Duminică de orientare școlară și profesională

Am avut mereu un pic de dispreț pentru părinții care își proiectează asupra copiilor propriile idealuri, eșecuri, frustrări. Nu am întâlnit mame care să își dorească pentru odrasle să fie pantofari, brutari, croitori de succes , ci doar avocați, notari, medici sau fotbaliști. Astfel că am ridicat la nivel de principiu dorința înțeleaptă de a-mi lăsa lumina ochilor mei să își aleagă singură drumul în viață și să o susțin în sensul ăsta.

Iată și o duminică mohorâtă și umedă, potrivită să vorbim despre viitor, aptitudini și oportunități. „Lumină a ochilor mei, îți place limba română, vorbești fluent engleza și la matematică îți merge capul. Te-ai gândit ce faci tu cu atuurile pe care le ai? Ce meserie ți-ar plăcea? Orice meserie ai alege e important să o faci cu plăcere. Iar dacă ești pasionat vei excela în orice domeniu.” „Mi-ar plăcea să cresc buldogi francezi”, zice lumina ochilor. Nu îmi cred urechilor și dau să îmi încalc principiile în timp ce mă ia cu călduri. Totuși psihologul din mine șoptește că sunt pe teren alunecos și încerc să coafez situația: „vrei să fii veterinar?” încerc eu cu speranță și calculând instantaneu ce înseamnă o investiție într-un cabinet cochet, poate și cosmetică pentru câini… „Nu veterinar, nu-mi place. Voi crește buldogi francezi . Îi duc la doctor, ei fac pui, îi duc și pe ei la doctor și vând puii”. Ce să zic… lumina ochilor are și un plan de afaceri. Simt că îmi scade disprețul pentru mamele care proiectează idealurile lor asupra copiilor și hotărăsc că e precoce să avem discuția asta azi. „Păi atunci hai să mai facem niște probleme la geometrie; un crescător de buldogi francezi de succes nu poate fi neinstruit!”

Subiect încheiat deocamdată; din plictis navighez fără de țintă pe internet și mă surprind pe un site de câini. Drăgălași buldogii francezi…și puii au preț bun. Dacă peste vreo zece ani va fi o infuzie masivă de buldogi francezi în parcuri, apartamente și curți, să nu vă mirați. Înseamnă doar că lumina ochilor mei a avut succes în carieră și că părinții ei au susținut-o…

Anunțuri

Intermezzo ( black friday )

El (ușor iritat): mi-ai călcat și mie cămașa albastră?

Ea(preocupată): nu.

El: de ce?

Ea(distrată): nu am avut timp.

El: păi acum ce faci?

Ea(preocupată): sunt pe wordpress. Citesc.

El(curios): ce citești?

Ea: că am intrat în post și ce filme să mai văd.

El(nedumerit): tu nu ții post și la film te duc eu.

Ea: cum nu țin post? Ai uitat tu.

El: când ai ținut tu post?

Ea: atunci când nu mâncam carne, lapte și ouă.

El: atunci nu țineai post; te-ai trezit într-o dimineață vegetariană și te-a ținut două zile; deci tu nu ții post. Poate îmi calci cămașa totuși.

Ea(ușor iritată): sunt pe wordpress. Mai târziu. Ia-ți altă cămașă. Pe aia cu pătrățele. E călcată.

El: nu se potrivește.

Ea: e frig; îți ții haina încheiată.

El: te-am rugat și ieri.

Ea: ieri am scris ceva pe wordpress.

El: și citește cineva bazaconiile tale?

Ea: sigur. Doar îmi cunoști potențialul.

El(tot nedumerit): serios? Câți cititori ai?

Ea: vreo cinci..

El(zeflemitor): Schopenhauer, frate! Hai , calcă-mi cămașa aia albastră. Ce naiba…

Ea(iritată rău): nu ți-o calc.

El(nervos de-a binelea): să știi că îți închid blogul. Și or să plângă cititorii tăi sub fereastră.. nu, pe bune, ți-l închid!

Ea(nefericit- copleșită): hai, măi, că ți-o călcam. În cinci minute e gata. Știi că nu pot să îți rezist…

Tot ea(în barbă): ce satrap!

