Pofte

Să fie vorba de un scurtcircuit rațional? Sau poate de plăcerea pe care o simt la alții și pe care mi-o doresc și eu? Sau poate e doar năstrușnica zodie a Săgetătorului? Dincolo de motivația reală este incontestabilă pofta ce mă apucă uneori de a face ceva cu totul nou, care să-mi spargă rutina zilnică și să-mi aducă satisfacție. Așa s-a întâmplat cu pofta, venită de nicăieri, de a face prăjituri. Imaginația mea vedea mormane de casuțe de turtă dulce, figurine de bezea și râuri de ciocolată. Odată cu checul scos din cuptor mi s-a răsuflat și pofta de a face prăjituri, certificându-mi că nu e de mine. Altădată, am poftit să fac trasee montane, zgândărită de sclipirea pasională pe care am văzut-o în ochii de montaniard. Lucrurile nu au fost așa de simple ca în cazul prăjiturilor: am investit un salariu în echipament și am mers la sală să-mi cresc rezistența fizică. Dar în ziua marelui traseu, pofta de a urca munții s-a dus cu fiecare sută de metri, odată cu rucsacul meu, la care am renunțat fără regrete. Am ajuns, cu mare întârziere, la cabană, cu gleznele zvâcnind și cu senzație de greață, din cauza oboselii și a ciocolatei de care eram plină. Întoarcerea, pe care aș fi bănuit-o mai ușoară, m-a convins iremediabil să nu mai poftesc la trasee montane. Altă poftă e legată de Ninel, zugravul pe care-l ador, pentru că îi pot lăsa cheile, în timp ce noi fugim de acasă, având libertatea totală de a face ce crede el de cuviință. Uneori, Ninel mă cheamă să-i mai aduc materiale. Într-una din aceste ocazii, l-am putut vedea pe Ninel la lucru: fericit, vesel  și binedispus. E de înțeles că mi s-a făcut poftă de zugrăvit, iar Ninel, profesionist desăvârșit, respectând principiul „clientul nostru – stăpânul nostru”, mi-a pus trafaletul în mână și mi-a făcut un coif din ziar. Nu am trecut testul de înmuiere a trafaletului în vopsea și Ninel,la baza scării pe care mă cocoțase și agățat de gleznele mele, mă boscorodea că las urme pe tavan. Mi-a trecut și pofta zugrăvitului. În aceste zile frumoase, ba chiar în clipa asta, legat de faptul că mi-am pus roțile de iarnă, mă încearcă epuizant pofta de a fi mecanic auto. Deocamdată am interdicție de a ridica, măcar un centimetru, capota.

Deh, zodia Săgetătorului…

Ars mundi

Așa cum se întâmplă în unele familii evreiești, taică-su văzuse în el, primul născut, potențialul, viitorul și sclipirea. Se aplecase asupra lui cu încrâncenare și iubire, lăsând liota de frați mai mici să-și trăiască anoste copilării, în timp ce pe el începuse să-l învețe abc-ul meseriei de pe la patru ani, când îl căra după el să fie martorul  reprezentațiilor sale, de o desăvârșită perfecțiune. Pentru că taică-su nu era un amator oarecare, ci un profesionist ireproșabil și principial, ce-și iubea și domina publicul de la înălțimea sa de un metru și jumătate. Privea, cu amărăciune și obidă, cum una sau alta dintre surorile mai mici, pierdeau vremea născocind ocazii de râs sau de flirt, în timp ce el exersa neîncetat, sub ochii vigilenți și paterni, deasupra cărora sprâncenele îmbinate îi aprobau sau dezaprobau progresele. Iute la judecată, taică-su îl bătuse fără să se uite unde lovește, pedepsind erorile de învățare, chiar în mijlocul liotei de frați mai mici, care, iubiți mai puțin, își vedeau de joacă netulburați. Maică-sa, cu palmele roșii netezind un veșnic șorț soios, îi privea pedeapsa aprobator, pentru că dintre toți, ea știa cel mai bine pentru ce îl adusese pe lume. Doar mâinile îi erau protejate, pentru că taică-su avea grijă să nu-i vateme vreun deget din cele zece, lungi, subțiri, perfecte, cu unghii rozalii, rotunjite prin pilire. Căci mâinile erau instrumentul care producea magia și orice zgârietură, bubă sau colț de unghie puteau face magia să dispară. Înainte de a-i da drumul în lume, taică-su îi spusese că-l învățase tot ce știa și că de-acum doar el poate face ca lucrurile să meargă sclipitor. Într-adevăr, feciorul învăță singur să-și simtă publicul, în mijlocul căruia iubea să se afle. Niște corpusculi golgi nemaivăzuți, cu care pielea sa fusese binecuvântată, îi trimiteau mereu semnale despre presiunile și relaxările din jurul lui, știind astfel, mereu, cu precizie, unde e cazul să intervină. Simțea particule de praf și feromoni apăsându-i pielea sensibilă, după cum simțea vibrații de torace în expir.  Învățase mirosul fricii, al nepăsării, al lehamitei și alte o mie de mirosuri pe care le citea cu nările tremurând, ca un cal arab adulmecând nervos în direcția din care bătea vântul. Învățase, tot singur, cum să privească vreo fetișcană sau vreun bătrân din public cu o privire hipnotică, oprind timpul pentru o secundă sau două. Apoi, mâinile cu degete lungi și fine, cu unghii pilite, își făceau magia, în fața publicului hipnotizat și fericit că timpul a înghețat. Tot singur învățase să dispară, lăsând în urmă amintirea unor ochi hipnotici și a unei coame negre și lucioase: publicul, trezit din transă, rămânea uimit de mirosul de nuci verzi, de dorința de a țesăla un cal negru arab și, mai cu seamă, de lipsa portofelului și a ceasului. Pentru că el, Dudu din Dudești, ridicase la rang de artă bătrâna meserie de hoț de buzunare.

