Spune- mi cum te cheamă

Există studii care arată că numele influențează destul de mult personalitatea celui care îl poartă. Așteptările pe care societatea le are de la un Cosmin sunt diferite de așteptările pe care le are de la Radu. Părinții care așteaptă un bebeluș își petrec destul de mult timp pentru a găsi numele perfect pentru un destin norocos. Probabil că numele e ales prin asociere cu vreo persoană care a purtat acel nume și a dovedit că a răzbit în viață. De la copilul care poartă acel nume se va aștepta să răzbească în viață, așa cum alții cu același nume au făcut-o. Uneori vine și un al doilea prenume, neapărat al unui sfânt care să ocrotească individul. E de presupus că fiecare dintre noi, dincolo de curente sau mode, avem liste personale cu nume și așteptări de la aceste nume, in funcție de istoria noastră proprie. Că acest lucru e valabil, pot depune mărturie oricând : obișnuiesc să le dau nume necunoscuților pe care-i întâlnesc, în funcție de situația socială, trăsături fizice sau comportamentale. Numirea necunoscuților se realizează spontan, ca și cum se activează o bancă de date: se întâmplă să mă întâlnesc cu mulți Ion (nume de slugă, după cum spun unii, dar nu și pentru mine) – activ, demn, puțin înfumurat, Cristine – serioase și tenace sau Roberți – dichisiți ca niște modele de boxeri. Nu pot uita de Mona, femeia foarte eficientă social și puțin ușuratică, dovedind o preocupare deosebită pentru atingerea obiectivelor prin orice mijloace.

Uneori se întâmplă ca necunoscutul (botezat Ion conform bazei mele de date) să devină cunoscut. Este momentul când aflu că îl cheamă Marius, lucru care îmi produce confuzie, pentru că prea arată a Ion. La fel se întâmplă și cu Cristina, pe care o cheamă Laura sau cu Robert, care se numește (cu totul de neînțeles pentru mine) Ion. Baza de date intră în revizie tehnică, ceea ce nu mă împiedică să întâlnesc în continuare Ioni, Roberți sau Mone.

În ultimul timp am întâlnit foarte mulți Mitică: pe stradă sau în mediul virtual: băieți buni, dar să nu-i contrazici. Au principii, dar să nu-i pui la încercare. Îți oferă modelul perfect de existență (al lor înșiși). Te etichetează ca defect dacă nu te încadrezi perfect în model. Și mai ales: ce are voie zeul nu are voie ateul . Dacă nu ești Mitică nu te gândi cine e zeul, pentru că te încadrezi la categoria ateu.

PS. Numele pomenite nu sunt cu nimic mai prejos decât alte nume și au fost alese conform unei baze de date foarte personale.

Stephan King, George Sand, Urmuz…păzea, că vin!

