Balamucul din subsol

Terapeutic sau doar pentru plăcerea mea proprie, cobor zilnic la subsol, unde balamucul își vede de viața proprie, imun la balamucul universal. Paradoxale apariții ale normalității distonează în atmosfera liniștitor- agresiv- neobrăzat- relaxantă, pentru că printre rezidenții permanenți se mai rătăcesc naivii bunului mers al lucrurilor. Poate că poposesc aici doar pentru a-și aproba propriile norme devenite poveste sau poate doresc să fie martori la extravaganțe creative pasibile de tratament de specialitate. În simpaticul ospiciu nu e loc de plictiseală: răzvrătiri de iubire și ură, orgolii rănite sau exacerbate, sclipiri de genialitate și originalitate, profunzimi psihice de dincolo de conștient umplu constant spațiul din subsol. Recunosc stânjenită că iubesc acest loc, în care mă confund cu fiecare locatar permanent sau temporar, cu regretul absenței lui Platon, Erasmus sau Ovidiu. Nu orice balamuc atinge perfecțiunea, dar neajunsurile sunt suplinite cu succes de prezența lui Dumnezeu însuși, sau, prin delegarea autorității, a fiului său, care mustră părintește sau preamărește încurajator pe ceilalți rezidenți. Dumnezeu nu se intimidează în fața supremației inteligenței artificiale, a lui Cyborg sau a invaziei extraterestre, prezente tangențial sau, de-a dreptul secant, în populația proscrisă a balamucului de la subsol. Nici privirile temerare în străfundurile nebuloase ale ființei umane nu-i opresc dumnezeiasca perseverență. Ca o paranteză minusculă, ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place, și Dumnezeul rezident al subsolului e sensibil la nurii feminini, ceea ce nu poate fi decât lăudabil. Balamucul e populat de ființe sincere și frumoase, cu chipul compus de mine însămi : plete negre până la umeri, constituții plăpânde, picioare prea subțiri pentru un abdomen prea mare, barbă a quatre jours căruntă, tahicardie, hipertensiune arterială, mâini cu degete lungi, ochi închiși la culoare cu scântei în mijlocul pupilei. Trăsăturile se asamblează aleator, formând chipuri personalizate ale unor frământări minunate și chinuitoare. Cu alte cuvinte nu știu explica zăbovirea mea prelungă în balamucul din subsol, din subsolul articolelor mele, evident, că doar nu ați crezut altceva. Mă declar rezident permanent și sunt onorată să vă am cu mine.

 

 

