Despre arta culinară sau moartea unui ideal

A fost țelul ei de fată-fecioară-tânără femeie: să se mărite cu cap, să aleagă chibzuit pe bărbatul ideal, pe care ți-l putea descrie concis până în micile detalii. Am crezut că va rămâne singură pe veci, în așteptarea idealului brunet, înalt, suplu, intelectual, manierat, sportiv, poliglot, cu un tatuaj mic, dacă se poate, unde doar ea îl poate vedea. A căutat, a experimentat, și-a tocit pingelele cum s-ar spune. Învățase odată cu laptele supt de la maică-sa, moldoveancă aprigă și cunoscătoare în ale bărbaților, că un soț se ține ușor, cu sex de calitate și mâncare bună. Perseverentă și tenace, cu armele sus amintite scoase la luptă, își găsește fata noastră idealul în carne și oase, ceea ce înseamnă că cei răbdători și cu motivație bună sunt ajutați de destin. Nu i-a fost ușoară căutarea, l-a găsit prin nordul Italiei, a durat ceva până l-a convins că o iubește, dar fata noastră știe să fie persuasivă, astfel încât într-o frumoasă zi de toamnă am fost invitați la nuntă. Așa l-am cunoscut pe Aldo, frumos, chimist, sportiv, manierat, înalt și subțirel, ideal și nu alta. Noi, prietenii apropiați ne-am putut delecta și cu micuțul vulturaș tatuat pe fesa stângă pe care Aldo ni l-a arătat la cererea tinerei fete. De fata noastră, numai de bine: învăța pe ultima sută rețete de zacuscă și de poale în brâu, recitând și din tabelul lui Mendeleev să nu se facă de rușine în fața viitorului soț. Chimia i se părea de un exotism nemaiîntâlnit, chiar dacă se rezuma doar la un tabel , și făcea parte din șarmul italianului. Se făcu și nunta, trei zile și trei nopți, și plecară însurățeii în nordul Italiei. Ne-am revăzut după doi ani. Cât pe ce să nu îl recunosc pe Aldo! Avea un aer de morsă bonomă și bănuiam că vulturașul se transformase în cine știe ce dihanie uriașă: ” ce ai făcut soro cu idealul?” am întrebat-o pe tânăra soție, sătulă de gătit, sex și chimie. Și am aflat că italianul încercase un timp să îi țină piept cu rețete meridionale și ușoare, dar cedase în cele din urmă și căpătase pofte pentru bucatele moldovenești. Doi ani de digestie anevoioasă îl transformaseră peste măsură și tânăra soție era grav nemulțumită: ăsta nu e idealul ei.

10 comentarii la „Despre arta culinară sau moartea unui ideal

  1. Mi-ai amintit de dialogul lui Isus su ‘Ispititorul’. Un dialog perfect echilibrat, onest, încadrat si limitat la Cuvântul lui Dumnezeu perceput în doua moduri diferite !
    Consumismul si dorintele nestapânite, instinctuale, dezumanizeaza natura divina a omului ducându-l în regres spre originea de fiara salbatica inconstienta, când nu exista notiunea de bine si rau.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Și reciproca este valabilă.
    Am suportat-o pe soață, pre când a venit din Italia cu idei culinare noi.
    Era ca un fel de exorcizare: mâncam pâine cu pâine, Paste frate. Paste și buruieni..
    N-am crezut că pot exista atâtea condimente care să-ți facă stomacul switzer…
    🙂

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s