Nu e niciodată prea târziu să vă urez „La mulți ani!” Așadar, primiți-mi urările de bine pentru anul ce a început, înainte să aflați ce năzdrăvănii am mai făcut, năzdrăvănii de care sunteți, într-o oarecare măsură, vinovați. Vinovăția se regăsește în comentariile voastre pozitive, laudative, încurajatoare din subsolul postărilor mele mai mult sau mai puțin reușite. Probabil că așa s-a născut gândul năstrușnic că aș putea publica. De la gând până la faptă e doar un pas mic și mult zel, de care eu nu duc lipsă. Iată-mă, între Crăciunul românesc și cel armenesc, strângând și revizuind spuma creațiilor mele de pe blog, punându-le într-un folder, pe care l-am trimis în toate direcțiile: edituri și publicații specifice. A urmat perioada de așteptare a răspunsurilor și fiecare sunet de notificare mă emoționa. Se dovedea că emoția era produsă de emag de cele mai multe ori, arătând o preocupare pentru  mine vecină cu hărțuirea. În liniștea ce venea în chip de răspuns dinspre edituri și publicații s-au auzit și vreo două „ne pare rău, dar…”. Răspunsul cel mai încurajator a fost „textul are aspecte pozitive, dar trebuie să fie mai lung, cel puțin o mie de cuvinte. V-aș sugera să scrieți despre ultima călătorie pe care ați făcut-o”. Bucuria a fost mare, mi-am aspirat tastatura și litera a, împreună cu f6 au dispărut, mi-am luat un pahar de vin lângă mine, pentru inspirație și am pornit să scriu despre ultima mea călătorie, deloc exotică, la Sinaia. Întâi am exersat tastarea lui „a” fără tastă, deoarece dacă aplici un număr optim de newtoni-forță pe spațiul chel din tastatură poți obține un a obișnuit. Exercițiul cere îndemânare: un rând întreg de „a” sau lipsa completă a literei obținându-se prin aceeași mișcare de falangă. Când am ajuns la rezultate sclipitoare, tastând maximum trei de „a”, mi-am mai pus un pahar de vin și dă-i și scrie despre Sinaia.  Cum că la Sinaia e zăpadă și umezeală și eu stau mai mult prin cameră, pentru că mie nu-mi place zăpada. Noroc că sunt cazată lângă Cabana Schiorilor și mai ies pe acolo să văd dacă dl Băsescu e prezent cumva, că am să-i spun vreo două vorbe și am tot amânat. Dl Băsescu nu a trecut pe la Cabana schiorilor și nici mie nu-mi plăcea meniul lor. Cu mult curaj, mergând prin zăpadă, am explorat și alte locuri, pe care le-am descris frumos în textul meu. Am amintit și de laba de urs pe care am încercat s-o mănânc la un restaurant vânătoresc, de consistența unei cuverturi țărănești și gust de vin prost sau de oțet. Am sfârșit prin a pomeni de Taverna sârbului și de urșii care vin să cerșească de mâncare la poarta restaurantului. Prezența urșilor a produs chiar și o luptă corp la corp între mine și alt mușteriu, atunci când amândoi trăgeam de aceeași portieră a taxiului, care parcase în mijlocul urșilor. O mie de cuvinte nu am putut să scot nici dacă am apelat la artificii ieftine precum „oțetul se mai numește și acid acetic” sau „șoferul de taxi avea o mustață gri compusă din peri negri și albi în proporții egale”. Lucrarea fiind gata, a urmat fireasca recitire și corectură, ocazie cu care mi-am dat seama că am făcut o aproape completă hartă a cârciumilor din Sinaia, cărora le-am găsit, ca principală calitate, trăsătura relativ comună, că au dușumele uscate, fără zăpada pe care nici nu vreau s-o văd în ochi. Textul era grotesc, dar eu m-am simțit scriitor. Mai ales a doua zi, când am înțeles într-o perspectivă nouă de ce bietul Nichita putea vorbi așa usor din punctul de vedere al pietrei. Și eu m-am simțit o piatră, ba chiar o piatră de moară, mai ales la nivelul capului. Ca o concluzie, drumul literaturii e anevoios și presărat cu migrene.

 

 

 

 

Condiții necesare și suficiente

1. Procesele metabolice sunt încetinite

2. Somnolență și lene

3. Rezerve adipoase

4. Afară-i frig

Sunt întrunite condițiile necesare și suficiente pentru HIBERNARE. Sunt gata de a răspunde acestei nevoi ivite spontan, dar nu înainte de a vă spune că-mi sunteți dragi, că pe unii dintre voi aș vrea să vă cunosc în carne și oase, să asociez un chip gândurilor voastre.  Anul cel nou bate la ușă: primiți-l cu recunoștință și curaj.

Hibernez.

