Duhul lămpii

Amintirile vin după logica lor, declanșate de stimuli de care nici nu ne dăm seama. Așa mi s-a întâmplat zilele trecute, când, mergând zgribulită printr-un București umed și rece, mi-a venit în nări o urmă de miros de fum de coceni. Cine a copilărit pe la țară știe despre ce vorbesc: miros de promisiune de toamnă, de strâns recoltă, de must și vin. Mirosul de fum de coceni e legat în amintirile mele de un eveniment important al vieții de țăran: făcutul țuicii. Ridicau bunicii mei nasurile în văzduhul de sfârșit de vară și adulmecau aerul: miros de fum de coceni. Asta însemna că alde Ioniță sau alde Surdu făceau țuică. Era un secret pe care îl știa toată lumea și toți se prefăceau că sunt străini de o asemenea activitate. Era ilegal, dar nu exista gospodărie de țară unde să nu se facă țuică, iar fumul de coceni arăta tuturor sătenilor pe unde se întâmplă asta. Ritualul făcutului țuicii începea neabătut în zorii zilei când mamaie făcea o mămăligă vârtoasă. Tataie scotea( el știe de unde) mașinăria diavolului, cazan și țevi, capace și găuri – alambicul. Mămăliga era atent distribuită pe la îmbinări, garnitură perfectă și ajustabilă, aburul prețios nu trebuia să se piardă. Sub alambic-cocenii.  Să faci focul sub alambic nu era treabă ușoară: foc potrivit să curgă țuica în ritmul inimii, nici prea tare , nici prea încet. Dacă ațâțai focul prea tare, țuica era prea slabă, picăturile curgeau șuvoi și nu erau distilate suficient. Aveam 12 ani când am primit prima responsabilitate de adult: să supraveghez focul de coceni de sub alambic, să am grijă să nu se dilueze țuica, să îi verific tăria. Am realizat abia la maturitate cât credit mi-au dat bunicii punându-mă la treaba asta, deoarece la țară, așa cum probabil știți, țuica e o prezență riguroasă, mai ales pe timpul iernii. Țuica era îmbuteliată în damigene și sticle pe care mamaie le drămuia până anul viitor. Peste iarnă,butelcile erau scoase pe rând, destupate, eliberând din ele duhul dezlegător de limbi și mare povestitor, la gura sobei. Aveam și eu porția mea, cât un degetar: mamaie mi-o dădea preventiv, să nu răcesc. Îmi beam țuica demnă: eram în rândul lumii și muncisem la ea. Curios e că nu sunt alcoolică și nu îmi place țuica.

Copilul meu are 12 ani și nu știe ce e un alambic.  Mirosul de fum de coceni nu îi spune nimic.

Reclame

Poveste cu țigani

Dacă te uiți înlăuntrul tău și te vei judeca, nu poți considera altfel decât că ești un om de categoria întâi. Nu am întâlnit persoană să se considere altfel. Toți ne declarăm oameni de categoria întâi, principiali și educați, toleranți și creștini. Tot noi, oamenii de categoria întâi, considerăm adesea pe alții ca fiind de categoria a doua sau cel mult de categoria a doua sporit. Apare deja o fractură de logică, deoarece dacă toți ne considerăm oameni de categoria întâi nu ar trebui să apară nimeni de categoria a doua. Asta înseamnă că undeva în sinele nostru, nu suntem chiar toleranți, ci dimpotrivă, judecăm aprioric și superficial, după aparente norme morale, sociale sau de alt fel.

