Discriminare

Am ieșit cu fetele. În traducere liberă trei cucoane care se  cunosc de mult și întrețin relații cu iz de prietenie s-au hotărât să ia împreună masa în oraș. Ieșirea cu fetele nu e niciodată facilă , trebuie atent premeditată, locul sau momentul trebuie argumentate solid, astfel încât întâlnirea este precedată de zeci de telefoane și sms-uri de ajustare a unor detalii foarte, foarte importante.  Dacă se întâmplă să nu intervină ceva neprevăzut în programul nostru, întâlnirea chiar se întâmplă. Pregătirea pentru întâlnirea cu fetele nu e nici ea de trecut cu vederea: o femeie se gătește din răsputeri pentru o întâlnire cu un bărbat, dar pentru o întâlnire cu o femeie se va întrece pe sine. În nici un caz o femeie nu va afișa în fața concurenței un chip obosit sau, și mai rău, nefericit. Iar odihna și bunadispoziție sunt ușor ajustate de minunățiile cosmetice( lejer, frizând naturalul). Ținuta e, de asemenea, foarte importantă: casual- neglijent. Comiteți o eroare gândind că asta înseamnă că îți tragi repede ceva pe tine și fugi la întâlnire. Să te îmbraci casual- neglijent poate presupune ore de probă în fața oglinzii până găsești ținuta perfectă de ” am tras repede ceva pe mine”. Într-un final te arăți și la restaurantul îndelung ales și te întâlnești cu fetele în ținută lejeră, casual, cu chipuri surâzătoare și magic odihnite. Ți-e foame și vrei să comanzi niște coaste de berbecuț, unse cu miere și crocante, și de aici nu îți mai recunoști prietenele, care între timp sunt vegetariene. Mic sâmbure de scandal pentru că mănânci otravă curată, cancer de colon și alte grozăvii. Tu nu cedezi, vrei naibii coastele alea. Vine și momentul când coastele sunt pe masă în fața ta (niște minunății), în fața lor – trei frunze sănătoase, pe o farfurie frumos montată. Poze pentru facebook. Nenorocire, coastele mele nu au meritat a fi pozate, iar eu nu am cont de facebook.  Am mâncat, la început jenată și apoi complet mulțumită, făcând vitejește față privirilor îngrețoșate și dojenitoare ale comesenelor. După masă, fumătorii știu, nu a fost chip să sar peste viciu. Am ieșit afară, lăsând fetele să facă front comun împotriva mea. Mi s-a părut inutil să le explic că eu nu încerc să le conving să adopte obiceiurile mele culinare și că am aceleași așteptări. Mi-am dorit o întâlnire cu fetele în care să vorbim despre copii și bărbați. Am avut o întâlnire în care eu, mâncătoarea de carne, fumătoare fără cont de facebook, am fost flagrant discriminată.