 

 

Terapie intensivă… Altă poveste de Crăciun

TBC. Acesta era diagnosticul. Bacilii își găsiseră confortul în coloană, făcând ca un abces cât o zi de post să se întindă pe rădăcinile nervilor spinali, provocând dureri insuportabile. A venit la spital când nu a mai putut să se miște, într-o stare de mizerie soră cu tuberculoza, recunoscută ca boală a sărăciei. A fost operat de urgență și abcesul uriaș, gros ca smântâna bine bătută, a fost evacuat. Tuberculostatice, antibiotice, hrană hipercalorică, pansamente zilnice și omul s-a pus pe picioare, și-a recăpătat motricitatea pierdută și sensibilitatea alterată de parestezii. Spitalizarea a fost lungă și, așa cum se intâmplă uneori, pacientul a început să se simtă ca acasă, om al locului, șeful de salon. Înaintea Crăciunului, doctorița lui i-a dat vestea cea bună: poate pleca acasă. Se poate să mai stea vreo două zile? că nu are cine să-l ia de la spital. Dar doctorița, voluntară ca orice chirurg, i-a promis o salvare, să ajungă acasă la timp pentru sărbătorile de iarnă. Cum e soarta uneori, în timp ce salvarea venea să-l ia, pacientul nostru trântește o criză de epilepsie, din aceea mare, și în loc să plece acasă e transferat în ATI, țeapăn ca o scândură, cu ochii albi, gura încleștată și albastră. Miocloniile au încetat greu, iar pacientului nostru i-au trebuit ore să se recompună. Era ajunul Crăciunului. Nici vorbă să mai plece acasă. Dimpotrivă, a rămas în ATI. Ar fi rămas doar o poveste banală dacă pacientul nostru nu ne-ar fi povestit mai târziu că, atunci când a auzit că pleacă acasă, unde nu-l așteaptă nimeni, a hotărât să-și ajute soarta: a întrerupt tratamentul cronic pentru epilepsie, rugându-se să facă o criză. Pesemne că ruga i-a fost ascultată. „A meritat să nu-ți iei pastilele? Că era să mori cu noi de gât!” l-am întrebat noi. „A fost cel mai frumos Crăciun! Au dat și sarmale… și cozonac…”

Crăciun, 2019.

O poveste de Crăciun

Se urca în trenul personal de după-amiază, în care ningea și sufla vântul pe lângă geamuri. O încălzea învălmășeala de corpuri, sacoșe, bidoane și gândul că bunicii or s-o aștepte în prag, mici și bătrâni, mirosind a vechi și levănțică. Crăciunul nu era Crăciun fără poveștile de război ale bunicului sau fără cozonacii bunicii. Bătrâneii o pupau pe obraji, o învârteau puțin să vadă dacă e întreagă, o lăsau să-și astâmpere bătăile inimii și o trimiteau pe la neamurile de pe uliță, să vadă și ele mândrețea. Pe uliță nu erau numai neamuri, dar toți făceau parte din copilăria ei în care intraseră cu vreun litru de lapte de vacă sau cu vreo cană de zmeură adunată din fundul curții. Și ea deschidea prima poartă, strigând la tanti Rădița, care se arăta, argint viu, ștergându-se pe șorțul murdar. O pupa, o învârtea, o așeza pe scaun lângă soba fierbinte, îi aducea un pahar de țuică și o bucată de șorici cald, ce se topea în gură. O întreba de măritiș, nu ai niciun gând, că ai și tu o vârstă, băiatul ăla te-a părăsit, că era de treabă. Nu ne-am înțeles, ne-am despărțit. Aaa…zicea tanti Rădița, îndemnând-o să termine țuica din pahar. Și ea se străduia să n-o supere pe tanti Rădița, își lua rămas bun și o lua, dogorind, în jos pe uliță, la casa următoare. Ieșea iute tușa Ioana, strigând la nea Ștefan, ia, vino, Ștefane, că a venit nepoata de la București! O pupau, o învârteau, o întrebau de măritiș și o puneau lângă sobă, cu un pahar de țuică în față și o bucată de șorici, proaspăt jupuită de pe porc. Să se încălzească fata, că vine de la ger. Fata își lua rămas bun de la tușa Ioana și nea Ștefan și mergea nădușind la casele următoare, la tanti Tanța, Florica și Mărioara care, printr-un acord tacit, o omeneau cu un pahar de țuică și o bucată de șorici, lângă soba trosnind. Fata se bucura că a ajuns și la ultima casă de vizitat, la tanti Lixandrina, căreia, înainte s-o pupe pe obraji, i-a cerut cu ultimele puteri un colț de pâine, refuzând orice altă tratație. A doua zi, de Crăciun, fata stătea între bunici, cozonaci și povești de război, cu mâinile apăsându-și tâmplele ce zvâcneau dureros, incapabilă să guste ceva de pe masa încărcată. Ulița își trăia și ea sărbătoarea, bucuroasă că nepoata  de la București e fată bătrână, lăsată de bărbat și lihnită de foame, cum tanti Lixandrina poate confirma.   Bunicii aceia nu mai sunt, nici tanti Rădița sau nea Ștefan, dar ospitalitatea uliței a rămas aceeași: dureros-pulsatilă.