Wellness

Wellness, tradus ad literam, înseamnă bunăstare. Pentru cei interesați în mod activ de wellness, obținerea atributelor calitative ale vieții spirituale și fizice poate fi un proces complicat și discutabil. În sprijinul afirmației de mai sus vine însuși marele Ra al pământului, pe care ar fi bine să nu îl confundați cu vreo vedetă egipteană: este vorba de o mult mai actuală vedetă instagram, goală și bronzată, ce ne propune captarea energiei solare prin pelvis, mai exact prin perineu. Filmulețul viral îți exemplifică acest fapt cert prin trei bărbați fericiți care, întinși adamic pe iarbă, își expun fundurile în direcția soarelui, cu picioarele ridicate în formă de „V”. Chicotesc de plăcere, în timp ce marele Ra face semne prietenești de acaparare a energiei solare. Se pare că prin expunerea perineului către razele solare capeți de 30 de ori mai multă energie în 30 de secunde decât dacă ai sta toată ziua îmbrăcat în aer liber.

Acum, pentru o stare de bine, ce nu face omul! Dar înainte de a purcede la treabă, v-aș sfătui să vă gândiți bine la veridicitatea sfaturilor lui Ra. Dacă sunteți puțin confuzi, vă înțeleg pe deplin, pentru că si eu sunt: cum naiba a cuantificat Ra energia solară captată prin perineu?

 

 

Design interior. Gaura neagră

De ce îmi place stilul minimalist? Dincolo de motivația estetică ar fi cea practică: este mai ușor să dai cu aspiratorul când nu te împiedici de prea multă mobilă. Minimalismul nu e pentru toată lumea și asta mi-e clar când mama mea, venind pe la mine, mă căinează că încă nu mi-am cumpărat un covor. De fiecare dată eu îi spun că nu-mi doresc un covor, iar ea îmi răspunde cu „lasă mamă, că o să-ti iei tu, când o să poți!” Minimalismul meu s-a estompat mult de-a lungul timpului, pe parcurs ce unul sau altul dintre noi și-a dorit câte ceva, cum ar fi chitara fiică-mii, la care doar eu cânt o unică partitură cu două note- „melc, melc, codobelc”, sau șevaletul meu pe care, în cele din urmă, am pus un tablou. Nu mai vorbesc de scoicile, căluții de mare fosilizați sau căsuțele de lut care se adună, an după an, pe rafturi. Au poveste și nu aș renunța pentru nimic în lume la ele.