Reclame

Nevoia de adevăr

Se pare că nevoia de adevăr este o constantă a existenței umane și stă la baza apariției și dezvoltării științelor. Din perspectiva teoriei cunoașterii, adevărul ar putea fi corespondența realității noastre subiective cu realitatea înconjurătoare obiectivă și poate fi permanent perfectibil. Alții au definit adevărul ca rezultat al unui șir de erori sau ca un enunț care nu s-a dovedit fals. Pentru oamenii de rând, ca mine, care nu sunt filosofi sau cercetători pe câmpul de luptă al științelor, adevărul este nuanțabil în stări de bine și confort. Adevărul meu este caracterizat de lipsa minciunii și se circumscrie personalității mele. Îmi dă certitudini și îmi oferă stabilitate emoțională. Dacă m-ați întreba dacă prefer adevărul sau fericirea, nu aș sta pe gânduri să vă răspund că aș prefera tot timpul adevărul. Dacă aș sta totuși puțin pe gânduri…parcă aș ezita să răspund. Adevărul nu îmi place întotdeauna și l-aș prefera îmbrăcat în minciunele simpatice. La rândul meu, eu, o iubitoare a adevărului, spun constant mici minciuni care îmi asigură armonie și pozitivism în relațiile cu ceilalți. Aș putea să nu fac asta și să fiu un veșnic debitor de adevăruri, probabil sociopat și fără prieteni. Asta înseamnă că iubim adevărul doar atunci când corespunde așteptărilor noastre și îl preferăm ușor cosmetizat atunci când nu e ceea ce dorim. Asta înseamnă, de exemplu, că atunci când am un eșec, nu-mi place să aflu că sunt singurul vinovat(ceea ce ar putea fi adevăr pur), și aș putea integra în eșecul meu conjuctura nefavorabilă, concurența favorizată, condițiile meteo, orice poate îndulci adevărul. Există și situațiile în care adevărul este atât de personal încât nu pare să întâlnească realitatea în nici un punct. Asta nu ar trebui să vi se întâmple niciodată: este echivalent cu luatul pe câmpii și veți avea nevoie de un specialist să vă ajute să găsiți cărarea. Este infinită capacitatea creierului omenesc de a crea adevăruri proprii și convenabile și pe termen scurt te pot ajuta să treci peste un moment de criză. Nu pot să uit de escrocii talentați, despre care am citit că pot trece cu ușurință de detectorul de minciuni: un escroc bun intră bine în pielea personajului și își trăiește minciuna cu sinceritate. Ce paradox: o minciună trăită cu sinceritate! Din păcate, modelul escrocului îl regăsim adesea în jurul nostru; sunt aceia din care nu rămâne nimic dacă le iei povestea. Nu sunt vinovați decât pe jumătate, cealaltă jumătate de vină e a celor din jur care întăresc povestea prin răspunsuri potrivite (de exemplu, un șef nu se naște despotic, ci subalternii lui îi vor accentua și cultiva această latură a personalității).

Am divagat. Voiam doar să spun că ne place adevărul și avem nevoie de el, dar minciunile nevinovate nu au omorât pe nimeni. Ne plac și ele.

PS. E un punct de vedere al unei femei. Știți voi…” minte- mă frumos!”

Despre arta culinară sau moartea unui ideal

A fost țelul ei de fată-fecioară-tânără femeie: să se mărite cu cap, să aleagă chibzuit pe bărbatul ideal, pe care ți-l putea descrie concis până în micile detalii. Am crezut că va rămâne singură pe veci, în așteptarea idealului brunet, înalt, suplu, intelectual, manierat, sportiv, poliglot, cu un tatuaj mic, dacă se poate, unde doar ea îl poate vedea. A căutat, a experimentat, și-a tocit pingelele cum s-ar spune. Învățase odată cu laptele supt de la maică-sa, moldoveancă aprigă și cunoscătoare în ale bărbaților, că un soț se ține ușor, cu sex de calitate și mâncare bună. Perseverentă și tenace, cu armele sus amintite scoase la luptă, își găsește fata noastră idealul în carne și oase, ceea ce înseamnă că cei răbdători și cu motivație bună sunt ajutați de destin. Nu i-a fost ușoară căutarea, l-a găsit prin nordul Italiei, a durat ceva până l-a convins că o iubește, dar fata noastră știe să fie persuasivă, astfel încât într-o frumoasă zi de toamnă am fost invitați la nuntă. Așa l-am cunoscut pe Aldo, frumos, chimist, sportiv, manierat, înalt și subțirel, ideal și nu alta. Noi, prietenii apropiați ne-am putut delecta și cu micuțul vulturaș tatuat pe fesa stângă pe care Aldo ni l-a arătat la cererea tinerei fete. De fata noastră, numai de bine: învăța pe ultima sută rețete de zacuscă și de poale în brâu, recitând și din tabelul lui Mendeleev să nu se facă de rușine în fața viitorului soț. Chimia i se părea de un exotism nemaiîntâlnit, chiar dacă se rezuma doar la un tabel , și făcea parte din șarmul italianului. Se făcu și nunta, trei zile și trei nopți, și plecară însurățeii în nordul Italiei. Ne-am revăzut după doi ani. Cât pe ce să nu îl recunosc pe Aldo! Avea un aer de morsă bonomă și bănuiam că vulturașul se transformase în cine știe ce dihanie uriașă: ” ce ai făcut soro cu idealul?” am întrebat-o pe tânăra soție, sătulă de gătit, sex și chimie. Și am aflat că italianul încercase un timp să îi țină piept cu rețete meridionale și ușoare, dar cedase în cele din urmă și căpătase pofte pentru bucatele moldovenești. Doi ani de digestie anevoioasă îl transformaseră peste măsură și tânăra soție era grav nemulțumită: ăsta nu e idealul ei.

