-ar putea fi nevastă. Doar că tânărul a deschis ochii și a privit-o un timp cu admirație și oroare sacră, și-a întors de la ea ochii ce-l dureau și a plecat grăbit, bălmăjind cuvinte fără noimă: frumusețea ei atingea apogeul, depășind limitele toleranței omenești, rănind retine și detronând zeități. Renunțase la a fi nevastă, dorindu-și de acum, cu ardoare, un copil, poate o fetiță, căreia să îi dăruiască din preaplinul său, întregind un șir de mame frumoase și triste, purtând după ele câte o fiică ce va fi pupată umed pe ambii obraji de câte o gospodină mai îndrăzneață.

Melancolic

Își ascundea de ochii lumii mica plăcere vinovată, râzând, vorbind, iubind, astfel că era greu să-l bănuiești că ochii lui privindu-te în ochi nu te vedeau, ci erau ațintiți către interior. Acolo, în interior, erau efluviile mnezice, cu impregnații onirice, pe care le pipăia, iar și iar, cu o desfătare aproape tristă. Mai cu seamă se delecta cu răscolirea sedimentelor fosilizate ale unor amintiri incerte, de o dulceață dureroasă, în care nu  exista nici o particulă de conștiință, ci întreaga sa ființă se reducea la un tub digestiv esențial și, asemeni unui protozoar, se conecta la universul osmotic prin coloidul amniotic și hiperbar. Amintirile astea îi plăceau cel mai mult, poate prin inconcretețea lor diafană și nu ezita să-și întoarcă ochii spre ele, chiar și atunci când nu era singur și  era ca și cum corpul său fizic râdea, vorbea și iubea, dar el nu era niciodată acolo, ci se deda plăcerii lui întunecate, tânjind după realități improbabile. Când i se născu primul urmaș se bucură așa cum se cuvenea, dar bucuria nu putea fi totală pentru că îi lipsea fermentația amintirii, pe care timpul și aducerea-aminte le lustruiau, dându-le acea dulceață dureroasă. Și așa, se întâmpla să treacă prin viață ca un somnambul, mergând cu spatele către viitor și pricepându-se de minune să transforme prezentul în trecut. Foarte târziu, când va fi un trup degenerat de timp, se va gândi puțin la viitor, pe care îl va pipăi cu ochii întorși spre sine, atunci când nanoparticule de conștiință îi vor trimite semnale cum că osmolaritatea bine cunoscută a universului este foarte aproape și, asemeni unui protozoar, se va conecta cu acesta, devenind el însuși un univers organic.

