Duhul lămpii

Amintirile vin după logica lor, declanșate de stimuli de care nici nu ne dăm seama. Așa mi s-a întâmplat zilele trecute, când, mergând zgribulită printr-un București umed și rece, mi-a venit în nări o urmă de miros de fum de coceni. Cine a copilărit pe la țară știe despre ce vorbesc: miros de promisiune de toamnă, de strâns recoltă, de must și vin. Mirosul de fum de coceni e legat în amintirile mele de un eveniment important al vieții de țăran: făcutul țuicii. Ridicau bunicii mei nasurile în văzduhul de sfârșit de vară și adulmecau aerul: miros de fum de coceni. Asta însemna că alde Ioniță sau alde Surdu făceau țuică. Era un secret pe care îl știa toată lumea și toți se prefăceau că sunt străini de o asemenea activitate. Era ilegal, dar nu exista gospodărie de țară unde să nu se facă țuică, iar fumul de coceni arăta tuturor sătenilor pe unde se întâmplă asta. Ritualul făcutului țuicii începea neabătut în zorii zilei când mamaie făcea o mămăligă vârtoasă. Tataie scotea( el știe de unde) mașinăria diavolului, cazan și țevi, capace și găuri – alambicul. Mămăliga era atent distribuită pe la îmbinări, garnitură perfectă și ajustabilă, aburul prețios nu trebuia să se piardă. Sub alambic-cocenii.  Să faci focul sub alambic nu era treabă ușoară: foc potrivit să curgă țuica în ritmul inimii, nici prea tare , nici prea încet. Dacă ațâțai focul prea tare, țuica era prea slabă, picăturile curgeau șuvoi și nu erau distilate suficient. Aveam 12 ani când am primit prima responsabilitate de adult: să supraveghez focul de coceni de sub alambic, să am grijă să nu se dilueze țuica, să îi verific tăria. Am realizat abia la maturitate cât credit mi-au dat bunicii punându-mă la treaba asta, deoarece la țară, așa cum probabil știți, țuica e o prezență riguroasă, mai ales pe timpul iernii. Țuica era îmbuteliată în damigene și sticle pe care mamaie le drămuia până anul viitor. Peste iarnă,butelcile erau scoase pe rând, destupate, eliberând din ele duhul dezlegător de limbi și mare povestitor, la gura sobei. Aveam și eu porția mea, cât un degetar: mamaie mi-o dădea preventiv, să nu răcesc. Îmi beam țuica demnă: eram în rândul lumii și muncisem la ea. Curios e că nu sunt alcoolică și nu îmi place țuica.

Copilul meu are 12 ani și nu știe ce e un alambic.  Mirosul de fum de coceni nu îi spune nimic.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s