Hipnoză terapeutică

Am făcut cursuri despre hipnoză, am dat examen, am luat notă maximă. Asta nu înseamnă că m-am lămurit câtuși de puțin cum vine cu hipnoza, punând sub semnul întrebării însăși existența ei. Freud însuși nu m-a convins ci mai degrabă mi-a creat impresia unui tip căruia îi plăcea să aibă auditoriu atunci când ținea celebrele lui „lecții de marți” cu aula plină. Omul cu șobolanii este un pacient cunoscut al lui Freud care s-a bucurat de binefacerile psihanalizei și hipnozei. Ceea ce e mai puțin știut e că omul cu șobolanii și-a petrecut mult timp pe divanul lui  Freud, adică până când a murit, ceea ce mă face să mă întreb unde e binefacerea. Cert este că există o sumedenie de cărți de specialitate și martori care se jură că hipnoza există și că poate avea beneficii acolo unde alte metode dau greș.

 

Așa că hotărăsc să împușc doi iepuri o dată și să văd cum vine cu hipnoza și să mă las de fumat. Pornesc să caut pe net un psiholog care practică hipnoza și găsesc o droaie. M-a mușcat un pic viermele invidiei…că uite … unii au înțeles cum vine treaba și eu sunt în beznă și după atâția ani de la terminarea facultății, am ales cabinetul, mai aproape de casă și .. m-am programat. Iată și ziua așteptată și eu … în cabinet, după ce fumasem o țigară , potențial ultima. -„De ce fumezi?”-„Că îmi place.”-„Și de ce vrei să te lași?” -„Am tahicardie și colesterol și îmi miroase urât în mașină.” -” Te consideri ușor de sugestionat?” -” Cu siguranță, cel puțin reclamele tv se înfig ușor în mintea mea.” … și altele asemenea , ca la psiholog. -„Și acum îți simți mâinile grele, picioarele grele, respirația încetinește, vei număra descrescător de la o sută și vei adormi!” Parcă – parcă simțeam corpul mai greu . Am început să număr descrescător( mai trecusem prin asta cu ocazia unei anestezii generale dar atunci am numărat doar până la nouăjnouă) și îmi aud psihologul:-„Acum ești hipnotizată. De acum nu vei fuma nici măcar o țigară!” -„Ba nu sunt hipnotizată!” -„Ba da!” „Și când număr și ajung la trei te vei trezi și nu vei mai fuma niciodată!” „Unu, doi, trei. Te-ai trezit!” „Ei? Cum te simți?” -„Păi, bine, mulțumesc de întrebare”. -„Ți-am indus sub hipnoză scârba de țigări. De acum încolo, dacă vrei să îți aprinzi o țigară o vei resimți ca ceva foarte scârbos și îți va provoca greață.” -„Dar nu m-ați hipnotizat!” -” Ba da , dar e normal să nu îți amintești.” -„A expirat timpul, vă rog să achitați în antreu, și să mă anunțați dacă v-ați lăsat de fumat. ”

Și am achitat în antreu: piperat, nu e pentru toți hipnoza. Am ieșit și, de două ori frustrată, mi-am aprins o țigară.

 