Premiul pentru cel mai bun actor

Învățam în una din acele școli anoste, cu pereții plini de portretele „conducătorului iubit” și de mesaje patriot-dogmatice, aparținând aceluiași „iubit”. Cum mi-a venit ideea nu-mi amintesc, dar îmi amintesc cât de repede mi-am pus ideea în practică: am dezlipit câte o literă ici, câte o literă colo, de pe stofa roșie a panoului patriotic, astfel încât textul și-a schimbat complet sensul, incluzând mărci de țigări „străine” și de mașini nemțești. Popularitatea mi-a crescut până la cer, o zi sau două, când fapta a trecut în uitare, așa cum se întâmplă cu toate faptele. Uitasem complet de poveste atunci când am fost chemată în cabinetul directoarei, mult după ispravă, pentru că un profesor a sesizat că pe panoul acoperit de stofa roșie apare Olae Ceaușescu. Directoarea, foc și pară, cu o construcție complicată în vârful capului care mă îngrozea, mi-a vorbit de nota șapte la „purtare” și de exmatriculare, dar și de posibilitatea de iertare, dacă vin cu tata la școală. Problema era gravă, dar nici cu tata nu aș fi venit, că ar fi devenit o problemă cosmică. Mintea fertilă de adolescent a găsit repede o soluție și, iată-mă pe un șantier din vecinătatea școlii, căutând un tată de ocazie, să-l duc directoarei. L-am găsit repede, într-un grup de muncitori care se făceau că muncesc în jurul unei sticle de coniac „Drobeta”. „Tata” nu a avut nevoie de mari rugăminți, a înțeles situația, și-a aruncat roaba la care împingea, și-a șters mâinile pe salopeta fără culoare, și-a aranjat mustața prăfuită și a pornit spre școală, alături de mine,  care îl dăscăleam cum puteam mai bine. Am intrat umăr lângă umăr în biroul directoarei, care i-a spus scurt despre fărădelegile mele de o gravitate impresionantă. „Bine, mă tătuțule, așa te-am crescut eu? De-aia muncesc eu să te țin la școală?” „Tătuțul” se aprindea pe măsură ce vorbea și un „v” adânc și amenințător i se profila între sprâncene. De sub mustața apretată de praful de șantier ieșea o voce baritonală, ce se lovea de pereți și îmi reverbera în stomac. „Numa’ mă-ta e de vină, că vă snopesc pe amândouă diseară când ajung acasă”. Și „tătuțul”, într-o atitudine histrionică amintind de Richard Burton, nițel afumat, mima câte o scatoalcă înspre mine, ca un preludiu al pedepsei ce va veni negreșit. A fost o clipă când am regretat că nu l-am adus totuși pe tata, pentru că „tătuțul” era foarte convingător, făcând să tremure chiar și arhitectura impecabilă a cocului directorial, semn al unei defensive precipitate: „lăsați, domnu’, că așa fac copiii, prostii”. Și directoarea s-a grăbit să ne ierte, cu promisiunea din partea mea și a „tătuțului” că fapta nu se va repeta. I-am mulțumit muncitorului din toți rărunchii și ne-am despărțit după poarta școlii: eu am plecat spre alte năzdrăvănii, el- spre roaba lui și spre sticla de „Drobeta”.

Vecinii

Cum cursul vieții nu e mereu liniar, am avut și eu sincopele mele, care m-au dărâmat, m-au stors de energie, m-au făcut să mă reevaluez și, în final, m-au făcut mai puternică (discutabil). Una din aceste sincope m-a aruncat, pe nepusă masă, într-un bloc de garsoniere confort doi, în care am petrecut un an. Avea garsoniera mea confort doi niște geamuri uriașe, nefirești pentru dimensiunile casei, care dădeau într-o curte interioară plină de copaci înalți, cu o mare însemnătate pentru mine, făcându-mi șederea aproape plăcută. Ferestrele și copacii m-au ferit de depresia pe marginea căreia m-am tot plimbat în acele vremuri. Și bineînțeles, mai erau vecinii, mulți și stranii, ca niște personaje ale lui Kusturica, care m-au adoptat din prima mea zi acolo. Vecina de dedesubt era singură, nefericită într-un amor cu un țigan frumos care o iubise un timp și o lăsase pentru alta. Femeia îl iubea parcă mai mult acum, părăsită, și, din prea multă dragoste neîmpărtășită, înnebunise de-a binelea, cu acte în regulă. Așa se pot explica orele la care îmi făcea câte o vizită, ocazie cu care îmi cerea, sub titlul de împrumut, țigări, cafea, telefonul-că ea nu mai are credit. Îi ascultam nefericirea prin pereții subțiri, pentru că uneori plãngea cu hohote, povestindu-și sieși despre dragostea ei prea fierbinte pentru normele uman-suportabile. Ușă în ușă cu mine stătea nea Marinică. Avusese un accident vascular și își purta sechelele în plimbări interminabile în jurul blocului. Nu înțelegeam ce îmi spune, din pricina afaziei, dar stăteam mult de vorbă: repeta aceeași silabă ca un ecou hodorogit și gesticula din brațul valid, zâmbindu-mi cu jumătate de gură. Îl găseam seara proțăpit în fața blocului, lângă bordură, rotindu-și brațul și arătându-mi că mi-a păstrat loc de parcare. Eram prieteni. Pe undeva mai sus locuia pictorul. Avea plete alb-gălbui, o căruță de ani și un singur rând de haine, care miroseau îngrozitor. Picta într-un bloc de desen cât era ziua de lungă, tot în fața blocului. Aceeași stradă umbrită de copaci, într-o manieră naivă și entuziastă își găsea locul în blocul de desen de școală. Pictorul sărea sprinten să îți deschidă ușa și să îți facă o mică plecăciune și nu-și uita niciodată zâmbetul dedicat unei doamne. Dacă îți țineai respirația te puteai bucura de cavalerismul desăvârșit pentru care pictorul își părăsea uneori actul de creație. Nu pot să nu amintesc de momentul în care mi s-a spart o țeavă la baie și din toate cotloanele blocului de garsoniere confort doi s-au revărsat, la mine în casă, cohorte de vecini pe care nu cred că-i mai văzusem vreodată, gata să repare, să schimbe, să rezolve. Nu mi-au reparat dar, printr-un proces sinuos și aproape pervers, mă făceau să mă simt bine: eram acceptată în acea mare familie ciudată și suprarealistă.