Când amicii mei și-au angajat un decorator, pe bani grei, pentru a-și renova casa, m-a mușcat un pic viermele invidiei: cum de eu nu m-am gândit la asta și, în loc de decorator, am ales să arunc jumătate din casă inutilă doar pentru a câștiga spațiu pentru viitoare lucruri inutile. Când decoratorul și-a terminat treaba, e de înțeles că m-am grăbit să evaluez minimalismul realizat profesional. Am luat ceva de casă nouă, o vază simplă din cristal de Bohemia, care se potrivea în orice context și, cu vaza în brațe, am trecut pragul casei proaspăt renovate în manieră minimalistă. Mâna expertă a decoratorului se vedea, în sensul că nefericiții nu prea aveau mobilă. Ne-am așezat pe un fel de tatami, aproape pe pardoseală, foarte confortabile pentru șezut. O micuță măsuță de cafea, tot joasă, era unica piesă de mobilier din cameră. Pe un perete trona un televizor cu diagonală mare, vedeta camerei cu pereții imaculați. Îmi plăcea să-mi aud vocea pentru că după ce se lovea de pereții goi, se întorcea la mine în valuri de ecou, nestingherită de vreun obstacol. Țineam picioarele sub mine, turcește și vaza pe genunchi, neștiind unde s-o pun. Ochii nu se puteau opri pe nimic, adică nu aveau pe ce, obligându-mă să-mi privesc interlocutorul în ochi, ceea ce nu e totdeauna confortabil. Totuși, pe peretele opus televizorului, era agățat un tablou micuț și întunecat, spre care m-am întors, cu tatami cu tot, să-l văd mai bine: pe fond negru (dacă acceptăm că negrul ar fi o culoare) era un punct și mai negru. Un unic punct pe care privirea mea s-a fixat, din dorința  de a scăpa de timiditatea ce mă încearcă atunci când sunt nevoită să mă uit continuu în ochii cuiva. Punctul negru, privit concentrat, a început să se dilate și să tremure în jocuri de întunecimi variabile, ducându-mă cu gândul la o teribilă gaură neagră, capabilă să absoarbă mobilă, cuvinte și lumină. Instinctiv, mi-am chircit și mai mult picioarele, ținând vaza pe genunchi, văzând cu ochii minții cum membrele mele s-ar putea lungi ani lumină dintr-o eroare de absorbție. Mi-am desprins greu ochii de pe teroarea neagră, am pus vaza pe pardoseală, obstacol în calea curburii spațiului și m-am ridicat anevoios de pe tatami, cu certitudinea că am genunchi. M-am dus acasă la mine, gândindu-mă să-mi cumpăr un covor.

Pe Târnave

Pentru că părea trist, i-am căutat de vorbă. Era un pacient cuminte și palid, de vreo 60 de ani, răstignit pe patul de suferință. Nu făcea nimic, ci doar se uita concentrat în tavan, într-un punct fix, făcându-mă și pe mine să privesc într-acolo.  „Vă preocupă ceva?” îl întreb eu, cu gândul să-l scot din starea aceea de impasibilitate. Și-a desprins privirea din tavan și și-a întors-o către mine: „E totul bine, dar visam cu ochii deschiși, că sunt acasă la mine, pe Târnave. E așa frumos, la mine, pe Târnave! Așa de liniște…și marginea pădurii e în coasta casei. Casa e albă, acoperită cu țiglă, anul trecut am pus-o. Și după colină e o pajiște mare, eu îi zic colțul de rai. Iar dimineața te trezesc păsările care ciripesc, dinspre pădure…și e o liniște de-ți auzi gândurile. La mine, pe Târnave e foarte liniște”. Îi străluceau ochii în cap în timp ce îmi vorbea și i-am simțit dorul de casă. L-am invidiat pentru liniștea despre care povestea pentru că înțelegeam că nu era o liniște fără sunete, cu păsările acelea guralive, ci liniștea sufletului împăcat.

Pacientul despre care vorbeam o fi ajuns între timp acasă la el, pe Târnave. Poate aș fi uitat de el, așa cum uit și de alții, dacă nu mi s-ar întâmpla ca în fiecare noapte, sau mai degrabă înainte de a suna alarma de deșteptare, să-i visez casa albă cu țiglă roșie, în coasta pădurii, cu păsărele care fac gălăgie. După colină șade Dumnezeu, făcându-și de lucru cu un pai, pe care-l ține între dinți. Dacă nu e Dumnezeu, e sigur un cioban, în calea transhumanței, așteptându-și oile. Încep să presimt liniștea care îmi face inima ușoară și atunci sună ceasul și mă trezesc, în urlete de ambulanțe grăbite, pentru că, vedeți voi, la mine nu e pe Târnave, ci calea către un mare spital de urgențe.