Îmi fac rutina de plimbat prin parc cu lumina ochilor mei, care, la vremea acestei povești este încă preșcolar. Sar coarda, joc șotronul, bat mingea pentru că lumina ochilor mei e plină de energie și nu are partener de joacă. Vine și ceasul bun și lumina ochilor vine de îmi prezintă o prietenă(așa fac copiii, își găsesc prieteni într-o secundă). Eu răsuflu ușurată că mă pot arunca pe o bancă și dau cu ochii de prietenă: mică și zglobie, neagră tuci cu ochi de smoală și privire alunecoasă, păr negru uns cu ulei, lucitoare și zornăitoare; țigăncușă sau prințesă tribală, copil cu chef de joacă, partener ideal pentru fiică-mea. Arunc un ochi în capul prințesei să văd dacă are păduchi  (nu are) și trimit fetele la joacă. Prințesa tribală avea și o mamă, care plimba zguduind un cărucior în care urla un sugar, numai colici. Nu avea timp de stat, sugarul era neostoit, dar din goana căruciorului m-a evaluat, pozitiv pesemne, și i-a strigat prințesei tribale vreo două vorbe. Și s-a dus să își zguduie căruciorul. Fetele se înțelegeau minunat, prințesa tribală se străduia să țină standardul ridicat și era politicoasă și rezervată, intuind ce vreau eu de la ele, adică o joacă molcomă fără dureri de cap pentru mine. Apare pe alee și tatăl prințesei tribale. Mare, burtos, negru smoală, haine albe, căutătură cruntă, parfumat și pomădat. Strigă și el vreo două vorbe micuței oacheșe și, nici una, nici două, se așează lângă mine , pe bancă. Suntem doi părinți care supraveghează jocul copiilor, prieteni conjucturali. Și așa cum fac părinții în asemenea situații, am început să discutăm despre educație, școli, cheltuieli, jucării, emoții privind viitorul. Știți acele specii care se deghizează în specii veninoase? Așa era și țiganul meu: dacă treceai de deghizarea înfiorătoare dădeai de un adult de o candoare emoționantă, cu naivități de copil și obiective pompoase. Și el voia educație pentru copiii lui, engleză și sport, dar se întreba cu îngrijorare cam cum ar putea să facă asta. Experiențele generațiilor mai vechi îl învățaseră că undeva se pierde zelul și că lupta pentru ziua de mâine omoară idealurile pompoase. Și când eram mai înfierbântați în strategii și politici de educație vine mama cu sugarul răcnind și strigă adunarea. Fetele se îmbrățișează și își promit că se vor revedea în curând, noi, adulții ne salutăm și mama, cu mâna pe inimă îmi mulțumește că i-am permis fetiței mele să se joace cu fetița ei. Actul ei de mulțumire mă răscolește și azi pentru că îmi amintește acut de intoleranța omenească ce a născut indivizi care , privind înlăuntrul lor, descoperă oameni de categoria a doua.

Delta Dunării. Suprarealism

Delta Dunării – destinație de vacanță. Așa am hotărât într-un an și așa am făcut. Mi-am ales o pensiune confortabilă, aproape de civilizație gândind strict că dacă am nevoie de un doctor să nu mor înainte de vreme în încercarea de a găsi unul. Numiți asta instinct de conservare sau prostie.

Vacanță frumoasă, tihnită, Dunărea trecea prin fața casei, plimbări cu o șalupă cochetă pe canale, trei mese pe zi agreabile, tânțari așa cum auzisem, roiuri . Era vacanța pe care mi-o proiectasem, de odihnă și relaxare, pe care o trăiam cu sentimentul că îmi scapă ceva(ca atunci când ai ieșit pe ușă și nu îți amintești dacă ai închis gazele). Nea Mihai, amfitrionul, om de Dunăre îmbătrânit în hârșâială cu turiști, îmi miroase nemulțumirea și mă anunță că mergem a doua zi în zori la pescuit. Nu m-a întrebat dacă vreau, doar mi-a comunicat. Un păcat al firii mele e că dacă îmi intră ceva în cap mă cuprinde zelul cel mare și nu e chip să mă liniștesc dacă nu pun în practică. Și iată-mă cu zelul la zenit, imposibil să mai aștept dimineața următoare, nea Mihai, din deontologie profesională și cu dispreț sincer pentru ora mea de pescuit, încarcă undițe, momeli și o sticlă de plastic cu lichid alb-tulburel și pe mine pe deasupra, toate într-o barcă pescărească cu motor. Nu am îndrăznit să-i spun că preferam șalupa cea cochetă, îl iritasem îndeajuns și doar situația mea de client îl făcea să mai păstreze ceva aparențe de bunăvoință.