Proză scurtă. Aiureli sf

Autoritățile anunțaseră că primăvara își putea relua cursul, ca urmare a ridicării interdicțiilor. Orășenii primiseră vestea cu nedumerire și o viermuială neobișnuită începuse în spatele ușilor care nu mai fuseseră deschise din vremuri uitate. Vacarmul din case reverbera pe deasupra străzilor pustii, cu asfaltul întors către cer, precum intestinele unui animal uriaș, răscolit de invizibile hiene urbane. Primăvara, eliberată de restricționări, dăruia un soare generos și o verdeață pârjolită, mirosind a început de toamnă. Ușile închise începuseră să-și scârțâie balamalele înțepenite, într-o încercare timidă de deschidere spre necunoscut. Întâi au apărut pe trotuare niște fețe bătrânicioase, ridate de timp, cu socotelile aproape încheiate cu viața, grăbite să-și ia premiul nesperat: lumina zilei, căzând perpendicular pe ridurile bătrâne. Apoi au apărut, pe ici, pe colo, oameni tineri, unul câte unul, cu mâinile puse streașină deasupra ochilor, pentru a-și proteja retinele dureroase. Erau eleganți, curați și dichisiți, îmbrăcați în hainele cele bune, mirosind toate la fel – miros de depozit închis și lipsit de aer. Un lux inutil și trist se revărsase pe străzile cenușii: paiete, mărgele, culori cu acrilatul intens, eșarfe sau pantofi cu toc își căutau un rost pierdut. Femeile zăboviseră în fața oglinzilor, compunând figuri vesele și sănătoase, de sub care răzbăteau, ca niște erori structurale, grimase de spaimă și matități galbene-verzui. Pielea nu-și regăsea nuanțele de altădată și se încăpățâna să etaleze nuanțe împrumutate de la lumina becurilor ecologice sau a neoanelor oarbe. Vacarmul din case umpluse străzile și, cu o bravură inconștientă, începuseră să se formeze grupuri mici. Acestea sfidau rațiunea și, cu o supremă inconștiență, apropiau umeri și capete, într-un început de conversație despre starea probabilă a vremii. Priviri critice, înțelegătoare sau superioare, cercetau chipurile învecinate. Înduioșător era că fiecare se privea pe sine cu toleranță, convins că pielea lui nu e galbenă sau că hainele lui nu miros a timp oprit în loc. Copii, strânși cu putere de mâinile străvezii, începuseră să se zbenguie ca niște ieduți, pe picioare nesigure. Unii dintre ei vedeau pentru prima oară altceva decât spațiul casei în care învățaseră să meargă și să vorbească, descoperind cu naturalețe că familiara lume virtuală poate fi concretizată. Probabil că părinții, acești zei cu puteri nelimitate, făcuseră posibil ca lumea virtuală să poată fi palpabilă, într-o manieră imperfectă și aspră. Adolescenți rușinați de hormoni adormiți ridicau, doar puțin, bărbia din piept, pentru a arunca pe sub pleoape grele de lumina soarelui câte o privire spre alții asemenea lor. O frumusețe galben-verzuie, potențată de culorile tari ale veșmintelor, se insinua în aerul primăverii declarate. Și atunci, unul din ei, cu ignoranța și curajul specifice vârstei, a făcut un gest inimaginabil, care avea să facă înconjurul lumii prin intermediul canalelor de știri. Martorii, paralizați de grozăvia gestului, au înghețat în posturi neverosimile, așteptând un deznodământ iminent. Adolescentul inconștient își ridicase bărbia din piept, înălțând fruntea galbenă spre soarele dureros și, cu mâinile transparente ridicate ca niște aripi, a îndrăznit să facă „gestul”: a tras cu putere aer în piept, umflând plămânii anemici până la cea din urmă alveolă.

Shut down. Restart

Ca-ntr-o poveste îmi amintesc grija pe care generația mea o avea față de generațiile tinere, în care individul își este autosuficient, fără nevoi de socializare, fără empatie sau poftă de indivizi asemeni lui. Este vorba de simpatica generație cu căștile în urechi și ochii lipiți de un display, care își delimitează clar spațiul personal, fizic și virtual: sunt prezenți fizic peste tot, în metrou, pe stradă, în școli, dar nu sunt cu tine, putând să se recompună corespunzător, atunci când împrejurările o cer. Fără prea multe mofturi și cam fără voie, anormalitatea a devenit normalitate (ce fragile norme!) și m-am trezit că viața online e trăibilă. Ca o previziune riscantă, posibilitatea ca izolarea socială să devină o obișnuință a viitorului apropiat este reală, descoperind nebănuite moduri de existență și căi de comunicare. Mă întreb dacă ideea de comuniune, în sensul de a fi alături de cineva într-o emoție, își va pierde aplicabilitatea și va rămâne o simplă idee, pe care doar poeții o vor specula. Dincolo de zona de risc, o previziune foarte transparentă se referă la modul în care lumea va depăși etapa covid: sigur că lumea va fi alta decât cea care a intrat în pandemie. Vom fi mai puțini, cu posibilitatea de a mă trezi că fac parte dintre bătrânii pământului, dispărând o întreagă generație de bunici. Speranța de viață (matematic și statistic) va fi alta, coborând probabil pragul de bătrânețe. La modul ideal, resursele de umanitate vor face viața acceptabilă, în contrast cu instincte de conservare, alarmând neîntrerupt. Vinovății de supraviețuitor vor accentua distanța socială, făcându-ne mai străini ca niciodată. Plămâni vor ceda încă, jertfă pentru plămânii planetei, care dau semne firave de însănătoșire.

