Țigara de după

Chiar mă întreb cum se descurcă nefumătorii. Că fumătorii au întotdeauna refugiul ăsta, atunci când nu știu cum să umple un gol, nu au cuvinte de spus sau nu știu unde să-și așeze mâinile: își aprind o țigară și, în spatele fumului, se prefac că sunt ocupați și nu văd vidul în care se găsesc. Ce a fost înainte de țigară ți-a consumat toate resursele, toate gândurile și toate emoțiile. A fost ca un balon sub presiune, care s-a fâsâit lăsând în urmă doar un petic de împlinire, supraevaluat de dorințe. Împlinirea e incompletă pentru că, umflat de pofte și nevoi, te așteptai să fie altfel. Te încearcă o tristețe nedefinită, ca o melancolie morbidă și, ca să te dezmeticești, îți aprinzi o țigară. Dacă ești nefumător, poate îți pui un pahar de vin sau deschizi televizorul, să-ți umpli golul metafizic cu niște știri fierbinți. O crimă prin înjunghiere sau ieșitul din minți al unui președinte de țară sunt știri perfecte pentru anihilarea vidului din tine și te bucuri că se poate mult mai rău. Nu se ridică la nivelul unei țigări de după, dar e un substitut potrivit.

Poate că tocmai vedeți, cu ochiul imaginației, două trupuri goale, transpirate și răvășite, într-un întuneric stătut, în care apar două puncte roșii de jăratic. Respirațiile sunt sacadate, cu zgomot, dar nu te împiedică să ții jăratecul viu. Întunericul se umple de fum înecăcios, potrivit pentru a deturna atenția de la sleirea fără noimă care dă o formă oarecare marelui vid. Să se termine țigara și apoi mai vedem, tragem de timp, aerisim, respirăm, o luăm de la capăt când vidul se mai diluează. Dacă asta ați văzut cu ochiul minții, este în regulă, vă stă gândul numai la prostii, ceea ce e lăudabil, din punctul meu de vedere. Dar eu vorbesc serios: ce faceți voi după ce vă împliniți un vis (care tocmai a încetat să fie vis, odată împlinit), atunci când vă realizați un obiectiv important (care v-a umplut viața, dând sens tuturor activităților voastre),sau atunci când nu va mai exista pandemia, cu restricțiile ei (și veți fi liberi și năuciți de libertatea cu care nu știți ce să faceți)? Eu o să-mi aprind o țigară, țigara de după.