Introducere în tematica divinității

Bunica mea a fost cea care s-a îngrijit prima de sufletul meu și de la ea am aflat de existența lui Dumnezeu. Până atunci, mintea mea virgină ca o tabula rasa , nepervertită de teorii și dogme, închipuise propria divinitate și univers totodată.  Divinitatea mea îmbrăca forma unui urs brun, de o imensitate nemaivăzută, iar noi, oamenii, organizați în mici societăți de mărimea unei familii, trăiam liniștiți în blana ursului care ne purta după voia sa prin viață. Eram stăpâna adevărului absolut și l-am păstrat pentru mine până pe la vreo șase ani, când i l-am dezvăluit, pe ton axiomatic și bunică-mii. Mamaie cosea ceva la umbră în gradină și m-a ascultat cu atenție. S-a gândit un pic : „așa , ca puricii?”.  M-am clătinat un pic în certitudinea mea. Nu puteam fi ca puricii. -„Nu un urs are grijă de noi, ci Dumnezeu”. „El te iubește și te pedepsește dacă nu ești cuminte.” -” Mamaie, da’ tu l-ai văzut pe Dumnezeu?” Iar s-a gândit un pic bunică-mea: „nu l-am văzut pe Dumnezeu, dar l-am văzut pe necuratul”. -„Unde, mamaie?” -„Uite, chiar acolo!” și îmi împunge cu acul în aer înspre fundul frunzos al grădinii. „Dar nu apare pe lumină.”  Și așa am aflat despre polaritatea lucrurilor pe lume: Dumnezeu și necuratul, bine și rău, frumos și urât. Și, pe negândite, imaginea ursului care îmi era divinitate și univers a început să pălească. Un Dumnezeu bun și aprig avea grijă din ceruri de noi, păcătoșii, în timp ce diavoli ascunși în frunziș, cu urme de smoală clocotită, ne aruncau păcatele în față, așteptând să cădem în ele. Dumnezeul meu avea o reprezentare foarte vizuală în capul meu și semana binișor cu Ștefan cel Mare, așa cum îl regăsim în manualul de istorie. Stătea într-un jilț, avea coroană și sceptru și o grămadă de fire cu care era conectat la omenire.

Acestea ar fi noțiunile introductive care mi-au făcut cunoștință cu divinitatea.

Evident că de atunci lucrurile s-au mai nuanțat, l-am cunoscut și pe Pascal cu pariul lui, dar mărturisesc că mi se mai întâmplă și azi să mă gândesc că, într-o infinitate de universuri, ar fi posibil să trăim în blana unui urs brun , de o mărime nemaiîntâlnită.

 

Angoasă călduț-creștinească

Auzi despre o cunoștință de a ta că a pățit un necaz. Ca un bun creștin sau doar din umanism îți îndrepți compasiunea către nefericit. Se formează repede un grup de dezbateri, afli noutăți, stabilești coordonatele dramei, clarifici vinovățiile împricinatului. Și mai ales te bucuri că nu ți s-a întâmplat ție. Te gândești să-i dai o mână de ajutor și treci gândul pe lista lui „trebuie să o fac și pe asta”. Nu pare mare lucru dar îți vine greu să dai și un telefon. Nimănui nu îi place să interacționeze cu oameni nefericiți, deoarece nefericirea altora ne face să ne simțim vinovați pentru bunăstarea noastră emoțională sau poate ne temem că nefericirea e contagioasă. Ne amintim că suntem buni creștini și ne facem curaj să apelăm pe nefericit. Ăsta e copleșit de drama lui și pare că de abia te aștepta să te copleșească și pe tine. Spui câteva vorbe de încurajare , jumate sincere, jumate de complezență, și dacă ești cu adevărat viteaz întrebi dacă îi poți fi de ajutor . Nefericitul are cu adevărat nevoie de tine și spre disperarea ta lansează o listă cu lucruri pe care le-ai putea face pentru el. Îți regreți curajul și îți iei rămas bun spunându-i că îți e milă de el. Tocmai ai mai pus o cărămidă la temelia nefericirii lui deoarece mila situează pe cei implicați pe poziții diferite: sus și dominant e cel care își permite să aibă milă și jos și dominat, subiectul demn de milă. Cu mare lehamite faci câte ceva pentru nefericit, de obicei cu jumătăți de măsură pentru că nu ai timp și nici resurse de energie. Nu știi încă, dar pentru actele tale vei aștepta recunoștință infinită. Deocamdată consideri că faci eforturi pentru a ajuta pe cineva din sinceră bunătate creștinească . Iar seara te duci împăcat la culcare . Nu adormi ușor pentru că te bâzâie ceva neplăcut în marginea conștiinței, ca o angoasă căreia nu îi bănuiești cauza. E doar inconștientul care îți trimite semnale anemice cum că nu ai făcut eforturi prea mari să îți ajuți aproapele și că încerci să fii bun, dar e greu și nu prea îți iese . Anulăm repede bâzâitul angoasant cu un ” fiecare cu necazurile lui” și adormim mulțumiți că și astăzi am fost buni creștini.