Sau poate că nu. Poate că mi-este frică, așa cum îmi este frică de oala sub presiune din bucătăria mea. O folosesc rar, cu inima cât un purice, privind-o cum șuieră, gâlgâie, blesteamă. Stau la distanță de ea, pentru că o consider un pericol, care-mi frăgezește bine carnea de vită. Atâta doar că pericolul care mă sperie nu șuieră, nu gâlgâie, nu blesteamă. Cel mult tușește.

Fiecare azi are un mâine. Cu o singură excepție. Notabilă.

 

#rezistlascivpecanapea

Dacă mi-ar fi propus cineva, acum vreo lună, să stau cuminte în casă, alături de simpatica mea familie, aș fi zis că am câștigat premiul cel mare. Dar cum nu a fost alegerea mea, mi-am luat premiul forțat cam în silă și mi-am propus, ca soluție psihologică, să îl transform într-o vacanță la domiciliu. Am tăiat de pe listă campionatul de ping-pong din sufragerie; mingea sare aiurea, în televizor, lustră și pereți, cu un zgomot amplificat de spațiul închis. Campionatul de ping-pong se poate înlocui ușor cu un campionat de canastă, cel puțin până la apariția primelor suspiciuni de trișare, când spirite și orgolii se încing, riscând să degenereze în altercații domestice. Cel mai bine e pe canapea, cu o cană de ceai alături și cu o carte bună în mână. Eu, în partea mea de canapea, recitesc „Ciuma”, iar el, în partea cuvenită de canapea, citește „Dragoste în vremea holerei”. Între noi – telecomanda, pe care ne-o împrumutăm frățește, să vedem modificările statistice morbide. De atâta lectură, canapeaua a căpătat două adâncituri incomode, în care trupurile se afundă amorțite. E de înțeles că, de dragul confortului, corpurile încep să alunece lent și mut, părăsindu-și verticalitățile în favoarea unor orizontalități trândave. Statisticile morbide pot fi atenuate de niște „Anotimpuri”, oricare ar fi ele (Vivaldi să fie), sau, în egală măsură, de Billie Eilish, new-entry în topul preferințelor familiei. Scurte exerciții cardio, direct pe parchet, sunt necesare pentru a-ți mai alunga amorțeala sau, după caz, pentru a te omorî dintr-odată. Sunt singura din familie care nu poate lucra de acasă și, în timp ce ei lucrează, mă străduiesc să fiu gospodină. Spre uimirea mea, nu-mi iese nici când nu am alternative și toată lumea preferă să mâncăm (cu totul irațional) ceva chinezesc, comandat la botul calului: bun, gustos și incert. Am timp berechet să aprofundez teoria lebedei negre (care l-a făcut celebru pe Taleb, specialist în ingineria riscului). Pentru mine, lebăda neagră a devenit destul de gri, lăsându-mă să previzionez amatoricesc, desigur, consecințele epidemiei: se va reduce poluarea planetei, pe fondul încetinirii economice și va crește natalitatea, pe fondul izolării, al proximității imediate a unor persoane de sex opus și al lipsei alternativelor de acțiune. E suficient pentru a-mi continua izolarea la domiciliu: încă rezist lasciv pe canapea.

 

 