Bijuterii de familie

Când era doar o fetiță și stătea pe genunchii bunică-sii se oglindea în piatra neagră de pe inelarul bătrânei. Mâna unui bijutier din alt veac zăbovise mult pe niște simboluri complicate, cu dantelării ce îmbrăcau toată falanga, ca o plantă cățărătoare acaparând orice spațiu gol. Toată dantelăria sprijinea piatra neagră, lustruită de timp. Fetiței îi plăcea piatra: dacă o privea suficient de mult, retina i se umplea de negru, negrul se dizolva într-un nimic dens, unde puteai vedea o altă lume. A crezut mai întâi că e lumea orbilor, unde nici negrul nu există și unde văzul nu e luat vreo clipă în calcul. Dar orbii „văd” aceeași lume ca și ea, atunci când nu se uită în piatra neagră, doar că o văd cu vârful degetelor. Lumea din piatră, mormanul de nimic, era cu totul altceva, stând să explodeze de atâta energie nevăzută, poate gânduri ce nu s-au născut încă, poate amintiri mucegăite ale unor femei bătrâne sau chiar ale unui pântece de munte, mâncat de ape și vreme. Când a crescut suficient de mare cât să nu mai încapă pe genunchii bunicii, a poftit să-și pună inelul pe deget și s-a rugat de bună-sa să i-l dea și ei, pentru probă. Bunică-sa, care nu-și putea necăji vreodată nepoata, s-a codit puțin, dar până la urmă a cedat dorinței fetei. A încercat să-și scoată inelul înțepenit, și-a umezit degetul, s-a uns cu unsoare și a tras cu încăpățânare. Inelul nu a vrut să se clintească, iar dantelăria ce-i îmbrăca toată falanga, i-a intrat adânc în carne. Se umflase mâna bunicii, iar inelarul îi zvâcnea dureros. Nu a fost chip să-l scoată și nepoata s-a mulțumit să-l admire doar pe mâna bunicii. Când nu se pierdea în reflexele halucinante, pline de năluci, fata se minuna de montura complicată și de mâna bunicii, cu pielea creponată plină de pete maronii, gata să se transforme în pulbere. „Mă trage pământul”, zicea bunică-sa, uitându-se la inelul cu piatră neagră și la petele pigmentate de pe piele. Când a murit bătrâna, maică-sa a scos de pe degetul moartei inelul cu piatră neagră și inelul s-a lăsat scos cu ușurință de pe falanga împuținată. Fata ar fi vrut inelul pentru sine, dar maică-sa nu a întrebat-o și l-a pus pe propriul deget, unde dantelăria și-a croit repede un cuib, de unde nu s-a mai lăsat dusă. Lumea din piatra neagră, montura plină de semne nu-i erau accesibile decât când privea mâna mamei: mână de femeie bătrână, pe care o trăgea pământul, așa cum ar fi zis bunică-sa. Petele de pigment se înmulțeau pe lângă piatră și pielea se subția, până la dispariție. Și a murit și maică-sa, iar ea, repetând o istorie de familie, a scos cu ușurință inelul de pe falanga vânătă și și-a pus-o sieși, simțind printre lacrimi o mulțumire adâncă. Mult timp a petrecut în lumea din piatra neagră, încercând să descifreze nimicul. Când a putul să-și mute atenția de la magia hipnotizantă și neagră, a văzut și frumusețea desăvârșită a monturii pe degetul ei inelar. Și-a privit frumoasele mâini sub strălucirea neagră. De neînțeles de ce ar fi vrut să-și scoată inelul, a cărui dantelărie se lipise de carne și nu se lăsa clintită din loc. Femeia a putut doar să renunțe în a scoate de pe deget superba bijuterie de familie: putea vedea cum inelul îi împodobește mâna. Mâna bunică-sii. Mâna maică-sii.

Adevărul despre demonul Bill Gates

Nu știe cum să răspundă la acuzația că prin vaccinarea pe care o susține din toți rărunchii se introduc în organismul uman nanoparticule manipulabile prin tehnologia 5G. Zice că ideea e atât de năstrușnică încât nu o poate combate. Ce poate spune, că e băgat la colț și demascat. E unul din șefii ocultei mondiale, dar, iată, că omenirea l-a deconspirat.

Care a fost momentul în care a devenit demon? Cred că știu. Cum stătea Bill într-o seară, s-a trezit să-și întrebe nevasta: ” auzi, Melinda, ce să facem noi cu atâția bani că nici să-i ardem în șemineu nu prididim? Să facem un oraș pe Marte?” „Nu, zice Melinda, tu ești genul ăla de tocilar, nu te prinde ideea. Lasă-i pe alții, că se pricep mai bine. Tu ai fi fost hrană pentru lei, dacă te-ai fi născut acum două secole. Găsește altceva.” „Atunci, Melinda, să facem filantropie, ce zici. Că eu chiar nu știu pe ce să cheltui”. Și Melinda a fost de acord. Acesta este probabil momentul în care Bill Gates a devenit demon, pentru că nimeni nu înțelege sintagma „nu am pe ce să-mi cheltuiesc averea”, în condițiile în care există alternative nelimitate: palate, colecții de mașini de epocă, insule în Pacific, târfe de lux, jocuri de noroc și multe altele, în care poți să te pierzi până la ultimul bănuț. Dacă Bill ar fi investit în orice altceva, ar fi fost astăzi un băiat de treabă, poate chiar un șmec. Un om norocos care se bucură de viață. Cine ar putea înțelege bucuria unui tocilar de a cheltui în campanii de vaccinare pentru eradicarea poliomielitei, ebola sau sars în Africa? Sau bucuria tocilarului de a investi în educație? Sau în canalizarea din țările africane? Nu, lucrurile astea nu sunt de înțeles, iar evidența este prea evidentă pentru a nu avea un substrat ascuns: e mai ușor să negi existența umanității la un semen al tău pe care nu-l înțelegi pentru că nu reflectă propria ta umanitate. În locul evidenței e mai ușor să crezi o bazaconie fantastică ce-ți vine la îndemână pentru a te scuti de unele frustrări.