Plecăm și cum plecăm nea Mihai îmi zice: „știi să înoți că am uitat vestele”.”Știu să fac pluta”. „Hm. Vezi să nu cazi din barcă!” Așa că am stat cuminte tinându-mă strâns de marginile bărcii în timp ce nea Mihai mă informa despre regulile de circulație de pe Dunăre și despre șalupa poliției cu care ar fi bine să nu ne întâlnim că nu am vestă. Bun. Mergem pe canal și mă parchează sub niște sălcii (dumnezeiesc locșor) . Scoate undițele și îmi dă și mie una. Scoate și râmele și moșmondește una să și-o pună în cârlig. Aruncă undița și în două secunde scoate un biban. Eu, politicoasă, cer o râmă în cârlig. Dar nea Mihai nu mai e cu mine : suntem pe Dunăre, egali în fața ei, filosofia serviciilor de calitate din turism e pierdută pe undeva și eu sar pe loc în fundul bărcii că vreau să prind și eu bibani și nu am râmă în cârlig. Nea Mihai nici că mă aude: e transfigurat, pune râma, aruncă undița, scoate bibanul și de la capăt. Ba face o pauză în rigurozitatea gesturilor și își scoate sticla de vin( de Niculițel am fost informată), mă invită camaraderește(păcat că nu vrei), o pune la gură și trage o dușcă. Să nu-mi ratez de tot acțiunea, îmi iau inima în dinți și pun o râmă în cârlig( de la mijloc, nu așa!) și constat că nu e greu. Arunc undița, scot bibanul și acum suntem doi apucați, făcând într-un autism fericit aceleași gesturi. Vinul de Niculițel e într-adevăr bun și m-a făcut să simt spiritul deltei și nirvana la un loc. Și în toată fericirea asta, fără vreun avertisment anume, nea Mihai îmi zice că strângem și din ton îmi dau seama că nu are rost să mă împotrivesc. Plecăm spre casă și nea Mihai contrazice toate regulile de circulație despre care mi-a vorbit la venire, nu taie valurile perpendicular și barca sare peste valuri. Suntem gata să ne ciocnim de un pescar răsărit din trestii și ne speriem unii de alții. Pescarul e de al locului și cu tot Niculițelul, izvor de nirvană, îmi ridică părul în cap: are trăsături dure și nu mă pot opri să mă gândesc că e un loc minunat pentru o crimă. „Terente..” am eu un gând și gândul iese printre buze. Nu a fost să fie și ajungem în mare viteză la ponton chiar când crepusculul se făcea mai dens. Debarcăm, eu și nea Mihai ținându-ne de gât frățește și târâm cu greutate prada zbătându-se în minciocuri.

Am făcut insolație ca la carte , cu edem cerebral și delir. Spiritul deltei și nirvana: îmi aduc aminte halucinațiile viu colorate cu bibani zburători uriași pe care mă străduiam să îi prind cu o mână în timp ce cu cealaltă mâna îmi struneam enotul de pază… Terente… regele bălților…

 

 

 

 

 

Trei grații aleatorii

Aceste rânduri sunt un omagiu pentru toți oamenii care au trecut prin viața mea și au lăsat urme, și pe care e probabil să îi uit cândva, deși nu ar merita asta.

Liliana a fost o cunoștință întâmplătoare și doar abilitatea mea de bun ascultător a făcut posibilă revederea. Scria versuri sensibile despre frumusețile lumii și toată lumea ei era frumusețe. Cea mai senină privire din lume pentru că nici un gând rău nu i-a umbrit vreodată fruntea. Când ne vedeam aveam sentimentul iminent că își poate lua zborul către cer și doar prezența mea, mult mai păcătoasă, o ține ancorată pe pământ. Lipsa oricărei răutăți, dublată de posibilitatea de a vorbi neobosit, o plasa la limita handicapului social și al terapiei psihiatrice . Chiar și eu, după ce o atenționasem că are puloverul pe dos, m-am întrebat cu seriozitate dacă e posibil să îi scădem nivelul de serotonină, atât de râvnită de alții, atunci când am smuls-o din extazul produs de o pată de mucegai pe perete. Pata era un superb fluture pentru ea, iar mie fluturele ei îmi producea alergie. Liliana a fost  un timp polul meu de energie pozitivă și sper că a supraviețuit pericolelor majore ale cotidianului, precum mersului la piață sau traversatului unei străzi.