La umbra coronavirusului

Se arată prea-cinstita față umană. Prea – cinstită în sensul de onestă, căci nu e prea plăcută vederii, scoțând la iveală mizeria morală, altfel bine ținută în frâu. Distanța regulamentară de protecție circumscrie distanța interumană, deși ar trebui să fie un semn al solidarității și al faptului că îți pasă de aproapele tău. Segregarea este uriașă, opiniile fiind nuanțate până la absurd: păreri despre români care nu ar trebui să se întoarcă în țară, păreri despre inutilitatea măsurilor luate de autorități, păreri despre cum să te speli pe mâini și în general, păreri despre orice. Se pare că meteahna de a avea păreri este iremediabil înscrisă în moștenirea genetică a maselor, care, ocupată cu elaborarea de opinii, ia în calcul foarte puțin varianta în care ar putea asculta ce au de spus persoane cu  competențe. De fapt, ascultă ce au de spus autoritățile pentru a putea dezvolta, în cunoștință de cauză, opinii contrare, argumentate suprarealist. Astfel, izolarea la domiciliu poate fi tratată ca o vacanță, cu vizite și plimbări prin împrejurimi. Ca variantă complementară există și primirea vizitelor prietenilor sau rudelor, pentru că obligația de izolare îți trezește brusc nevoia de socializare. La celălalt pol se găsesc cei care doresc să se suspende orice activitate, să se autoizoleze de bunăvoie, dacă se poate în grupuri mici, pe criterii de prietenie și/sau simpatie. Ideea e fermecătoare, îmbinând în mod plăcut o vacanță neprogramată, suspendarea responsabilităților sociale și compania agreabilă. Între cele două tipuri de conduită socială și etică există o varietate de cazuri, care evidențiază șmecheria, trișarea și prostia. Conduita corectă e simplă și presupune, măcar de dragul experimentului, încrederea în autorități. La umbra coronavirusului nu e loc pentru orgolii, polițe plătite, păcăleli de sistem. Umbra se întinde peste toată bătrâna Europa și e presărată cu morți.

Femeia. O pledoarie scandaloasă

Cu prețul unei singure coaste, plictiseala idilică a fost alungată pentru totdeauna. Lucrurile simple au devenit complicate, mărul a fost gustat, rușinea a cerut acoperirea cu veșminte. Femeia a știut, fără a învăța vreodată, să aducă mișcare, culoare și bucluc acolo unde niciodată nu se întâmpla nimic. A știut să uite durerile în care a adus copii pe lume, a știut să iubească până la  negarea de sine.  A știut să poarte pantaloni fără să-și piardă din feminitate. Poate fi vedeta știrilor de la ora cinci, maltratată sau ucisă pe altarul unui ideal domestic. Poate fi alcoolică, drogată sau cu mințile rătăcite, ascunzând povești ce nu pot fi spuse. Poate scrie poezie și se poate lăsa dezmierdată, făcând promisiuni pe care niciodată nu le va respecta. Poate descoperi secretul tinereții fără bătrânețe, cu prețul durerilor postoperatorii din chirurgia estetică,  poate fi om de știință, poate transforma dragostea într-o afacere reglată de piața liberă. Poate să se reinventeze după fiecare eșec și să repete la nesfârșit greșeli din care ar trebui să învețe. Poate să știe ce gândești și, cu adevărat uimitor, poate să știe ce vei gândi, deși are veșnic dificultăți în a-și limpezi propriile gânduri. Poate să plătească prețuri fenomenale pentru o oră de iubire, după cum poate ucide în numele iubirii. Poate fi inocentă și poate înșela cu inocență.

Poate face orice. Femeia e perfectă.

Natura e deșteaptă

Atât de mic încât să nu-l poți vedea la microscopul optic, ci doar la cel electronic, doar cu o secvență de ARN sau ADN, cu secvențe proteice necomplicate. Mic, simplu și răvășitor, virusul nu se ostenește să se înmulțească, ci profită de celula gazdă pentru a se replica. De fapt, gazda însăși, dând dovadă de o ospitalitate desăvârșită, se ocupă de replicarea musafirului și de împrăștierea lui prin vecini. Mai mult decât atât, virusul nu-și alege orice celulă-gazdă, ci chiar pe acele celule care ar trebui să intervină în apărarea organismului. Complet lipsit de prejudecăți, virusul se face frate cu dușmanul (leucocitele) și se ospătează la aceeași masă, din resursele sistemului imunitar. Cu mijloace specifice și multă persuasiune, virusul zăpăcește leucocitul suficient de mult pentru a nu se recunoaște pe sine: cine sunt? pentru ce mă aflu pe lume? Răspunde eronat la aceste întrebări și acționează în acord cu eroarea, dar împotriva organismului pe care nu mai știe să-l deservească. Cea mai mare admirație pentru virus este legată de capacitatea lui de a-și modifica structura, prin mici mutații care îl fac să difere de virusul de ieri. Se poate numi adaptabilitate sau strategie (defensivă și ofensivă în măsuri egale). E puțin probabil ca un virusolog competent să judece ca un virus și să ghicească structura virală exactă a virusului de mâine, situație în care un eventual vaccin ar opri o epidemie virală. De aceea epidemiile, indiferente la fondurile alocate pentru oprirea lor, își vor face de cap așa cum le stă în fire încă de la apariția primelor aglomerări umane. La nivel subiectiv, al individului care se îmbolnăvește de gripă, epidemia sau pandemia sunt irelevante, contând doar suferința proprie și spaima de a nu completa statisticile sumbre (mortalitate- în jur de 2%, ca în mai toate formele de gripă; un procent mare, având în vedere pretențiile medicinei de azi. Este același procent pe care-l întâlnim și în primul val al gripei spaniole, adică acum 100 de ani).