Vanitate

Se uita bătrânul la ea fără să își poată lua ochii. A știut din prima clipă cine e, deși nu o mai văzuse niciodată. Altfel își imaginase că arată. Acum o vedea șezând pe marginea patului, afișând un aer plictisit de femeie tânără și năzuroasă cu mulți curtezani, nici unul pe măsură. O privește cum își măsoară piciorușele micuțe și neliniștite, rumegând cine știe ce gânduri. Și-o imaginase bătrână și urâtă și îi era ciudă că o femeie atât de frumoasă îi privește corpul stafidit și îi vede petele maronii de pe tegumentul ca pergamentul. Copii și nepoți veneau să îl salute și să îl îmbărbăteze cu aer vesel și artificial, făcându-se că nu văd femeia neasemuit de frumoasă de pe marginea patului. Femeia arăta  semne de nerăbdare și îi dădea de înțeles că nu mai are timp de pierdut; doar avea atâta de lucru și aici e treabă ușoară,  că doar l-a lăsat să își trăiască traiul. Se minuna și ea cum se mai schimbase bătrânul de când îl văzuse ultima oară (atunci, cu accidentul de motocicletă). În alte părți nu își permite să lenevească pe marginea patului, ci trebuie să se lupte pentru victorie cu suflete și trupuri tinere și viguroase, agățate trainic de viață. Mai mereu câștigă, poate uneori are  câte o bătălie pierdută, dar niciodată nu pierde războiul. Femeia frumoasă e nerăbdătoare de-a binelea și îi face semn bătrânului că e timpul să își vadă pentru ultima oară nepoții și să-și treacă viața toată prin fața ochilor. Mai stă doar de două inspiruri anevoioase și apoi va pleca prin vecinătăți și va lăsa în urmă doar un corp dezgolit de suflet, jale, plânsete și inmormântări. Bătrânului îi iese greu aerul din plămânii neputincioși și odată cu aerul niște vorbe ruginite, pe care doar femeia nerăbdătoare le înțelege: „ce frumoasă ești!” Femeia se oprește nedumerită, vanitatea ei de cochetă simandicoasă e mulțumită, își retrage mâinile cu degete lungi de hoț de buzunare și de suflete de pe pieptul bătrânului, își aranjează puțin ținuta privindu-și reflexia în ochii înlăcrimați din jurul patului de suferință și simte deodată că poate fi generoasă . Bătrânul trage aer în piept , inima își găsește ritmul sinusal, simte că nu moare azi. Privește către femeia neasemuit de frumoasă care îi șoptește că i-a făcut plăcere întâlnirea și tocmai de aceea ar vrea să se întâlnească și altă dată. O vede ieșind pe ușă, îi e deja dor de ea, nu crede că a ajuns prea departe. Afară se  aud frâne cu scrâșnet de roți, țipete și claxoane. O pisică și-a găsit sfârșitul între roțile unei mașini.

Vis de iarnă

Dacă mă întrebi repede cum ar arăta căsuța visurilor mele, ți-aș răspunde pe nerăsuflate că mi-aș dori să trăiesc la țară, într-o căsuță micuță, cu acoperiș roșu de țiglă și pereți albi văruiți. Deși m-am născut și am crescut la oraș, se pare că sufletul meu e de țăran, iar  vacanțele copilăriei mele la țară au fost, pe departe, cele mai fericite. Căsuța mea va avea și un petic de pământ, unde va fi grădina mea de zarzavaturi, deoarece intenționez să mă hrănesc cu roadele muncii mele. Mi se pare idilic să faci agricultură de plăcere, să alergi după cârtițe și omizi, să uzi, să plivești, să culegi. Obligatoriu voi avea și un coteț cu cinci găini, care, dacă vor ( fără stres), îmi vor da ouă proaspete. Am văzut la o expoziție niște găini ca niște struți. Ar fi potrivite, ca găini de companie. Pentru zilele de iarnă ca acestea este necesară o sobă mare de teracotă, pentru lemne, de esență tare dacă se poate. Și neapărat, un soț care să taie lemne și să curețe zăpada din fața casei. Sunt sigură că am un soț, dar nu sunt sigură că am un soț care să taie lemne. Îmi trebuie de asemenea o bibliotecă mare (cea a castelului Peleș îmi place grozav), deși nu știu prea bine cum s-o integrez în căsuța mititică.