Dinu mi-a fost profesor de psihopatologie. Spaima studenției, singurul care lăsa restanțe în toamnă. Mi-am făcut lucrarea de licență cu el și am avut norocul să cunosc și omul din spatele profesorului. Statură mică și caricaturală, ochi de diavol, sclipind a inteligență și rapacitate, carismatic și orator impresionant. Temele de cercetare degenerau adesea: alcool, maieutică, beții filosofice, mahmureli psihologice. Egocentric și enciclopedic, Dinu se iubea pe sine și , poate, puțin, pe Socrate. Cred că, în secret, își dorea puțină cucută din mâinile noastre, discipoli nevrednici. A fost, poate, cea mai fertilă perioadă intelectuală a vieții mele. M-a învățat că orice situație poate fi o oportunitate și că nu trebuie să o lași să treacă: ” hai la o prezentare de doctorat; lucrarea e proastă, dar mâncarea e bună.”

Andreea e întruchiparea bunei dispoziții . Vârsta o ajută mult, deoarece e foarte tânără. Natura a lăsat-o frumoasă și ei îi place să fie și mai frumoasă. Mă pune la curent cu tendințele în modă, cu tehnici noi de extensii de păr și de unghii, cu suferințele injectării cu botox și binefacerile tratamentului cu lipitori. Andreea e toată un flirt și o voie bună și e o prezență tonică în viața mea.

Ce vreau să spun și nu știu cum (au spus-o alții înaintea mea) e că oamenii sunt frumoși și merită iubiți. Frumusețea e în ochiul celui care privește.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ghid practic de eficientizare a prostiei

Acest ghid se vrea un îndrumător practic pentru persoane cu IQ mic și ego mare . Conține câteva sfaturi utile și instrucțiuni precise pentru eficientizarea puținătății intelectuale, care nu e (așa cum spun unele guri rele) o caracteristică negativă.

Imaginea contează. Îmbracă-te obligatoriu în haine de firmă, cu etichete mari , scoase , ca din întâmplare, la vedere. Mașina face parte din imagine: să fie mare( nu pleca urechea la zvonuri- mărimea contează) și astfel vei putea să parchezi, cu noblețe, pe două locuri .

În grupuri de discuție, dacă ai ceva de spus, e mai bine să taci. Pot ieși la iveală ceva agramatisme și astea nu dau bine. E mult mai eficient să taci inteligent și să punctezi cu o ușoară și imperceptibilă mișcare a capului ceea ce spun alții. Vei lăsa impresia de înțelegere exhaustivă a lucrurilor, deasupra muritorilor de rând. Dacă auzi nume de firme de care parcă ai auzit dar nu știi ce să zici(precum Kierkegaard , Hegel,Hume, Kant), nu te grăbi să spui că acolo te îmbraci și tu. Verifică pe google dacă nu sunt doar niște gogorițe neimportante.

Ai abilități sociale excepționale deoarece nu ai simțul ridicolului prea dezvoltat. Calitatea asta e excepțională și te poți ține ca râia de unul și altul, fără pic de stânjeneală, până îți rezolvi interesele. Consecvența e condiție a succesului.

Compensator,( pentru prostie), ai dezvoltat organe de simț pentru identificarea factorilor de forță din societatea ta și vei gravita brownian în jurul lor, căutând neobosit scame de scuturat de pe umerii lor.

Nu saluta decât pe cei care merită și nu răspunde la salutul celor pe care îi consideri inferiori ție; poți cel mult să mormăi ceva în barbă. ( Cine știe cum pot evolua lucrurile..) .

Nu uita că ai un cap plin de două sau trei certitudini.  De aceea țineți capul sus și mândru. Prostia nu e suficientă sieși dacă nu e și fudulă.