Într-o clipită

Din sala de nașteri avea prima amintire: aerul șuierând în plămânii colabați, provocându-i o durere serioasă. Și lumina neonului din tavan care-i traversa pleoapele transparente, rănindu-i retina.  Știuse, cu o conștiință viscerală, că numărătoarea inversă începuse deja și că timpul nu-i era prieten. Până să își dea seama cum să se împace cu timpul, începuse să vorbească în fraze lungi, lăsându-și mămica înmărmurită, cu lingurița de piure de morcovi suspendată între buzele bebelușului guraliv. Micuțul, care nu împlinise anul, îi vorbea mămicii despre nonsensuri existențiale, deschizând gura pentru a primi pasta portocaliu-sănătoasă pe care o detesta. Era un sacrificiu mic pe care-l făcea cu voie bună, din dragoste pentru femeia mărginită, idiot-fericită, care-i era mamă. Îi plăcea cum îi gângurește, stâlcind comic cuvintele, poezele de adormit copiii. Nu avea inimă să-i spună că timpul e dușman și e păcat să irosească minute, ore, săptămâni cu cântece de leagăn. Avea vreo patru ani când nu mai știa cum să vorbească mamei, speriată de istețimea feciorului ei. Se mulțumeau să-și zâmbească stângaci, chezășie a alianței dintre două lumi diferite. Pentru că în lumea lui timpul trecea amețitor, arzând an după an, după un orologiu cu arcul prea întins. Tot la patru ani s-a îndrăgostit nebunește de educatoarea de la grădiniță: l-a ales pe Pușkin ca sol al dragostei sale, dar fata, uimită peste măsură, l-a trimis la colț, pe scaunul pedepselor. Mai mult succes păru să aibă când îi vorbi de Zdreanță, cel cu ochii de faianță, pentru că fata îi zâmbise, mângâindu-l pe păr. Dragostea îi trecuse ușor, educatoarea nu-i era pe măsură și plictisul se insinuase între ei. În dimineața în care împlini opt ani, băiatul șezu lung pe marginea patului: era dimineața când se trezise bătrân. Putea vedea, privindu-și mâinile lungi, sub pielea străvezie, primele semne ale descompunerii iminente. Îi trebuiau minute bune pentru a se recompune într-o formulă funcțională, ce-i putea permite să-și joace rolul de iubitor al jocului cu mingea. Își iubea mama și voia s-o facă fericită. Iar mama, suflet inocent, părea fericită când el alerga pe maidan, julindu-și genunchii în goana după minge. La 10 ani a murit, de maladia ceasornicului cu arcul prea întins și l-au înmormântat într-o zi de mai, într-un sicriu micuț, atârnând incredibil de greu pe umerii flăcăilor ce-l purtau. În urma sa, în alaiul de înmormântare, glasuri prindeau a urca înspre gâlceavă: ce tânăr era, ziceau unii, ce bătrân era, ziceau alții și cearta era gata să înceapă. Se vede treaba că orologiile o luaseră razna din motive neștiute, măsurând timpuri inegale, constant inexorabile.