Asta e tot ce îmi doresc de la căsuța visurilor mele. Poate și un laptop. Și internet. Și un cățel. Apă caldă curentă. Electricitate. Și canalizare. Cam atât.

Incredibil cum poate o ninsoare să îți împletească gândurile…

Sensul vieții sau cum să fii umilit de un desen animat

„Mama, tu știi care e sensul vieții tale?” Așa m-am trezit dis de dimineață, cu lumina ochilor mei în vârstă de 12 ani trăgându-mi de pleoape, la modul propriu, cu două degețele bine țintite. Am fost nedumerită și impresionată de profunzimea întrebării, până am aflat că sensul vieții era dilema unui personaj de desen animat: o pisică albastră, Gumball, cu personalitate de băiețel năzdrăvan. M-am simțit pusă la zid pentru că, deși mă străduiam, nu-mi venea nici un răspuns inteligent. M-am și supărat un pic pe mine însămi pentru că, iată, trăiesc liniștit fără să cunosc sensul vieții sau fără măcar să mă întreb despre asta. A trebuit să apară o pisică albastră să îmi strice liniștea. I-am răspuns fiicei mele că ea e sensul vieții mele și credeam că răspuns mai bun nu puteam nimeri. Doar că pe adolescenți e greu să îi mulțumești și răspunsul meu a fost interpretat critic: ” înseamnă că sensul vieții tale e să perpetuezi specia?” Iarăși pusă la zid, redusă la subiect de prăsilă, nici acela prea eficient. M-am gândit, m-am răscolit și perpelit, doar-doar să îmi spăl rușinea, dar sensul vieții tot nu mi s-a arătat. „Vrei să știi care e sensul vieții?” mă întreabă lumina ochilor mei, cu gândul binevoitor de a-mi curma suferințele existențiale. „Spune, care e, nu mă fierbe..” ” Sensul vieții e chiar să cauți sensul vieții!” Recunosc că am rămas mută de uimire, iarăși impresionată, iarăși nedumerită: „tu te-ai gândit la asta?”întreb eu pe lumina ochilor cu speranță și mândrie. ” Nu eu, Gumball.”

Al naibii Gumball…

Vârste lunare (sau lunatice)

Știe că astrele s-au aliniat anume pentru el și, din miliarde de posibilități, l-au ales pe el, zigotul perfect. Înglobează în sine toată înțelepciunea lumii și, bineînțeles, știe că luna este regină astronomică dominantă, dătătoare de maree amniotică și nocturnă. El, zigotul, nu se poate gândi prea mult la lună pentru că are de lucru și de joacă: muncește la meioze repetate și se joacă mimând caricatural specii și etape de evoluție.

E copil și are o mamă bună, mare și caldă. Dacă își ridică ochii poate vedea și luna. E un mister cum stă ea atârnată pe cer și poate lumina precum un soare. Își dorește copilul luna de pe cer, o dorește lumină de veghe în camera lui. O cere cu toată ardoarea, să i-o dea cineva…. E atât de frumoasă și atât de aproape, doar să întinzi brațul spre ea.

Nu mai e copil, dar amintirea copilăriei e proaspătă. Nu i-a dat nimeni luna de pe cer. E plin de vitalitate și speranță. De acum știe cum e cu oamenii: e bine să te bazezi pe forțele proprii. Așadar, tânărul pornește să își ia singur luna de pe cer. Și-o dorește atât de mult! Și-o promite solemn, ba încă o promite și altora, poate vreunei iubite, sub cerul cu stele. Nu poate fi greu, luna e tot aproape, la o lungime de braț și ceva…

Ceas de bilanț. Luna e tot pe cer și omul o privește adesea. Nu i se mai pare aproape, dar poate, printr-un miracol, o poate avea. Îi este când muză, când blestem insomniac și mereu indiferentă. Îi par omului strugurii acri și luna rece și bolnăvicioasă. Știe că nu e meritul ei că strălucește în noapte și asta îi știrbește din mister. E totuși atât de frumoasă! I-ar fi plăcut să o aibă!