Mi-a venit să vorbesc azi despre demonul Bill Gates pentru că am cunoscut o fată care se ocupă de niște copii desculți. Ea se omoară să-i încalțe, pe timpul ei, cu mașina ei, investind ce brumă de bani are la îndemână și o grămadă mare de suflet. Nu am auzit nicio vorbă bună despre ea. Dar am auzit oameni întrebându-se ce câștigă, cum vinde încălțămintea donată, cum spală bani și mai ales de ce face acțiuni filantropice. E evident că oamenii nu înțeleg ce o mână în luptă.

Concluzia articolului de azi e o întrebare: unde naiba s-a dus umanitatea?

Senzoralia

Se învățase cu simțurile cele noi, deși se mai surprindea și acum pipăind muchia biroului sau moliciunea pielii canapelei. Își arhivase într-un sac din fundul minții simțurile greșite și nu umbla acolo niciodată. Ei spuseseră că e periculos și avusese încredere, atunci când au zis că dinozaurii nu mai există de mult. Ori el știa prea bine că doborâse vreo trei, le simțise solzii uriași pe cap și pintenii înfipți în carnea lui. Le simțise puterea din aripile ascunse pe lângă trupul uriaș, atunci când și le-au întins, acoperind lumina soarelui. Ei au zis că simțurile îi joacă feste și că nu trebuia să omoare găinile din curtea omului. I-au umblat în cap și i-au dat alte simțuri, care îi retrogradaseră dinozaurii la un statut nefericit de găini ouătoare. Tot așa s-a întâmplat și cu femeia din soare, cu buze fierbinți și cu sex melodramatic, pe care a iubit-o cu toată puterea lui. Ei au zis că e o curvă, care scâncea s-o ia de nevastă și i se dăruia fără bani și cu multă simțire. După ce i-au umblat prin cap, a văzut și el că femeia avea pielea veștedă, acoperită de vopseluri ca o pictură acrilică făcută de un copil nepriceput. Nu avea nimic de a face cu soarele, ci mai degrabă cu întunericul, iar dulceața gudurelii pe la picioarele lui îi făcea rău, strângându-i stomacul într-un ghem dureros, gata să se rostogolească afară. Iubirea l-a părăsit, pentru că-i făcea rău și o asocia cu putreziciunea și cu sexul mizerabil, dătător de boli. Continua să-și ia cele două pastile, una albă, una roz, pipăind dimensiunile corecte ale canapelei sau muchia rigidă a biroului. Cu pastilele astea îi umblau ei în cap, punând lumea la locul ei, așa cum trebuie să fie. Și dacă, totuși, ei greșeau și îi consumau singura viață pe care o avea într-o eroare perpetuă și tristă? Gândul ăsta i-a venit brusc, atunci când a slăbit din neatenție gura sacului din fundul minții, lăsând să se ivească un pui de cioară vorbitor, ce-i spunea măscări fără perdea. Mult a râs, până a rămas fără aer, și când a vrut să strângă gura sacului la loc a simțit că-l doare în inimă, de mila puiului de cioară. Gura sacului a rămas slobodă și a aruncat pastilele în closet, trăgând apa după ele. Tot așa și azi, și mâine, până când creaturile din sac au prins curaj și au început să mișune, repopulând edenul pierdut, iar ei și-au pierdut puterea, odată cu apa trasă la wc. Pipăia muchia biroului și moliciunea canapelei și simțea, așa cum își amintea că trebuie să simtă, arsuri plăcute în podul palmei, încordări de păsări de pradă sau solzi de dinozauri uriași. Bine te-am găsit, Senzoralia, își zise el, pornind pe drumul lui străjuit de flori carnivore și păsări vorbitoare. Nu-i era frică, florile îl tachinau cu guri senzuale, semănând a sex flămând, iar păsările îi ziceau povești deocheate, de care îi plăceau lui. Într-o dimineață, poposind pentru odihnă prin Senzoralia, și- a întâlnit și aleasa, o făptură minunată, ivită dintre florile carnivore cu gurile ca sexul flămând. Era o femeie frumoasă ca ruptă din soare, strălucind multicolor ca un curcubeu după ploaie. O să-l țină veșnic de mână, să nu se lovească de mobile sau, doamne-ferește, de mașini…sau de flori carnivore și pasări vorbitoare. Cum zici tu, iubitule, dar mă iei de nevastă?