 

 

Numărul cu bucluc

A dat bătaie de cap mesopotamienilor și egiptenilor încă din antichitate.  Și de atunci, matematicieni din toate timpurile se chinuie să-l amelioreze pentru o aproximare cât mai exactă. I-a dat bătaie de cap și lui Piscine, care și-a câștigat reputația pierdută prin memorarea unui număr uriaș de zecimale. De prisos să spun că în lipsa lui, aria unui cerc se aproxima prin înscrierea în acel cerc al unui poligon regulat cu o multitudine de laturi. Se pare că Arhimede a fost primul care s-a aventurat să spună despre pi că este un număr exact , iar mașinile de calcul actuale lucrează încă la șiruri de zecimale. Numărului  buclucaș i s-au scris poezii, încă din Grecia antică, și i se mai scriu și astăzi, lirice scheme mnemotehnice care facilitează memorarea unui număr cât mai mare de zecimale. Din anul 2009 se sărbătorește ziua lui pi, la data de 3.14, adică în a paisprezecea zi a lunii martie, când, în universitățile occidentale se mănâncă plăcintă, probabil datorită asemănării fonetice a numărului buclucaș cu „pie”.

Dacă acest număr este atât de încăpățânat să fie irațional, transcendent și imposibil de construit geometric, atunci nu putem decât să fim înțelegători cu utilizatorii reali, non-transcendenți și cu forme fixe, de ingineri de nota 9. Dacă Arhimede, mesopotamienii și egiptenii, precum și Universitatea din Memphis au probleme cu numărul buclucaș e puțin probabil ca un fost premier, rătăcit întămplător prin politică, să stăpânească bizara abstracțiune. E de înțeles preferința inginerei de nota 9 pentru elidarea bazaconiei din formula ariei cercului. Se poate lua în discuție și promovarea unei noi forme geometrice, precum cercul pătrat sau pătratul rotund. Oricum, mie îmi place femeia pentru că încearcă și consider că ar mai fi meritat o șansă sau poate chiar două. Din trei încercări poți nimeri o arie corectă, de triunghi sau măcar de pătrat, din care să lipsească piul buclucaș.  Mi-ar plăcea să cred că profesorului de fizică numărul pi îi este mai familiar, deși acest lucru va rămâne un mister, condimentat de râsul ironico-sardonic.

Bine că nu s-a pus în discuție numărul de aur, phi, prezent în toți și în toate.