Duminică de orientare școlară și profesională

Am avut mereu un pic de dispreț pentru părinții care își proiectează asupra copiilor propriile idealuri, eșecuri, frustrări. Nu am întâlnit mame care să își dorească pentru odrasle să fie pantofari, brutari, croitori de succes , ci doar avocați, notari, medici sau fotbaliști. Astfel că am ridicat la nivel de principiu dorința înțeleaptă de a-mi lăsa lumina ochilor mei să își aleagă singură drumul în viață și să o susțin în sensul ăsta.

Iată și o duminică mohorâtă și umedă, potrivită să vorbim despre viitor, aptitudini și oportunități. „Lumină a ochilor mei, îți place limba română, vorbești fluent engleza și la matematică îți merge capul. Te-ai gândit ce faci tu cu atuurile pe care le ai? Ce meserie ți-ar plăcea? Orice meserie ai alege e important să o faci cu plăcere. Iar dacă ești pasionat vei excela în orice domeniu.” „Mi-ar plăcea să cresc buldogi francezi”, zice lumina ochilor. Nu îmi cred urechilor și dau să îmi încalc principiile în timp ce mă ia cu călduri. Totuși psihologul din mine șoptește că sunt pe teren alunecos și încerc să coafez situația: „vrei să fii veterinar?” încerc eu cu speranță și calculând instantaneu ce înseamnă o investiție într-un cabinet cochet, poate și cosmetică pentru câini… „Nu veterinar, nu-mi place. Voi crește buldogi francezi . Îi duc la doctor, ei fac pui, îi duc și pe ei la doctor și vând puii”. Ce să zic… lumina ochilor are și un plan de afaceri. Simt că îmi scade disprețul pentru mamele care proiectează idealurile lor asupra copiilor și hotărăsc că e precoce să avem discuția asta azi. „Păi atunci hai să mai facem niște probleme la geometrie; un crescător de buldogi francezi de succes nu poate fi neinstruit!”

Subiect încheiat deocamdată; din plictis navighez fără de țintă pe internet și mă surprind pe un site de câini. Drăgălași buldogii francezi…și puii au preț bun. Dacă peste vreo zece ani va fi o infuzie masivă de buldogi francezi în parcuri, apartamente și curți, să nu vă mirați. Înseamnă doar că lumina ochilor mei a avut succes în carieră și că părinții ei au susținut-o…

Intermezzo ( black friday )

El (ușor iritat): mi-ai călcat și mie cămașa albastră?

Ea(preocupată): nu.

El: de ce?

Ea(distrată): nu am avut timp.

El: păi acum ce faci?

Ea(preocupată): sunt pe wordpress. Citesc.

El(curios): ce citești?

Ea: că am intrat în post și ce filme să mai văd.

El(nedumerit): tu nu ții post și la film te duc eu.

Ea: cum nu țin post? Ai uitat tu.

El: când ai ținut tu post?

Ea: atunci când nu mâncam carne, lapte și ouă.

El: atunci nu țineai post; te-ai trezit într-o dimineață vegetariană și te-a ținut două zile; deci tu nu ții post. Poate îmi calci cămașa totuși.

Ea(ușor iritată): sunt pe wordpress. Mai târziu. Ia-ți altă cămașă. Pe aia cu pătrățele. E călcată.

El: nu se potrivește.

Ea: e frig; îți ții haina încheiată.

El: te-am rugat și ieri.

Ea: ieri am scris ceva pe wordpress.

El: și citește cineva bazaconiile tale?

Ea: sigur. Doar îmi cunoști potențialul.

El(tot nedumerit): serios? Câți cititori ai?

Ea: vreo cinci..

El(zeflemitor): Schopenhauer, frate! Hai , calcă-mi cămașa aia albastră. Ce naiba…

Ea(iritată rău): nu ți-o calc.

El(nervos de-a binelea): să știi că îți închid blogul. Și or să plângă cititorii tăi sub fereastră.. nu, pe bune, ți-l închid!

Ea(nefericit- copleșită): hai, măi, că ți-o călcam. În cinci minute e gata. Știi că nu pot să îți rezist…

Tot ea(în barbă): ce satrap!