Râs cu lacrimi, plâns cu hohote

Abia acum mi s-a calmat telefonul, că, vezi bine, au fost sărbătorile, prilej de validare a apartenenței la grup. Că eu sunt ființă socială, chiar și sociabilă, dar nu din cale-afară. Aparțin grupului de bârfa de dimineață, grup care se sparge când se termină cafeaua din cești, adică în cinci minute. Fac parte și dintr-un grup mic de ieșit în oraș, și cam atât. Nu mă judeca greșit, că nu sunt antisocială. Păi, să mă vezi pe whatsapp: sunt în grupul de verișori, în grupul mama-tata-soră-mea, grupul de părinți și profesori, grupul de părinți fără profesori, grupul de fete (o prelungire a cafelei cu bârfă) și grupul oficial de serviciu, unde se postează diferite decizii, protocoale și alte chestii plicticoase. Grupul ăsta din urmă e cel mai mare, cuprinzând toți angajații instituției, dar și cel mai tăcut: aproape că uit de el. În zilele de sărbătoare nu trebuie să vă spun ce se întâmplă cu grupurile. Înnebunesc. Mai întâi e liniștea, care te sperie puțin: nu cumva au făcut un grup fără tine? Nu. N-au făcut, pentru că liniștea e tulburată de primul „la multi ani” timid. Și apoi, bing, bing, bing, urmează o chintă de „la mulți ani”, apoi, bing, bing, brăduți, globulețe, steluțe de zăpadă. Bing, bing, se încălzește atmosfera, poză cu aia-mică pe oliță (grup verișori), aplauze, pupicuri, inimioare. Poză cu maioneza tăiată, bing, grupul de fete, îmi pun ochelarii, măresc poza, fratee, uscatul e despărțit de ape, nu se mai drege maioneza asta… Iar bing, bing, plâns cu șuvoaie, față tristă, pistol la tâmplă, încearcă să pui apă rece sau lămâie. Brăduți, zăpadă, felicitări animate pe grup de părinți cu profesori, dublate și pe grupul fără profesori. Noroc că grupul de serviciu tace, suntem patru sute de angajați. Bing, aia-mică, grup verișori, ține lingurița în mână. Drăgălașă. Bing, bing, iar aplauze, pupicuri, inimioare. Hai, că s-a făcut seară și ne-am mai liniștit cu socializarea, că mi s-a încins telefonul. Dau să mă culc și, bing, „la mulți ani”,pe grupul de serviciu, că unul din noi nu s-a putut abține. Au intrat instantaneu treizeci de „la mulți ani” și dacă tot s-a spart gheața, bing, un banc, cu un proverb vasluian: bărbații și pantofii sunt la fel; dacă nu-i iei potriviți, te bat. Bing, bing, bing, și dă-i și râzi cu lacrimi, sute de râsete cu lacrimi. Apoi, bing, urări serioase, din inimă: „fie ca anul nou să…diverse chestii”, trebuie să mă mai gândesc cum e cu expresia asta, „fie ca..” Nu prea o înțeleg, dar ce știu eu… E miezul nopții și s-a făcut liniște. Simt cum adorm și bing, sar năucă: cineva a citit proverbul vasluian mai târziu, și, firesc, râde cu lacrimi. Bing, bing, vreo doi nefericiți slabi de înger clachează și… left. Nu-i credeam așa antisociali.