Oboseală și bătrânețe anevoioasă. Puține au mai rămas bucuriile omului. Luna e tot acolo, sus, luminând nopți albe ale unui sfârșit de viață. E atât de frumoasă și atât de departe! La ceas cam târziu, omul știe că luna a fost a lui tot timpul…

Algoritmul fericirii

E plină literatura motivațională de învățăminte și reguli clare despre cum să faci pentru a fi fericit. Nu mă pot lăsa mai prejos și vă voi învăța (sunteți norocoși că mă aveți) un algoritm simplu, fără etape și pași de urmat, prin care veți atinge fericirea.

Demersul meu pedagogic pornește simplu de la particular și concret spre general și abstract (ca strategie de învățare).

Prima ninsoare din an. Uiți că nu ești copil și retrăiești primii fulgi de zăpadă mereu ca la prima întâlnire cu iarna. Îți retrăiești basmul și sufletul ți-e ușor. Scoți limba să prinzi fulgii și te uiți în sus să le vezi dansul, aceleași gesturi stupide de fiecare dată, aceeași  bucurie de copil. De neînțeles.

Prima zi de vacanță de vară, cu nisip fierbinte și mare albastră. Îți ieși din piele și ești parte din soare, radiezi căldură și lumină. Nu știi ce să faci mai întâi pentru că le-ai face pe toate și ziua nu are decât 24 de ore.  Uiți fără regrete lumea din care ai plecat și scoți la iveală eul tău de vacanță, ludic și fără griji. Ai aripi și zbori purtat de briză.

Primii pași ai copilului tău. Sunt pași voinici și încrezători spre tine și spre lume. E semnul primordial de independență a puiului tău și ți-e sufletul tremurând de fericire vag îngrijorată.

Sper că am fost suficient de elocventă în scurta expunere concretă. Ați  identificat algoritmul fericirii? Nu? Ciudat… pentru că nici eu… Fericirea asta se poartă ca o doamnă năzuroasă, hârșâită în arta flirtului: apare de nicăieri, îți simte sufletul disponibil, îți arată că există, te farmecă și te seduce și, când să faceți cunoștință mai bine, dispare lăsându-și doar parfumul inconfundabil.  Zici că a fost un flirt oarecare și doar după ani îți dai seama că nu a fost așa, ci doamna cu veleități de gheișă nu a fost alta decât Fericirea. Îi evoci amintirea și fiecare nouă evocare aduce cu sine o fărâmă de regret nostalgic. Dacă ai fi știut cine e….

O dragoste

Îi privea pe furiș scobitura de la baza gâtului și i se părea cel mai minunat lucru de pe fața pământului. Tânjea să îi atingă cu vârful degetelor acel spațiu mic și molcom, dar asta nu se putea întâmpla: el nu era decât un băiat, iar ea…. ea era perfecțiunea, materializată în forme lungi adolescentine, proaspătă ca o dimineață de mai, subiect de adorație incipient masculină. Îi bântuia somnul și veghea, îi dădea neliniști necunoscute și tensiuni nelămurite în vintrele tinere. Îi spulbera pofta de mâncare și îl făcea să lâncezească bolnăvicios cu ochii goi fixați pe repere inexistente. Jinduia, nici el nu știa după ce. Era bolnav și boala lui era dulce și amară, îi topea carnea și gândurile, îl devora cu gelozii răvășitoare.