 

 

Homo științificus

În oricare dintre noi zace un cercetător. Fiecare se naște cu un homunculus mic și nevrotic ce pune întrebări și se îndoiește de certitudini. La unii , homunculusul moare în fașă, sufocat de confort, nevoi, ignoranță lăsându-și proprietarul să își poarte cu multă demnitate siguranța de sine. La alții, homunculusul mai împunge din când în când, îndemnându-și stăpânul să pătrundă sensuri sau, după caz, să filozofeze adânc la o beție în ceas de seară. Cei mai puțini dintre noi au homunculusul despotic și nevricos, stăpânindu-și dictatorial proprietarul, care e cercetător , om de știință.

Deunăzi, homunculusul meu de categoria a doua m-a îmbiat să inițiez un studiu personal, care m-a dus la rezultate neașteptate . Tema studiului meu( studiu comparativ de caz) este chiar cercetarea. Și cu mândrie națională am descoperit că românii sunt cercetători mai buni decât englezii. Iată demersul meu logic:

Caz 1: Un cercetător britanic a realizat un studiu în urma căruia a aflat cantitatea de melană care se adună în buricul unui bărbat în 24 de ore. Se vede cu ochiul liber că e un studiu de mântuială: nu ne vorbește de reprezentativitatea lotului de subiecți, de tehnici de randomizare și nici de variabile precum adâncimea buricului sau prezența/ absența părului periombilical. Nu avem date despre bugetul cercetării.

Caz 2: Cercetători români , cu mare competență și dragoste pentru știință, realizează studii de fezabilitate pentru autostrăzile noastre. Procesul e meticulos și necesită timp, astfel că respectivele studii se înscriu într-un continuum al cercetării, pentru că niciodată nu se arată sfârșitul. Studiul de fezabilitate pentru autostrăzi expiră și procesul e reluat într-o ciclicitate infinită, ridicând cercetarea românească la nivel de artă. Avem date despre bugetul cercetării, precum că ar fi mare, dar noi, românii de rând, suntem onorați să susținem aceste prețioase studii din banii noștri. Nutrim vag și niște speranțe blegi că vom vedea cândva și șoselele. Eu personal, ținând cont că am deja 45 de ani și o speranță de viață de 74, din care scad vreo 4-5 ( întrunesc toate condițiile unui infarct), sper ca măcar fiica mea să cunoască rezultatele cercetării de mai sus, eu mulțumindu-mă doar cu suspansul în care te ține orice demers științific de calitate.

Cred că micul meu studiu v-a convins de ce cercetarea românească dă clasă celei britanice.

Și ce dacă ei au șosele! Au o cercetare jalnică!

Furia verde

E o prelungire a personalității mele. Furia mea Verde. E unică și personală. Mă reprezintă.

Eu și Furia mea Verde suntem solare prin excelență. Iubim căldura și ne temem în egală măsură de iarnă. Înghețăm, degerăm ușor, ne mișcăm greoi și ieșim greu din culcuș. Într-un timp am vrut să renunț la Furie . Vreau să trăiesc sănătos. Dar Furia Verde îmi face viața mai agreabilă și îmi reduce din frustrări. Câte întâmplări minunate am trăit împreună și din câte impasuri nu m-a scos!

E drept că are și defecte majore. Furiei Verzi nu îi place competiția. Pesemne are o imagine de sine scăzută sau nu o țin puterile… Cert e că în competiție directă, când se ivesc și alte furii, Furia Verde dă bir cu fugiții. Se strecoară hoțește, cu teamă de vătămări, pe lângă alte furii nerăbdătoare să îsi măsoare forțele. Îi e teamă mai ales de furiile agresive care își etalează dorsala de rechin la vânătoare , sau de furiile galbene cu pătrățele cu care duce un război de uzură. Furia mea, așa verde cum e ea, înnebunește când vede galben în fața ochilor. Mult am tras cu meteahna asta a ei.  Domni competenți, cu pix și carnețel, au încercat s-o corijeze: cu binișorul(uite și alte culori…roșu, verde), cu amenințări și chiar cu pedepse usturătoare. Inutil. Furia Verde e indiferentă la alte culori și la pedepse, dar dacă vede galben se precipită, se agită și se pierde cu firea în timp ce alte furii sunt ostoite la vederea unei culori așa de odihnitoare.