Și…voi ce mai faceți?…

Hai că l-am dovedit și pe 2020 și nici restricții, nici pandemii sau stări de urgența-alertă nu ne-au stat în cale. A trecut straniu, când prea repede, când prea încet, lăsându-ne un pic nedumeriți de cum naiba s-a dus și anul ăsta. L-am cinstit cum se cuvine, de rămas bun, cam de vreo trei mii de calorii, într-un maraton culinar interminabil, în care doar am gustat câte ceva, dar din toate, să nu ratez nimic. Cel puțin, am fost eficientă și am suprapus cinstirea anului ce a plecat cu cinstirea anului ce a venit. Nu știu cum ar putea continua maratonul pentru unii dintre noi (alde Vasile), că eu nu am forță nici măcar să-mi fac planuri pentru anul cel nou, așa cum face orice om bine organizat. Dacă mă întrebi ce mai fac, măcar de complezență, îmi vine natural să îți răspund că mă umflu. Aș folosi cuvântul „balonare”, dar n-o s-o fac, pentru că îl detest. Mi-am întrebat jumătatea, ia vezi, uită-te bine, sunt umflată rău? El s-a uitat și mi-a zis că nici vorbă, sunt trasă prin inel, că știe cum vine cu politically-correct. A mai mormăit ceva despre inelul lui Saturn, dar am preferat să nu-l aud, că îmi stric dispoziția și nu mai apuc să-mi fac planuri pentru 2021. De când m-am trezit încerc să-mi stabilesc un obiectiv măreț pentru anul cel nou și, din cauza inelului lui Saturn sau a unei indiferențe cu nuanțe triste, nu-mi vine nimic în minte. O clipă mi-a trecut prin cap să plănuiesc abandonarea obiceiului nesănătos de a fuma, dar ideea în sine a coincis cu un început de sevraj. Mi-am luat gândul, în timp ce am tras un fum să mă liniștesc și a rămas să-mi găsesc alt plan măreț. Sunt în impas, cu riscuri mari de a începe anul complet neorganizată și am decis să vă întreb și pe voi „ce mai faceți? aveți planuri pentru anul cel nou? inspirați-mă și-mi fiți muze!”

Era să uit ce era mai important, copleșită de importanța propriei persoane. La mulți ani! Să fiți sănătoși, veseli și cu inspirație!

Să înțelegem femeia

Aerul sărbătorilor se simte, ca în fiecare an, și la serviciu: bradul e împodobit, bomboanele agățate în crengi dispar văzând cu ochii, beculețele se aprind și se sting pe un ritm vesel și lipsit de sonor. Munca e pe jumătate și tensiunea e dublă: sunt momentele acelea în care aștepți să se întâmple ceva, dar să se întâmple odată, să se termine ziua și să-ți vezi de viață. Grupuri de fete discută aprins despre timpi de coacere, tipuri de făină sau despre drojdie. E vorba despre cozonaci și subiectul mă înspăimântă prin multitudinea de reguli pe care le înglobează. Încălcarea uneia singure poate duce la eșec: să fie cald, să nu fie curent, să fie iubire, să nu fie deochi. Și atunci a venit o urgență, care m-a salvat de discriminare, rușine și stânjeneală. Și am muncit de ne-au ieșit ochii, spulberând orice speranță că am putea pregăti ceva bun pentru masa de Crăciun. Adică pentru a doua zi. Am plecat seara, obosite, târând picioarele după noi, la modul propriu. Am ajuns acasă, am făcut un duș și, ușor revigorată, mi-am pus un film. De ce am ales să revăd „Zbor deasupra unui cuib de cuci” nu aș ști să explic, dar dorința a fost irezistibilă. Am adormit când Jack Nicholson își lua porția de șocuri electrice, iar când m-am trezit, venise Crăciunul. Cumva Crăciunul venise și la colegele mele, care, ca și mine, au făcut un duș după ce au ajuns acasă, s-au revigorat puțin și (aici lucrurile îmi devin iraționale) au început să frământe cozonaci. Au făcut cald în bucătărie, și-au umplut inimile de liniște și iubire, și-au trimis soții la culcare să nu le deoache cozonacii, au închis uși și ferestre să nu se facă vreun pic de curent. Cozonacii, înghesuiți, întinși, bătuți și dezmierdați, umflați și umpluți cu nucă și rahat, s-au copt cuminți în cuptoarele încinse. Crăciunul le-a prins între cozonacii fierbinți, mirosind a sărbătoare, oboseală și mulțumire.

Merită osteneala? mă întreb eu și le întreb și pe ele. Eu știu ce aș răspunde, dar ele sunt ezitante, ca și cum nu ar înțelege întrebarea. Cum să nu merite osteneala?! Să nu miroasă a cozonac în casă? Și ce dacă nu au apucat să se odihnească… E Crăciunul.