Parafrazând o teorie sociologică despre mijloacele proprii ale societății de a-și corecta numeric populațiile, pot spune că natura deșteaptă și foc de supărată pe oameni, îi pedepsește ironic, cu propriile macrofage. Ironia supremă îmi pare prezența simbolului regalității, coroana, pe care virusul și-o etalează intracelular. Ca la curtea oricărui rege, bufonii și nebunii nu lipsesc: statisticile spun că numărul lor depășește orice imaginație.

Proză. Fragment de roman care va fi scris cândva

În viermuiala obișnuită a dimineții cineva mi-a adus vestea că mă cheamă directorul. Mi-am închipuit că nu mă cheamă să mă pupe și m-am precipitat pe scări, rememorând în viteză ultimele întâmplări: probabil că am fost obraznică atunci când am cerut condiții civilizate de muncă, puțin respect și apreciere. Asta trebuie să fie, dar nu-mi dă bine la socoteală și nu înțeleg de ce am fost chemată doar eu. Cabinetul directorului are ușa închisă, bat și intru, numai bine să constat că e adunat tot comitetul director, în cinstea mea, pasămite. Directorul mă invită să iau un loc, „nu lângă geam, aici, să te văd”. „Și, ia spune, care e problema ta?” mă întreabă galanton. „La ce vă referiți?” întreb și eu, lămurită deplin că la mijloc e o problemă și nu vreun pupat apreciativ. „De ce nu vrei să urci în sală, ai claustrofobie acum, până acum nu ai avut?”. Aha..despre asta era vorba, despre claustrofobia mea benignă, care nu mă lasă să merg cu metroul sau să mă înghesui în spații închise și aglomerate. De vreo 15 ani negociez cu șefii mei direcți să  evite să mă bage în spații mici și oamenii au fost înțelegători, lăsându-mi impresia că-mi fac un mic favor, pentru care ar trebui să fiu recunoscătoare. „Cum de eu nu știu că ești claustrofobă? Înseamnă că nu ești aptă de muncă, periclitezi viața pacienților pe care Eu îi las pe mâna ta! Da’ câte camere ai, stai într-un palat, că dacă ești claustrofobă nu poți să stai într-un apartament la bloc, nu?” „Știți, am două camere, vă rog să mă iertați, la bloc, unde nu am nicio problemă, îmi cer scuze. La Ciolpani sau Corbeanca nu mi-au ajuns banii, dar, mulțumesc lui Dumnezeu că încap și în două camere la bloc.” „Aaa, zice dumnealui, doar la muncă ai claustrofobie, adică ai fițe în cap!” „De fapt, la metrou îmi este cel mai greu, dar și în alte spații închise și aglomerate”. „Aha, zice, în spitalul Meu Eu decid și eu am decis să-ți scoți fițele din cap și să urci la blocul operator. E sarcină de serviciu.” Încerc să-i spun că am mai urcat pe bloc operator și că e neplăcut să simți că te poți prăbuși peste pacient, în timp ce încerci să respiri pe sub mască sau să-ți potolești inima care îți zguduie corpul. Sunetele se aud ca printr-un mediu dens, uleios, câmpul vizual se îngustează și își ondulează marginile, iar senzația că mori este terifiantă. Directorul pare stimulat de un nou gând și realizează brusc că sunt un pericol public și că îmi trebuie aviz psihiatric pentru a putea lucra în continuare. Chiar acum să plec la psihiatru, e o urgență care nu suportă amânare și nu mai pot lucra nicio clipă în spital. „Domnul director, zice șefa mea directă, nu azi, că nu are cine lucra!” A rămas să aduc aviz psihiatric urgent, poate luni, că azi nu par pericol public. Comitetul director, aranjat în semicerc în jurul supraomului, dădea întruna din capetele multiple, vreo șase la număr, în semn de aprobare necondiționată. Mi s-a sugerat să-mi caut de lucru sau să mă pensionez pe caz de boală. Directorul medical, încercând pesemne să-l destindă pe zoroastrul aflat în faza maniacală a dispoziției degrabă-schimbătoare, bombăne o glumă plină de haz și îmi sugerează să muncesc în curte, să nu mă apuce claustrofobia. Este omul de la care așteptam susținere. Fără voia mea îmi țâșnesc lacrimile din ochi și mă felicit că nu mă zgârcesc când îmi cumpăr rimelul: e rezistent la apă și rămâne pe gene. Încerc să spun despre claustrofobie că nu este o boală psihică, dar domnul director, profesor la facultatea de medicină îmi explică doct și ușor agramat cum că mă înșel și sunt nebună. Sfârșește discuția învinovățindu-mă că-i consum timpul. Concluzia finală e că sunt nebună și-mi trebuie aviz de la psihiatru, că ar fi bine să-mi caut de lucru dacă am fițe în cap. Nu azi, că nu e personal suficient. Plâng, deși încerc să mă abțin, sunt disperată și sun vreo trei avocați și un jurist de la ministerul sănătății. Aflu că nu sunt vinovată de nimic și despre existența unor delicte foarte grave precum intimidare, bulling, hărțuire. În timp ce sunt la judecată, un alt angajat al spitalului figurează ca fiind prezent, în același timp,  la noi și la un spital concurent-privat. E în regulă, că doar nu este claustrofobie.