 

 

O prea-cinstită dragoste mare

Spun gurile rele că poveștile de iubire nu sunt foarte cinstite. Cum că unul dintre protagoniștii poveștii iubește mai mult, în timp ce celălalt se lasă iubit. Cum că epicentrul poveștii de iubire e matematic deviat, punând între paranteze rațiuni elementare. Poate că gurile rele au dreptate: ea a știut de la început că va iubi pentru amândoi și i-a promis fericirea. Iar el, sedus de adorația ei, a fost de acord și s-a lăsat iubit, adulat și mângâiat. Ca un zeu răsfățat primea ofrandele în dar, cârcotind că nu e de-ajuns, iubita mea! Se vede, spunea el, se vede că nu pui suflet! Și ea, biata, punea și mai mult suflet, când amesteca în oală pe foc, când făcea pantalonilor lui o dungă de te tăiai în ea cu fierul încins, când scotea așternuturile la aerisit în gerul iernii. Zeul cel nărăvaș, mulțumit-bosumflat, o strângea în brațe și o privea în ochi: e bine, iubita mea, dar pune mai mult suflet! Se necăjea femeia că el nu-i recunoaște sufletul în oala de mâncare, în dunga tăioasă a pantalonilor sau în așternuturile mirosind a ger. Dar cel mai mult se necăjea că îmbrățișările ei erau bănuite a fi cam lipsite de suflet. Se vede, zicea el, se vede că nu prea pui suflet, iubita mea! Și cu sufletul ciopârțit, într-o zi monumentală, ea a făcut un pas alăturea de drum și s-a iubit cu un prieten vechi, într-o împreunare camaraderească, în care fiecare a pus suflet după pofta inimii și după putință. Ar fi de înțeles regretul pe care femeia l-ar fi încercat. Dar femeia, vinovată de a nu simți vreun regret, s-a întors să pună suflet în oala de pe foc, în dunga pantalonilor sau în așternuturi mirosind a ger. Doar că sufletul se risipise pe nimicuri, lăsând în loc un spațiu vidat, dornic de a absorbi orice. Zeul bosumflat, în virtutea obișnuinței îndelungate, și-a îmbrățișat iubita și a vrut să-i spună că ar trebui să pună mai mult suflet. Dar, în loc de asta, zeul s-a coborât de pe soclul lui să-și protejeze frumoasa poveste de iubire, simțind amenințările subliminale în ventriculul stâng. Au trăit fericiți o preacinstită poveste de iubire, poate până la adânci bătrâneți: el iubea pentru amândoi și ea se lăsa iubită, la cheremul unui spațiu vidat, dornic de a absorbi orice.