Hipnoză terapeutică

Am făcut cursuri despre hipnoză, am dat examen, am luat notă maximă. Asta nu înseamnă că m-am lămurit câtuși de puțin cum vine cu hipnoza, punând sub semnul întrebării însăși existența ei. Freud însuși nu m-a convins ci mai degrabă mi-a creat impresia unui tip căruia îi plăcea să aibă auditoriu atunci când ținea celebrele lui „lecții de marți” cu aula plină. Omul cu șobolanii este un pacient cunoscut al lui Freud care s-a bucurat de binefacerile psihanalizei și hipnozei. Ceea ce e mai puțin știut e că omul cu șobolanii și-a petrecut mult timp pe divanul lui  Freud, adică până când a murit, ceea ce mă face să mă întreb unde e binefacerea. Cert este că există o sumedenie de cărți de specialitate și martori care se jură că hipnoza există și că poate avea beneficii acolo unde alte metode dau greș.

 

Așa că hotărăsc să împușc doi iepuri o dată și să văd cum vine cu hipnoza și să mă las de fumat. Pornesc să caut pe net un psiholog care practică hipnoza și găsesc o droaie. M-a mușcat un pic viermele invidiei…că uite … unii au înțeles cum vine treaba și eu sunt în beznă și după atâția ani de la terminarea facultății, am ales cabinetul, mai aproape de casă și .. m-am programat. Iată și ziua așteptată și eu … în cabinet, după ce fumasem o țigară , potențial ultima. -„De ce fumezi?”-„Că îmi place.”-„Și de ce vrei să te lași?” -„Am tahicardie și colesterol și îmi miroase urât în mașină.” -” Te consideri ușor de sugestionat?” -” Cu siguranță, cel puțin reclamele tv se înfig ușor în mintea mea.” … și altele asemenea , ca la psiholog. -„Și acum îți simți mâinile grele, picioarele grele, respirația încetinește, vei număra descrescător de la o sută și vei adormi!” Parcă – parcă simțeam corpul mai greu . Am început să număr descrescător( mai trecusem prin asta cu ocazia unei anestezii generale dar atunci am numărat doar până la nouăjnouă) și îmi aud psihologul:-„Acum ești hipnotizată. De acum nu vei fuma nici măcar o țigară!” -„Ba nu sunt hipnotizată!” -„Ba da!” „Și când număr și ajung la trei te vei trezi și nu vei mai fuma niciodată!” „Unu, doi, trei. Te-ai trezit!” „Ei? Cum te simți?” -„Păi, bine, mulțumesc de întrebare”. -„Ți-am indus sub hipnoză scârba de țigări. De acum încolo, dacă vrei să îți aprinzi o țigară o vei resimți ca ceva foarte scârbos și îți va provoca greață.” -„Dar nu m-ați hipnotizat!” -” Ba da , dar e normal să nu îți amintești.” -„A expirat timpul, vă rog să achitați în antreu, și să mă anunțați dacă v-ați lăsat de fumat. ”

Și am achitat în antreu: piperat, nu e pentru toți hipnoza. Am ieșit și, de două ori frustrată, mi-am aprins o țigară.

 