Rușinea

Cum toată banda întâi era ocupată de mașini staționate, am parcat și eu într-un loc rămas gol, în mod miraculos; era un loc mic, unde nu ar fi încăput decât o mașină mică, adică eu. Nu era prima dată când parcam acolo, chiar sub semnul de staționarea interzisă și recunosc, m-am simțit stânjenită, dar se vede treaba că nu prea tare: în apărarea mea pot invoca spiritul de turmă, comoditatea și mai ales imposibilitatea de a staționa undeva legal, în zonă. Cei mai mulți dintre cei opriți pe banda întâi așteptam să iasă copiii de la școală, în întunericul serii, cu avariile pornite. Eu, cu ochii semideschiși sau semiînchiși că eram după o tură de noapte, cu doar vreo două ore de somn furate peste zi, așteptam, pe avarii, să iasă copila de la cursuri. Să nu adorm pe avarii, făceam și eu ce făcea toată lumea, adică stăteam cu telefonul în brațe, pe jocul meu preferat, apărându-mă de invadatori cu ajutorul forțelor îndelung upgradate ale oștenilor, vrăjitorilor și arcașilor. Eram la nivelul al cincisprezecelea de vreo lună și, poate din cauza oboselii, simțeam că e seara în care aș putea termina nivelul, cu toate resursele antrenate în război. Mă cam dureau ochii, din pricina displayului luminos, dar și al luminilor de avarie de care era invadat întunericul serii. Mai grav a fost când luminile de avarie au început să aibă și nuanțe albastre, pentru că interferau neplăcut cu fulgerele vrăjitorilor mei, obosindu-mi ochii până la durere. Nu mă lăsam doborâtă de mizilicuri de-astea (știți cum e cu războaiele) și izul victoriei începea să se facă simțit, când cineva mi-a ciocănit în geam, făcându-mă să mă clatin în poziția mea de mercenar. Mi-am ridicat ochii din display, încercând să mă obișnuiesc cu întunericul: era un domn polițist, cu motocicleta parcată chiar în fața mea, trimițând lumini roșii și albastre spre mine.  Prinsă în luptă, nu știu momentul când motocicleta cu polițistul aferent au parcat în fața mea: eu parcasem în spatele unui jeep, care dispăruse între timp. Era un polițist atipic, filosof și sfătos: „Nu vreți să trăim într-un oraș frumos?” m-a întrebat el. „Ba da! Vreau!” i-am spus și eu adevărul, căci asta vreau. „Și atunci, de ce contribuiți la sufocarea traficului pe artera aceasta îngustă?” Când mi-a zis așa am simțit că intru în pământ de rușine: „Nu mai spuneți așa, domnu’ polițist, că mi-e rușine!” i-am spus iarăși adevărul, cu lipsa de cenzură specifică oboselii. Și cu ochii plecați, de rușine, vedeam cum goblini ucigași și vârcolaci cu săbii îmi măcelăreau oștenii, vrăjitorii și arcașii lipsiți de degetul meu strateg. M-am repezit să salvez ce mai era de salvat și să pun pauză. „Mă sfidați, cumva?” zice către mine autoritatea. „Nu, păcatele mele, doar că îmi e rușine, că aveți dreptate”.  „Mă sfidați, îmi zice, și sufocați circulația la oră de vârf!” „Ba nu vă sfidez, dacă vă spun că mi-e rușine, apăi așa e! Dați-mi amendă, mai bine!” Discuția a continuat un timp pe aceeași temă fără să-l pot convinge că îmi este rușine că am oprit sub semnul de „staționarea interzisă” : omul nu se mai întâlnise de o bucată de vreme cu rușinea și presupunea că nici nu mai există. Nici amendă nu mi-a dat, considerând că o mustrare e suficientă. Nici nivelul al cincisprezecelea nu l-am terminat, pentru că dușmanii știu să profite de orice moment de slăbiciune.

Instituții: licee, muzee…

Știți momentul acela al dimineții în care, aburind încă după somn, îți clocotești cafeaua care miroase îmbietor? Apoi ți-o torni în ceașcă, îi pui un deget de lapte, îi admiri caimacul? Apoi te așezi în colțul tău confortabil și cu o mână moale cauți în cotlonul binecunoscut? Și acolo ar trebui să îți fie pachetul de țigări și nu e? Așa mi-a început mie o zi de joi. Puțină panică, reorganizare rapidă, înapoi în dormitor: „hai, dragul meu, iubitul meu, lumina ochilor mei, pune ceva pe tine și aleargă să-mi iei țigări!” Dragul meu a mijit ochii, s-a întors pe cealaltă parte, bombănind că trebuie să termin cu fumatul. Am continuat și cu vreo două amenințări, deși simțeam că bătălia e pierdută. „Dragul meu” sau „insensibilul” nu s-a mai clintit nici măcar pentru a-mi ține o predică despre fum, bani și sănătate. Cu nervii întinși, am trecut la planul B și am început să-mi caut hainele. M-am enervat că fiică-mea nu-și pusese hainele în ordine, ci zăceau aruncate în patru zări. Dar cum sunt o persoană eficientă, am hotărât să pun pe mine hainele fiică-mii, economisind astfel timp și efort. Blugii „slim” au intrat ușor, că erau elastici, dar geaca ușoară de puf nu se încheia decât pe jumătate. În picioare mi-am pus repede pantofii sport ce tronau în mijlocul holului, mi-am trecut o mână prin păr și am ieșit pe ușă. Am luat-o pe scări, coborând câte trei trepte deodată, numai bine să-mi dau seama că degetul mic de la piciorul stâng e cam strâmtorat. Nimic nu mă oprește și o iau voinicește, prin întuneric și frig, cu rotula aerisită de o gaură în blugii „slim”, spre benzinărie, cel mai apropiat loc unde pot găsi țigări la ora 6.45. La intersecția semaforizată sunt nevoită să aștept și mă bucur că sunt aproape singură pe stradă, pentru că simt că arăt ca un aurolac cu dare de mână. Doar doi puștani așteaptă și ei la stop, vorbind și chicotind zgomotos în spatele meu, puțin prea aproape de mine. Vorbeau tare și puteam distinge cuvinte precum „sexi”, „mișto”, „perne de aer”, „Nike”, „tipă”, „hot”. Am înțeles din discuția lor că vorbeau despre o tipă sexi, cu fund mișto și ghete „Nike” super. În timp ce-mi priveam vârful pantofului stâng, unde degetul mic zvâcnea dureros, mi-am dat seama că vorbesc despre mine. Prostia aceea ridicolă de vanitate feminină s-a activat reflex și am simțit o boare de mulțumire care mi-a estompat pofta de fumat și mi-a îndreptat umerii. Băieții încercau, cu barbarie și inocență, să flirteze cu mine. Când i-am auzit vorbind despre felul în care „mi-ar pune-o”, nu am mai rezistat și m-am întors către ei, să văd cum arată potențialul partener sexual. Erau doi copii de 14-15 ani, unul dintre ei avea aparat dentar care strălucea în gura ce nu se lăsa închisă. Mi s-a părut înduioșător și am încercat să-i privesc cu cea mai blajină privire a mea de joi dimineață. Se pare că băietanii au suferit un șoc, pentru că un timp nici nu au mai respirat din cauza consternării. Cel cu aparat dentar, mai curajos, s-a dezmeticit primul: „boss,…e bătrână!” Și s-au întors pe călcâie și au plecat în direcția opusă.