PS.Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare, personajele sunt fictive. Deși, de multe ori, viața bate filmul.

PPS.  Dacă ați trecut prin situații de bulling aș fi curioasă să știu cum le-ați depășit. Exclus „băgat capul între umeri”.

Nesincerități

Dacă nu știați, e momentul potrivit să aflați că minciuna este semn al inteligenței. Vorbim de minciuna frumos construită, pornind de la premise adevărate, respectând canoanele logico-raționale. Intră în discuție, în construirea unei minciuni delicioase, și gradul de creativitate al mincinosului: minciuni găsești pe toate buzele, dar minciunile gogonat-virale sunt destul de rare. Minciunile care fac înconjurul lumii, îmbogățindu-se cu aluviunile creative ale gurilor care le transmit mai departe. Bineînțeles, dacă auzi un enunț precum „doctorul a ieșit din sala de operații îmbrăcat doar cu mănușile chirurgicale” poți fi sigur că nu este o minciună, ci purul adevăr: minciuna are o oarecare demnitate care o face credibilă, spre deosebire de realitate, care, hic et nunc, își permite adesea să sară pârleazul, depășind limitele imaginației.

V-am mai spus poate că eu nu mint. Poate inteligența mea e discutabilă. Poate stau prost la capitolul creativitate. Sau poate sunt prea distrată și în trei minute obișnuiesc să-mi deconspir minciuna, pe care deja am uitat-o. De exemplu:”vezi că întârzii puțin că ne ține managerul la ședință, dar știi că s-a închis cârciuma aia din centrul vechi unde mâncam tortul ăla cranț demențial? Acum e un bar unde un cocteil costă cât un Mercedes”.  Așadar, nu mint. Niciodată. Dar mă pricep de minune să ocolesc adevărul: „vezi că întârzii, am treabă cu colegii”.