Sunt de acord cu ele, ceea ce nu mă împiedică să am un gând duplicitar: dacă Jack Nicholson e prețul pentru o degustare de cozonac, atunci merită osteneala, pentru că fetele m-au învestit cu puteri de juriu imparțial: pufoși și grei, dulci, cu umplutură multă. Imposibil de a desemna un câștigător. Singura certitudine e că mie îmi lipsește gena cozonacului.

Sclavii

Lumea din cartier zice că-i cam dus cu pluta. Și eu zic la fel, cu tot alaiul, mai ales când îl văd cotrobăind prin coșurile de gunoi. Caută peturi și când găsește unul, îl pune în lumină, în fața ochilor, îl evaluează și se apucă să-l împăturească meticulos, reducându-l la un pumn de plastic, pe care-l aruncă într-un sac. În timp ce face această complicată manoperă își fredonează sieși o melodie, pe care alte urechi n-o disting prea bine. E mai mult un zumzet sau o mormăială cântată. Uneori găsește vreun chiștoc și îl aprinde tacticos, într-o binemeritată pauză de țigară. Nu l-am văzut supărat niciodată și nu-și iese din ritm pentru nimic în lume. Lent, lent, ca o moluscă uriașă, se prelinge de la un coș de gunoi la altul. Într-o zi a vorbit cu mine. Nu m-am calificat de la început pentru o discuție, dar câinele meu, da. În calitate de prelungire a lesei, ca un rău necesar, am fost aleasă drept companion întâmplător, potrivit de a mai schimba o vorbă. „Ia uite, săracii…sclavii” îmi zice în timp ce masează cățelul pe spinare. M-am uitat după sclav: bărbat, chipeș, ca scos din cutie, urca într-o mașină, ca proaspăt scoasă din reprezentanță. „Stai să vezi!” și am stat împreună să vedem ce face sclavul. La ora opt dimineața, în București, orice sclav trebuie să reușească să iasă din parcare și să se înscrie în direcția cerută de necesități. Ăsta al nostru se grăbea și nimeni nu-i dădea voie să iasă din parcare. Capete ivite pe geam, claxoane, cuvinte nepotrivite. „Sunt săraci, cu toții. Nu au timp. Sunt sclavi. Eu sunt stăpân pe timpul meu! Dacă vreau, tai frunză la câini. Băi, dar o fac bine, nu așa… de mântuială.” Și discuția s-a încheiat abrupt, când câinele meu l-a părăsit în favoarea unui copac.

Sper să nu fiu judecată, criticată sau înțeleasă greșit. Discuția cu omul cu peturile facute ghem mi-a lăsat un gust cunoscut: aș zice că e gustul invidiei, dar bineînțeles că nu e așa. Nu se cade să invidiezi un asemenea personaj. Doar știu și eu să tai frunză la câini și știu să fiu stăpână pe timpul meu. Cam de mântuială, ce-i drept.