Am fumat trei țigări înnodate, la o cafea rece, neștiind ce să fac: să plâng sau să râd.

 

Maladii

În anii de studenție trăise într-o cameră de cămin din puținul pe care-l trimitea taică-său. Dar el era băiat chivernisit: îi ținea de foame zgomotul citadelei și spoiala intelectuală din jurul lui. Se hrănea cu covrigi și se culca seara târziu cu mațele chircite dureros, ca o dovadă organică a efortului pentru o viață mai bună. Când studiile au luat sfârșit au apărut ele, muștele. Nu le vedea cu toată retina, ci le zărea cu vederea periferică, însoțindu-l la fiecare pas în roiuri dezordonate. A încercat să le alunge fâlfâindu-și palmele pe lângă urechi, dar palmele îi treceau libere, lăsând muștele să zboare nestingherite. I-a trebuit un timp să-și dea seama că muștele nu erau reale, deși uneori le auzea bâzâitul și că mizerabilele insecte sunt un obstacol în calea viitorului lui cel bun. S-a dus să consulte un medic, așa cum ar fi făcut oricine care zărea cu coada ochiului muște ireale, iar doctorul l-a ciocănit, auscultat, pipăit, înțepat și i-a dat un tratament dubios: să mănânce multă friptură în sânge, de trei ori pe zi, dacă se poate. Are o maladie banală, se cheamă anemie, dar cu o dietă bună va dispărea de la sine. Tânărul, care făcea mereu lucrurile așa cum trebuiau făcute, a înlocuit covrigii cu fripturi în sânge și, deși era reticent, a putut vedea cum numărul de fripturi era invers proporțional cu numărul de muște din câmpul vizual periferic. În cele din urmă, cu stomacul ghiftuit, ultima muscă s-a topit în universul ei ireal, lăsându-l vindecat de această maladie pasageră. Numai bine pentru a face loc altei maladii, mai grave și mai zgomotoase. Dormea prost, intermitent, avea gânduri obsesive, schimbări de dispoziție, momente de impulsivitate. Îi dispăruse pofta de mâncare și o tensiune cvasipermanentă în abdomenul inferior îi făceau existența dificilă, punându-i sub semnul întrebării viitorul cel bun. A alergat la doctorul lui, acela care l-a tratat cu friptură în sânge și acesta, știutor în halatul său alb, indiscret ca o hoașcă bătrână, i-a confirmat că suferă de o nouă maladie: F63.9, adică o tulburare a obiceiurilor și atracțiilor, ușor de tratat, dacă îi ascultă sfatul. Friptura în sânge nu este suficientă, din păcate, deși nu e total inutilă. Va trebui să se însoare, căci maladia, căreia oamenii din popor îi spun dragoste, e pasageră, cum a fost și anemia, dacă este tratată corect. Și tânărul nostru a ascultat de sfatul medicului și și-a luat de nevastă fata care îi ocupa mintea și sufletul. Era fata de care îi era dor si când era la doi pași de el, de care îi era foame asemeni unui flămând cu centrul de sațietate stricat.  Maladia s-a dovedit rebelă și greu de tratat, dar încet și cu răbdare, tânărul nostru s-a regăsit pe sine, obsesiile au dispărut, somnul s-a îmbunătățit, iar în vintre s-a făcut liniște.  Doctorul lui (ce noroc pe el să dea peste un asemenea doctor) a avut dreptate: cu tratamentul adecvat, toate maladiile sunt trecătoare.