Zilele astea mi-am trecut Furia pe linie moartă. Are obiceiul să mă aducă la limita legalității prin mijloace de ea știute. Stă ca un spectru prăfuit de ani și peripeții și privește cu ochi stinși și mătuiți în neant. Poate se gândește la locurile ei de baștină(sud coreene pasămite) sau doar încearcă să mă jongleze emoțional.

Fără Furia Verde mă simt deja o victimă și simt nevoia să cădem la pace. „Draga mea FurieVerdeBrotac, o să-ți iau cauciucuri de iarnă!”

 

Al cui e acest copil?

Dacă ajungi să îți pui întrebarea asta atunci când petreci ceva timp cu odrasla, înseamnă că ceva nu merge bine în educația pe care tu vrei să i-o oferi. Nu vorbim despre modele socio-culturale sau despre principii morale, ci despre timpurile pe care le trăim , cu avantajele și dezavantajele lor. S-au dus vremurile în care mama se ocupa în familie de făcut și crescut copii, iar tatăl se ocupa de bunăstarea familiei. Femeile au luptat pentru drepturi egale cu bărbații și se pare că au căpătat ce au vrut. Sunt avocați, medici, manageri de excepție și vă garantez că nu le e ușor într-o lume,până nu de mult, exclusiv a bărbaților. Dar tot ele, avocații, medicii, managerii de excepție, fac copii. Dar timpul e din ce în ce mai comprimat și tu, mama foarte ocupată, apelezi adesea la o dădacă(nu e chiar ce ți-ai dorit, dar e disponibilă și blajină; poate sta zece ore pe zi cu copilul tău și asta te mulțumește)

Tu, mamă responsabilă, stai în fiecare seară cu copilul, dar te ocupi mai cu seamă de vânătăi, unghii tăiate, haine curate. Pierzi din vedere partea cea mai importantă: micuța personalitate care începe să se formeze, începând cu interiorizarea modelelor parentale . Ce te faci dacă modelele parentale sunt substituite de modelul dădacei sau al bunicii?

Atunci vei descoperi la copilul tău gesturi, comportamente, vocabular care nu sunt ale tale, ci ale dădacei. Ești nemulțumită și ai dreptate: e eșecul tău. Nu aștepta să te întrebi „al cui e acest copil?” Stă în puterea ta să fii un avocat, medic , manager de excepție și să ai copii de care să nu te îndoiești că sunt ai tăi.

„Veșnicia s-a născut la sat”

Nu cred că mi-au fost rude cu adevărat,dar mi-au fost bunici de împrumut. Buna și bunul. Așa le ziceam. În inima Olteniei, într-un cătun inexistent pe orice hartă. Aici mi-am petrecut câteva veri din copilăria mea.

Au trecut anii și amintirea lor s-a topit pe undeva. Dar când am primit vestea că s-a prăpădit bunul am hotărât pe loc  să merg să-l mai văd o ultimă dată(ocolesc înmormântările până la limita necuviinței), surprinzându-mă și pe mine. Mi-am urmat inima . Drum lung, anevoios, ultimii kilometri făcuți cu piciorul. Mi-am regăsit cu strângere de inimă satul verilor de poveste. Am simțit că intru într-o buclă  temporală: aceleași drumuri desfundate, aceleași pridvoare cu bârne de lemn, aceiași cai nelegați păscând în fața porților. Atâta doar că ochiul de adult îmi micșora întinderile pe care mi le aminteam nesfârșite. Dumbrava minunată, pârâul în care prindeam pești cu mâna, nucii bătrâni, toate erau acolo unde le-am lăsat.  Am încercat să regăsesc magia locului. În locul magiei- un mare gol . Altfel,  timpul e încremenit în clipă.