Spiritul Crăciunului

Când oamenii se întorc către cei dragi, aleargă după cadouri, împodobesc bradul, se străduiesc să fie „mai buni”, fac târguieli pentru mese îmbelșugate. Magia sărbătorilor. Știți despre ce vorbesc? Că eu, nu! Văd, mai degrabă, oameni nervoși, alergând grăbiți în toate direcțiile, făcând provizii ca pentru apocalipsă. Cei care așteaptă o săptămână de vacanță de sărbători duc cu greu povara ultimelor zile de lucru și elaborează planuri de concediu, pentru că vor face în șapte zile ce nu au făcut tot anul. Sunetul străzii este mai crescut decât de obicei și o parte a orașului, care dormitează în restul anului, devine vizibilă, invadând, cu stângăcia comportamentelor uitate, piețe, trotuare și alei neumblate. Astfel se face că, înainte de Crăciun, cuprinși de febra pregătirilor sau, doar așa, dintr-o neliniște sărbătorească, vei întâlni pe străzi pe cei pe care nici nu-i bănuiești: bătrânei topiți de vârstă și de boli, mirosind a naftalină, cerșetori murdari care-ți miros „nevoia de a fi bun” și-ți oferă sprijinul altruist, persoane cu handicap pe care familiile, dintr-o jenă neînțeleasă îi țin ascunși mai tot timpul, mai puțin de sărbători, când bieții năpăstuiți se bucură gutural și zgomotos de aer și lumină. Tot Crăciunul poate a scos-o și pe ea la lumină: foarte tânără, blondă, înaltă. Ar putea fi frumoasă, dacă un rictus de furie nu i-ar schimonosi trăsăturile. Privirea îi e tulbure sub sprâncenele adunate a supărare, iar gura e deschisă, cu buzele răsfrânte într-un fel de rânjet. Are pantaloni de pijama pe sub fusta în carouri și se oprește în mijlocul intersecției, de unde, privind strada sau pe Dumnezeu, aruncă ocări înspre lume. Ceea ce te îngrozește până în măduva oaselor nu e rictusul și nici ocara din suflet, ci căruciorul pe care tânăra femeie îl împinge. O fetiță, la fel de blondă ca mama ei, cam subțire îmbrăcată pentru orele dimineții, își rotește capul în toate direcțiile, bucuroasă de plimbare. Iar tu, martorul scenei, te întrebi dacă nu e timpul să faci o faptă bună, că doar e Crăciunul, și să suni la poliție sau la protecția copilului. Eziți puțin și nu te hotărăști dacă fapta e bună cu adevărat sau e o faptă mizerabilă, care desparte o mamă de copilul ei. De luat o decizie e al naibii de greu și vei prefera să uiți rictusul de furie și hăinuțele prea subțiri. Vine Crăciunul și nu vrei să-i strici magia.

Pantofiorii roșii

Taică-său nici să nu audă! Costau prea mult și erau și foarte roșii! Dar maică-sa, suflet de femeie, se înmuiase de rugămințile băiatului de 15 ani și, economisind numai ea știe cum, sfârși prin a cumpăra bizara pereche de pantofi de sport, spre disperarea capului de familie, care-și făcea cruci agitate în timp ce-și ocăra  femeia. Era adevărat, băiatul era copil bun și nu ceruse niciodată nimic, mulțumindu-se cu ce i se oferea. Ceva trebuie să se fi schimbat în el, de-i cășunase pe pantofii roșii de sport, ridicoli și scumpi. Băiatul nu greșise când îi dorise cu atâta ardoare: doar ce i-a încălțat și i-a simțit făcând parte din ființa sa. Mai mult, a simțit cum pantofii îl schimbă într-un mod plăcut: brațele slăbănoage nu se mai bălăngăneau de prisos pe lângă trup, acneea a pălit și un puf negricios se contura deasupra buzei. Pantofii l-au făcut bărbat și, deși nu înțelegea cum i se întâmplase asta, hotărâse să nu se despartă de ei niciodată. Pantofii roșii au fost purtați la școală, la film, la fotbal, la un botez și-o înmormântare. Niciodată nu l-au dezamăgit. Se despărțeau doar la baia săptămânală, pe care băiatul o considera un caz de forță majoră. Tot pantofii roșii de sport trebuie să fie răspunzători de interesul pe care, brusc, i-l arăta roșcovana isteață din școala lui. Au vorbit, au râs, s-au ținut de gât. S-au speriat, neliniștiți, când mâna lui a zăbovit pe coastele ei mici, sub greutatea unui sân sumețit. Ea nu l-a certat și el nu și-a retras mâna, ci cu un curaj de bărbat adevărat cu pantofi roșii, a zăbovit pe inima fetei, simțind tahicardiile pereche. Fata, isteață cum era, a fost cea care a avut ideea cea bună, și l-a invitat să-i vadă odaia de copil. Tot ea a ridicat cuvertura, alunecând în pat și, zgribulită toată, l-a chemat și pe el. Și atunci, băiatul de 15 ani, a făcut ceea ce nu mai făcuse pentru nimeni altcineva: și-a descălțat pantofii roșii.