Încă o masă sănătoasă

Știți momentul acela, dinaintea aprovizionării, când deschizi frigiderul, îl privești în ochi și te întrebi „eu ce naiba mănânc?” Dacă nu cunoașteți această senzație, cu siguranță faceți parte dintre nefericiții care aprovizionează des și care au frigiderul plin tot timpul. Ei bine, frigiderul meu are o ciclicitate matematică și este plin vreo două zile, lejer încă două zile și gol alte două zile. Când bate vântul de-a binelea, ies la cumpărături, mânată de foame, care mă inspiră să-mi umplu coșul cu tot felul de minunății culinare. Asta nu înseamnă că nu mănânc sănătos: iubesc legumele și nu-mi lipsesc din frigider. Așa că, atunci când am deschis frigiderul (într-una din zilele lui proaste) am trăit un moment de spaimă, zărind doar o cratiță plină cu bucăți de carne, a cărei simplă vedere îmi producea spasme biliare. Dacă m-am aplecat puțin, am descoperit mulțumită, pe raftul cel mai de jos, o pungă biodegradabilă cu iubitele mele tomate. În două minute salata de roșii, cu ulei de măsline, a fost gata și am și mâncat-o, cu sentimentul lucrului corect făcut. Adică m-am bucurat de încă o masă sănătoasă. O bucurie scurtă, pentru că, mâncând și trecând pâinea prin sosul salatei de roșii (cum altfel) nu am reușit să-mi amintesc când anume am cumpărat tomatele. Prin nenumărate asocieri (când am fost la hipermarket, când am venit din concediu, când am avut bluza albastră cu mânecă trei-sferturi) am putut aproxima data achiziției de roșii. Le-am cumpărat acum două luni și le-am neglijat pe raftul de jos al frigiderului, nu din rea voință, ci din cauza faptului că trebuia să mă aplec să le văd. Rațiunea îmi spunea că iubitele mele tomate ar fi trebuit să se metamorfozeze într-un bulion sau într-o penicilină. De unde! Că roșiile se țineau într-o formă de zile mari, netede, tari, insipid-zemoase, amintind pe departe de gustul de castravete ușor trecut. Mulțumirea că am mâncat sănătos a fost înlocuită de o mare curiozitate:”oare ce am mâncat?” și în subsidiar, de o curiozitate mai mică: „dacă tot am mâncat, o să mă păstrez la fel de bine ca grozăvia nemuritoare de pe raftul de jos al frigiderului meu?”

Omul e iubire

Dar el nu știe întotdeauna că e capabil să dăruiască aproapelui din sufletul său. Parcă atunci când eram copil, relațiile interumane erau mai calde, gesturile de prietenie erau gratuite și unui om căzut pe stradă i se întindea o mână. Vremurile s-au schimbat, laolaltă cu mine însămi, și iubirea față de aproape și-a schimbat nuanțele, mutându-se în mediul virtual. E o iubire virtuală, glamuroasă sau virală, condiționată de likuri. Înainte să mă contraziceți, amintiți-vă când ați văzut ultima dată un om căzut pe stradă și ce se întâmpla în jurul lui. Cel mai probabil e că trecătorii îl ocoleau, întorcându-și privirea, prefăcându-se că nu există. Arareori, vreun trecător amintea de incident în mediul online, cerând socoteală instituțiilor abilitate. Gestul simplu, de întindere a mâinii, e aproape dispărut, și e un noroc să-l mai vezi, chiar în condiții extraordinare. Ei bine, eu l-am văzut, la ceas de seară: un gest plin de iubire, tandrețe, grijă sinceră, cum nu am mai văzut de mult. Eu eram trecătorul, cel tentat să-și întoarcă privirea, pentru că vedeam doi bețivani de vârstă medie, bălăbănindu-se pe loc, sub un stâlp de iluminat. Cei doi formau un grup compact, cu patru mâini și tot atâtea picioare inutile, care refuzau să pășească pe terenul nesigur și, cu siguranță, instabil. Unul dintre ei era complet nefuncțional, scurgându-se,în răstimpuri, la poalele stâlpului de iluminat, iar celălalt, mai bine conservat, îl apuca de subsuori, îl trăgea voinicește înspre lumină, îl sprijinea de stâlp și îi aranja gulerul de la haină, cu dragoste părintească: „hai, mă, că răcești”. Bețivul de mămăligă reușea să privească puțin înainte, cu ochi opaci, să stea sprijinit preț de cinci secunde, înainte să înceapă să curgă ușor, pentru a se recompune într-o grămadă inertă pe asfalt. Cu răbdare și, în mod real, cu multă tandrețe, era ridicat, iar și iar, „să nu răcești”. Ritualul a fost întrerupt pe neașteptate de un al treilea personaj, afumat și el, care s-a alăturat grupului compact, asigurându-i stabilitatea. Deplasarea a devenit posibilă, cu bețivul mămăligă la mijloc, târât cu vorbe de alint: „mă, boule, o să răcești”. În ciuda condițiilor extraordinare, dovada că iubirea de aproape nu a dispărut a fost sub ochii mei, luminată teatral de felinarul cu lumină chioară. Cum spuneam, omul e iubire, dar nu știe întotdeauna că poate să dăruiască aproapelui din sufletul său. Omul e iubire, dar trebuie să bea ceva înainte.