Introducere în tematica divinității

Bunica mea a fost cea care s-a îngrijit prima de sufletul meu și de la ea am aflat de existența lui Dumnezeu. Până atunci, mintea mea virgină ca o tabula rasa , nepervertită de teorii și dogme, închipuise propria divinitate și univers totodată.  Divinitatea mea îmbrăca forma unui urs brun, de o imensitate nemaivăzută, iar noi, oamenii, organizați în mici societăți de mărimea unei familii, trăiam liniștiți în blana ursului care ne purta după voia sa prin viață. Eram stăpâna adevărului absolut și l-am păstrat pentru mine până pe la vreo șase ani, când i l-am dezvăluit, pe ton axiomatic și bunică-mii. Mamaie cosea ceva la umbră în gradină și m-a ascultat cu atenție. S-a gândit un pic : „așa , ca puricii?”.  M-am clătinat un pic în certitudinea mea. Nu puteam fi ca puricii. -„Nu un urs are grijă de noi, ci Dumnezeu”. „El te iubește și te pedepsește dacă nu ești cuminte.” -” Mamaie, da’ tu l-ai văzut pe Dumnezeu?” Iar s-a gândit un pic bunică-mea: „nu l-am văzut pe Dumnezeu, dar l-am văzut pe necuratul”. -„Unde, mamaie?” -„Uite, chiar acolo!” și îmi împunge cu acul în aer înspre fundul frunzos al grădinii. „Dar nu apare pe lumină.”  Și așa am aflat despre polaritatea lucrurilor pe lume: Dumnezeu și necuratul, bine și rău, frumos și urât. Și, pe negândite, imaginea ursului care îmi era divinitate și univers a început să pălească. Un Dumnezeu bun și aprig avea grijă din ceruri de noi, păcătoșii, în timp ce diavoli ascunși în frunziș, cu urme de smoală clocotită, ne aruncau păcatele în față, așteptând să cădem în ele. Dumnezeul meu avea o reprezentare foarte vizuală în capul meu și semana binișor cu Ștefan cel Mare, așa cum îl regăsim în manualul de istorie. Stătea într-un jilț, avea coroană și sceptru și o grămadă de fire cu care era conectat la omenire.

Acestea ar fi noțiunile introductive care mi-au făcut cunoștință cu divinitatea.

Evident că de atunci lucrurile s-au mai nuanțat, l-am cunoscut și pe Pascal cu pariul lui, dar mărturisesc că mi se mai întâmplă și azi să mă gândesc că, într-o infinitate de universuri, ar fi posibil să trăim în blana unui urs brun , de o mărime nemaiîntâlnită.

 

Angoasă călduț-creștinească

Auzi despre o cunoștință de a ta că a pățit un necaz. Ca un bun creștin sau doar din umanism îți îndrepți compasiunea către nefericit. Se formează repede un grup de dezbateri, afli noutăți, stabilești coordonatele dramei, clarifici vinovățiile împricinatului. Și mai ales te bucuri că nu ți s-a întâmplat ție. Te gândești să-i dai o mână de ajutor și treci gândul pe lista lui „trebuie să o fac și pe asta”. Nu pare mare lucru dar îți vine greu să dai și un telefon. Nimănui nu îi place să interacționeze cu oameni nefericiți, deoarece nefericirea altora ne face să ne simțim vinovați pentru bunăstarea noastră emoțională sau poate ne temem că nefericirea e contagioasă. Ne amintim că suntem buni creștini și ne facem curaj să apelăm pe nefericit. Ăsta e copleșit de drama lui și pare că de abia te aștepta să te copleșească și pe tine. Spui câteva vorbe de încurajare , jumate sincere, jumate de complezență, și dacă ești cu adevărat viteaz întrebi dacă îi poți fi de ajutor . Nefericitul are cu adevărat nevoie de tine și spre disperarea ta lansează o listă cu lucruri pe care le-ai putea face pentru el. Îți regreți curajul și îți iei rămas bun spunându-i că îți e milă de el. Tocmai ai mai pus o cărămidă la temelia nefericirii lui deoarece mila situează pe cei implicați pe poziții diferite: sus și dominant e cel care își permite să aibă milă și jos și dominat, subiectul demn de milă. Cu mare lehamite faci câte ceva pentru nefericit, de obicei cu jumătăți de măsură pentru că nu ai timp și nici resurse de energie. Nu știi încă, dar pentru actele tale vei aștepta recunoștință infinită. Deocamdată consideri că faci eforturi pentru a ajuta pe cineva din sinceră bunătate creștinească . Iar seara te duci împăcat la culcare . Nu adormi ușor pentru că te bâzâie ceva neplăcut în marginea conștiinței, ca o angoasă căreia nu îi bănuiești cauza. E doar inconștientul care îți trimite semnale anemice cum că nu ai făcut eforturi prea mari să îți ajuți aproapele și că încerci să fii bun, dar e greu și nu prea îți iese . Anulăm repede bâzâitul angoasant cu un ” fiecare cu necazurile lui” și adormim mulțumiți că și astăzi am fost buni creștini.