Portocale

Își aducea aminte cu precizie de gesturile pe care le făcuse înainte de ultima noapte în care avusese un somn bun. Avea 17 ani și o sănătate de fier, care nu prevestea  ce avea să fie. Mâncase, se spălase, citise cu nesaț din Rebreanu despre Ion al Glanetașului, se rugase în fața icoanei dragi a copilăriei sale și dormise neîntors până când aburul dimineții se strecurase în cameră, odată cu zgomotele din bucătărie, ce anunțau ritualul zilnic al cafelei. Ultima noapte de somn bun. Pentru că în seara următoare, fără vreun preaviz, după ce l-a lăsat pe Ion al Glanetașului ars de dorințe pe noptieră și și-a spus rugăciunea în fața femeii cu ochii plecați spre pruncul dolofan, a dormit somnul cel bun doar o fărâmă. S-a trezit brusc, în crucea nopții, trecând instantaneu în cea mai crudă veghe. Putea vedea că ceasul cu cifre roșii de pe noptieră arăta ora două și putea simți că mai era cineva în camera lui. Își simțea teroarea în trupul care nu se putea clinti și doar ochii, înspăimântați, se puteau roti prin camera atât de cunoscută, în care fiecare obiect părea la locul său. Căuta prezența care, era sigur, îl privea din vreun colț ascuns și întunecos. Se îngrozi și mai mult când femeia cu ochii plecați coborî din cadrul ei imitație de lemn și, lăsând blândețea la o parte, se apucă să-l zgârie și să-l muște din carnea care nu se putea opune. Îl trăgea de păr și îl scuipa scârbită, producându-i dureri insuportabile. În liniștea nopții, nu putea auzi decât vaietul propriu, revărsat în interiorul său și un plâns isteric de bebeluș chinuit de colici. Așa l-au prins zorii, ostenit de osânda femeii călău, cu pielea arzând de tortură și cu mințile răvășite de plânsul care nu înceta. În timp ce umbrele din cameră se diluau în lumina dimineții, degetele au început sa se miște, apoi picioarele și brațele, iar femeia și-a acoperit pletele negre și a pășit agale în cadrul ei, ostoindu-și copilul care se liniștea. S-a ridicat în capul oaselor, privind înspăimântat spre icoana copilăriei lui, in care prea-sfânta își purta aura cu noblețe, având ochii plecați spre pruncul dolofan. Un miros greu, înecăcios îi stăruia în nări și nu putea decât să se minuneze că pielea care-l ardea nu avea nicio urmă de zgârietură. Și de atunci, în fiecare noapte, femeia își lepăda aura și i se dedica doar lui, lăsându-și pruncul să țipe nervos. Iar el, cu corpul de plumb, primea pedeapsa cu groază, așteptând zorii care goneau femeia în cadrul ei cuminte. Nopțile de nesomn lăsau urme în obrajii ce-și pierduseră prospețimea și în ochii obosiți, cu albul înroșit și pleoapele tumefiate. Cu trecerea anilor, femeia își pierduse din rigoarea pedepselor și, uneori se mulțumea să coboare pe marginea patului, unde stătea nemișcată și-l privea necontenit. El, obișnuit cu vizitele nocturne, nu putea decât să se bucure de încetarea torturii și, cu corpul de plumb, o privea și el la rându-i, găsind-o frumoasă, așa cum stătea ea pe marginea patului, cu pletele negre căzându-i pe față. Se putea întâmpla să o cheme el, cu un gând lipsit de inocență și ea, neabătut, cobora în mijlocul camerei, renunțând la veșminte și depunând sărutări pe carnea ce-l ardea. Diminețile veneau nepoftite, lăsându-l singur și obosit, cu un miros de portocală proaspăt descojită. Și toată ziua, cu mirosul de portocală în nări, umbla bezmetic pe stradă sau în biroul prăfuit, așteptând orele două ale dimineții, când somnul cel bun se isprăvea, terminându-se într-o luciditate spectaculoasă.

Doar azi, buimăceala de peste zi s-a spart într-o claritate de cristal: în nări, mirosul de portocală a fost mai viu ca niciodată. Colega de birou, descojind o portocală, îl întreba cu o mult-căutată indiferență, dacă are planuri pentru diseară.