Și iată miracolul întâmplându-se aievea. Ea l-a remarcat, au schimbat impresii, i-a dat o întâlnire, într-o stație de autobuz dintr-o intersecție mare. Vor vedea încotro o vor lua. El aproape că nu s-a pierdut cu firea, era pregătit că doar își consumase acest moment de nenumărate ori în imaginația fierbinte, cu variante diverse, posibile și imposibile. Atacul de panică era să îl cuprindă și în seara întâlnirii: ploua, era friguț și întunecat. Nu așa și-a imaginat el. Dar îi va ține umbrela deasupra capului, motiv de apropiere fizică și complicitate împotriva ploii și poate o va ține ca un bărbat pe după umeri. Poate o va ține de mână, poate … un sărut mic. Și la gândul ăsta amețea iar golul din stomac îi dădea contracții dureroase. Corvoadă a fost să își aleagă hainele și să își exerseze atitudinile posturale în oglindă: trebuia să fie perfect.

Și iată-l în stația de autobuz din intersecția mare, cu umbrela într-o mână și un trandafir în cealaltă. E foarte devreme și are timp să se privească în geamul unei vitrine și să facă unele corecturi de ultim moment. Afară e rece, lui îi e cald, poate și pentru că inima îi gonește sângele într-un ritm nesănătos, lăsându-l palid ca un spectru. Și inima bate, acum o simte în gât, de parcă și-a schimbat locul anatomic pe negândite, timpul trece, ea trebuie să apară. Autobuze trec, el e neliniștit, dar fetele au meteahna asta, să întârzie, toată lumea știe. Se schimbă de nenumărate ori compania de conjunctură din stația de autobuz, băiatul privește de-a lungul străzii pentru că e deja foarte târziu. Își dă termene, va mai aștepta un singur autobuz și … gata, va merge acasă, fata nu va veni. Și după aceea urmează alt termen, alt autobuz, lacrimi și picături de ploaie sunt pe obraz. Și sunt atât de amare…. De acum i se face frig, aruncă trandafirul obosit într-un coș de gunoi și pleacă gârbovit spre casă, privind când și când în calea autobuzului, cu o urmă de speranță irațională. Cu siguranță i s-a întâmplat ceva, poate ceva de un rău iremediabil și el nu o poate ajuta. Altfel, cum?

” De ce nu ai venit? Ce s-a întâmplat?” ” Unde să vin? Ah… iartă- mă, am uitat. Mi-a ieșit complet din cap, m-am luat cu altele.”

Prima dragoste. Prima dezamăgire. Curate amândouă.

Femei frumoase

„Te iubesc pentru că ești frumoasă sau ești frumoasă pentru că te iubesc?”

Frumusețile feminine din viața mea au fost multe și discutabile, cernute subiectiv de propriile mele valori estetice și de dispoziții de moment. Dar regine ale frumuseții ( mele) sunt puține:

Tătăroaica de la Eforie, o tânără pe care am întâlnit-o vânzând mititei și bere, e una din cele mai frumoase femei pe care le-am văzut vreodată. Natura nu s-a zgârcit de loc când a creat-o, și nu a umblat cu jumătăți de măsură, ci cu măsuri întregi, tonuri ferme, linii clare. Avea tătăroaica o piele foarte albă și un păr foarte negru și bogat. Totul era ușor supradimensionat la ea: pomeți proeminenți, ochi mari, sprâncene accentuate, gură mare, mâini puternice și picioare atletice. Ceea ce o făcea specială era perfecta armonie a formelor ei mari și o indiferență blazată față de lume și de propria-i frumusețe. M-am gândit mereu că poate vegeta în așteptarea destinului ei de a zămisli copii pentru că tătăroaica mi-a rămas în amintire ca un simbol foarte frumos al fertilității cuminți și binevenite.

Măturătoarea aleilor din parc. Era o țigancă atipică și bălaie, de vârstă indefinită, de o frumusețe electrică, pe care nu puteai să nu o remarci. Respira viciu și viclenie, privea alunecos și pieziș printre genele lungi, era ca o invitație la amor trupesc. Iși intuia sexualitatea și își trăia momentul de regină a frumuseții cu furia și cu forța efemerității. Mătura cu gesturi lascive, răspândind în jurul ei praf și feromoni.

În alt registru, regina absolută a frumuseții ( mele) este o femeie de care nu mă simt vrednică să vorbesc. Pot spune doar că frumusețea ei e foarte vie, ludică și onestă, susținută de iubiri nesfârșite și depășește limitele vieții omenești. E Nina Cassian, dar despre zei doar zeii pot vorbi.