Iar eu le sunt recunoscătoare și aș vrea să le spun că mă gândesc des la ei.

 

Amintire

Dacă ne vom întâlni vreodată, la un pahar de vorbă bunăoară, vom ajunge inevitabil să depănăm amintiri, fiecare pe ale lui. Tot inevitabil, îți voi spune o poveste despre o pățanie din copilăria mea, pentru că o povestesc de fiecare dată la un anume moment z al paharului de vorbă. Eram doar o fetiță când, eu și părinții mei, ne întorceam seara târziu de la o petrecere. Petrecerea era mai mult a lor, ceea ce se putea vedea cu ochiul liber în disprețul plictisit cu care mă lăsam târâtă, între părinții ce mă țineau fiecare de o mână. Mie îmi era somn și voiam în brațe, dar ei considerau că sunt un copil mare și trăgeau de mine astfel încât nu aveam altceva de ales decât să pun un picior în fața celuilalt. Era întuneric, acel întuneric al Bucureștiului comunist, când nu zăreai decât la un pas în față trotuarul pe care mergeai și ghiceai doar siluetele negre ale blocurilor pe lângă care treceai. Adică era întuneric, dar un bec chior tot se găsea pe undeva, suficient să facă umbrele mai lungi și pisicile mai negre. Și cum mergeam noi așa s-a întâmplat că părinții mei au văzut o umbră mișcându-se și, îngrijorați în pustiul acela îtunecat, m-au strâns mai tare de mână și au grăbit pasul. Ba chiar au părăsit trotuarul și au luat-o pe mijlocul șoselei. Plictisul mi-a dispărut și groaza că vom fi atacați de un răufăcător m-a făcut să văd siluete pândind pe după copaci. Simțeam urmăritorul pe urmele noastre și am crezut că sfârșitul violent al vieții mele venise. Mi-am aruncat de câteva ori privirea în spate și puteam vedea doi ochi galbeni fosforescenți de o cruzime înfricoșătoare, scrutând întunericul după noi. Răufăcătorul era îmbrăcat în haine întunecate, semănând mult cu un ninja negru ce curgea pe lângă umbrele noastre. Mai mult moartă decât vie, am ajuns acasă și îmi amintesc frisonul de spaimă care m-a scuturat mult timp. Aceasta este amintirea din copilărie pe care v-o voi povesti negreșit și fiecare nouă evocare a ei îmi aduce în prim-planul conștiinței doi ochi galbeni și cruzi, precum și hainele negre de ninja. E amintirea mea care nu are nicio legătură cu realitatea: adevărul e că Bucureștiul era întunecat și pustiu și părinții mei au preferat să meargă pe mijlocul străzii. Nimeni nu ne-a urmărit și totuși, posibilitatea ca acest lucru să se întâmple a fost suficientă să creeze într-o minte de copil imaginativ o poveste de groază. E ciudat cum un lucru care nu s-a întâmplat se constituie într-una din cele mai puternice amintiri ale copilăriei mele.