Bărbatul care mi-a uscat lacrimile

Mi-am dat seama că sunt ceea ce se cheamă o plângăcioasă cu mulți ani în urmă, când eram doar un copil. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult de atunci, sunt tot o „plângăcioasă”, care a dezvoltat un tabiet riguros legat de activitatea de a vărsa lacrimi. Prima dată, când mi-am observat meteahna, s-a întâmplat la „Gala desenului animat”, când Jerry a fost încuiat afară, într-o noapte viforoasă (cred că era Crăciunul), iar Tom, cuprins de vraja sărbătorii, are cumplite remușcări și aduce șoarecele înghețat în casă, lângă șemineu. Jerry pare mort, apoi se trezește și cei doi au un moment de iubire autentică. Am plâns de supărare și de mila lui Jerry, după care am plâns de fericire că povestea a avut un final minunat. Acum, în plină maturitate, lucrurile stau la fel, doar că mă stânjenesc mai puțin că sunt o plângăcioasă, și, pentru o seară de film, e suficient să-mi iau o cutie cu șervețele într-o mână și telecomanda în cealaltă mână, căutând un post fără reclame, care produc distorsiuni în cadența și volumul de lăcrimare. Fimele bune sunt direct proporționale cu numărul de șervețele utilizate. Pentru o plângăcioasă, e de ajuns să audă numele unui film, cum ar fi „In the name of the father” sau să audă note din coloana sonoră a filmului „The Mission”, că ochii se umezesc până la refuz, iar preaplinul se revarsă pe obraji, înnodându-se sub bărbie. Mai greu e la cinema, unde nu pot să-mi iau cutia de șervețele, ci un pachet mititel, pe care-l chivernisesc foarte atent, doar pentru lacrimi, trăgându-mi nasul la fiecare două minute, întru economisirea șervețelelor. Experiența m-a învățat că la cinema nu trebuie să merg fardată, cunoscătorii știu ce înseamnă genele rimelate combinate cu lacrimi. Dacă mă întâlnesc cu cineva cunoscut nu scap de inevitabilul „te simți bine?”, pentru că fără puțin fard sunt cam palidă și spălăcită. „Mă simt bine, dar merg la film”, răspund eu cu sinceritate, întărindu-i interlocutorului convingerea că nu sunt în cea mai bună formă. O singură dată nu am vărsat nicio lacrimă, deși eram pregătită sufletește, iar filmul era ofertant. Îmi simțeam deja ochii aburind, când din sală mi-a luat-o cineva înainte, hohotind cu sughițuri. Am văzut mai întâi, în obscuritatea sălii de cinema, cutia albă de floricele, tresăltând sacadat în ritmul hohotelor de plâns. În prelungirea cutiei de floricele era un bărbat cu ceafa (matematic mai lată decât lungă, dar mă abțin să folosesc termenul „lată”) bine reprezentată și cu un trapez supradimensionat, de iubitor de suplimente proteice și săli de forță. Mi-am explicat de ce plânge așa de zgomotos, cutia toracică era uriașă și putea amplifica sunetele în voie. S-a ales praful de filmul meu pentru că bărbatul simțitor a plâns tot timpul, în ciuda rugăminților bodyguardului de a face liniște și pentru prima dată, pachetul meu de șervețele a rămas intact, eu ființă senzorială prin excelență, lăsând rațiunea să preia controlul. Plângăciosul e ridicol.  Adică, ce mare brânză că mor personaje, sunt blestemate, se întâmplă drame și nelegiuiri? Va avea oricum happy-end, că e o creație Pixar și eu am văzut trailerul. Așa a și fost: Brave s-a dovedit neînfricată.

Nu găsești un astfel de bărbat în fiecare sală de cinema și, în lipsa lui, eu mi-am reluat tabietul.