Ce te faci când o persoană pe care o disprețuiești profund, pentru că îți face mizerii de o veșnicie, te alege confident printr-o eroare de logică și îți plânge pe umăr, blestemându-și viața nefericită. Cu lacrimi în ochi îți mărturisește că e la capătul puterilor și i-ar fi poftă să-și curme zilele. Aș putea fi sinceră și a)să-i spun că e o idee bună pentru toată lumea? Aș putea  b) să mă consider psihologul de serviciu și să-i spun că soluția e definitivă și cam hard; poate ar trebui să amâne decizia și să ia în calcul și alte soluții, mai puțin radicale. Aș putea să c) ocolesc adevărul, ca de obicei, să fac o compilație între a) și c): ideea nu e rea, dar s-ar putea s-o regreți, dat fiind că soluția găsită de tine e definitivă. Tu ești propriul tău stăpân și decizia îți aparține. S-a întâmplat varianta  c) și, la puțin timp după eveniment, persoana în cauză a emis primul enunț pozitiv despre mine: „este un psiholog foarte bun, mi-a deschis ochii”.  După miraculoasa vindecare lucrurile au revenit la normal, veșnicele mizerii sunt la locul lor, iar disprețul meu e la cote maxime.

Ar fi și o morală? Da. Nesinceritățile se plătesc.

Spune- mi cum te cheamă

Există studii care arată că numele influențează destul de mult personalitatea celui care îl poartă. Așteptările pe care societatea le are de la un Cosmin sunt diferite de așteptările pe care le are de la Radu. Părinții care așteaptă un bebeluș își petrec destul de mult timp pentru a găsi numele perfect pentru un destin norocos. Probabil că numele e ales prin asociere cu vreo persoană care a purtat acel nume și a dovedit că a răzbit în viață. De la copilul care poartă acel nume se va aștepta să răzbească în viață, așa cum alții cu același nume au făcut-o. Uneori vine și un al doilea prenume, neapărat al unui sfânt care să ocrotească individul. E de presupus că fiecare dintre noi, dincolo de curente sau mode, avem liste personale cu nume și așteptări de la aceste nume, in funcție de istoria noastră proprie. Că acest lucru e valabil, pot depune mărturie oricând : obișnuiesc să le dau nume necunoscuților pe care-i întâlnesc, în funcție de situația socială, trăsături fizice sau comportamentale. Numirea necunoscuților se realizează spontan, ca și cum se activează o bancă de date: se întâmplă să mă întâlnesc cu mulți Ion (nume de slugă, după cum spun unii, dar nu și pentru mine) – activ, demn, puțin înfumurat, Cristine – serioase și tenace sau Roberți – dichisiți ca niște modele de boxeri. Nu pot uita de Mona, femeia foarte eficientă social și puțin ușuratică, dovedind o preocupare deosebită pentru atingerea obiectivelor prin orice mijloace.

Uneori se întâmplă ca necunoscutul (botezat Ion conform bazei mele de date) să devină cunoscut. Este momentul când aflu că îl cheamă Marius, lucru care îmi produce confuzie, pentru că prea arată a Ion. La fel se întâmplă și cu Cristina, pe care o cheamă Laura sau cu Robert, care se numește (cu totul de neînțeles pentru mine) Ion. Baza de date intră în revizie tehnică, ceea ce nu mă împiedică să întâlnesc în continuare Ioni, Roberți sau Mone.

În ultimul timp am întâlnit foarte mulți Mitică: pe stradă sau în mediul virtual: băieți buni, dar să nu-i contrazici. Au principii, dar să nu-i pui la încercare. Îți oferă modelul perfect de existență (al lor înșiși). Te etichetează ca defect dacă nu te încadrezi perfect în model. Și mai ales: ce are voie zeul nu are voie ateul . Dacă nu ești Mitică nu te gândi cine e zeul, pentru că te încadrezi la categoria ateu.

PS. Numele pomenite nu sunt cu nimic mai prejos decât alte nume și au fost alese conform unei baze de date foarte personale.