M-a întâmpinat buna. Bătrână am cunoscut-o, bătrână era și acum. O mână de om , aprigă și vioaie, imună la trecerea timpului. Bunul, pe masă, în sicriu, îmbrăcat cu hainele pregătite de mult, împuținat la trup, o mână de oase acoperite de pielea bătută de ploi și soare. Doar mustața era aceeași. În copilăria mea, mustața bunului era foarte importantă. Știam dacă poznele mele erau iertate sau pedepsite după mișcările mustății. Dacă se zbârlea și se lățea pe fața bunului era mai bine să o iau la goană. Pentru că bunii judecau lucrurile simplu, fără nuanțe. Aveau și ei două nepoate; le spuneam verișoare. Multă bătaie am mâncat toate trei, pentru că unde se adună mai multe minți de copil și ideile sunt multe.

Și bunul stătea pe masă în sicriul lui, și buna îi bocea cu vorbe. Așa e obiceiul în zona aceea: bocet cu vorbe, adică o poveste tânguită și relevantă pentru mort. „Scoală-te Ștefaneeee, că a venit și Angelicaaa, să vezi ce mare s-a făcuuuut..” „Că nu a mai trecut pe la noi, Ștefaneee..” Buna a rămas la fel de afurisită cum mi-o aminteam și asta m-a bucurat.

Seara am plecat să prind trenul de București. Am lăsat-o pe buna în prag, dreaptă, aprigă, pătrunsă de importanța noului statut de văduvă.

Am ajuns acasă obosită și necăjită. Am adormit plângând . Pierdusem ceva. Pe bunul. Dar bunul nu a plecat singur. A luat cu el sufletul meu de copil.

Ține-mă Doamne sănătos

Ca orice medicofob ce se respectă, am așteptat vreo săptămână să îmi treacă. Aveam toată pielea stacojie și roz, ceea ce nu mă avantaja prea mult, dar ce mă deranja cu adevărat era pruritul . Altfel spus mă scărpinam în orice moment al zilei sau al nopții. M-am uns eu un timp cu toate alifiile ce le aveam prin casă, dar noi generații de bube ieșeau pe pielea mea. Așa că mi-am adunat curajul și mi-am făcut o programare urgentă, în privat, că nu- mi place să stau la coadă. Și iată-mă la doctor. Spațiu curat, aerisit, o doctoriță tânără și cu adevărat amabilă. Îmi spun durerea, îmi etalez pielea stacojie, și…aștept o părere . De aici totul e ca un vis; dacă până acum mă minunam singură de pielea mea, acum eram două care ne minunam, asta fiind și singurul beneficiu terapeutic pe care l-am obținut. (Țț, țț, ce erupție urâtă, zice ea; țț, țt, ce mă mănâncă, zic eu) . Doctorița mea vrea puțin ajutor. Așa că îmi dau acordul să- mi facă poze pe care le trimite pe wats către doi colegi.

E scabie! vine un răspuns din eter.

E sifilis! vine și celălalt răspuns.

Dă Doamne să fie scabie! rog eu divinitatea, deoarece râie mai avusesem în copilăria mea fericită și supraviețuiam, dar sifilisului nu prea știam cum îi voi face față. Vedeam deja cu ochii minții degradarea fizică și psihică produse de sifilis , stigmatul social, tratamentele îndelungate, reacțiile celor de acasă. Râia părea un deziderat al pielii mele.

Plec de acolo cătrănită, cu recomandări pentru analize și rețete pentru medicamente care să mă vindece de scabie sau de sifilis. Cu ultimele resurse energetice și de luciditate cotesc spre spitalul Colentina, în gardă , cu tot alaiul. Încerc să nu ating nimic, respir doar la jumătate din capacitate(microbi mulți) și intru într-un final la doctorul meu în cabinet, adică într-o hrubă umedă de la subsol. Doctorul ăsta nu era nici tânăr, nici amabil și nici frumos. Dar era pasionat. De pescuit, nu de medicină. Consultația a durat vreo 15 minute în care am aflat noutăți despre prețul bălților, momeli și pescuitul la răpitor. Spre final mi -a scris un rând pe o rețetă și m-a concediat scurt. Simțind că leșin de emoție l-am întrebat: e sifilis sau scabie? „Fugi dragă de aici, ești alergică la ceva!”

Și a avut dreptate. Un antihistaminic mi-a rezolvat problema. Și nu voi mai mânca niciodată căpșuni.