Despre politețe și alte nimicuri

Mă uitam prin pozele vechi de familie, puține și îngălbenite, amintind de momente de prin anii ’60. O doamnă și un domn, impecabil de arătoși, la braț pe o Cale a Victoriei de promenadă duminicală, zâmbeau către aparatul de fotografiat. În plan secundar se zăresc alți domni și alte doamne, necunoscuți complet, martorii unor vremuri apuse, din pozele mele galbene. Trecând peste calitatea imaginii, nu pot să nu văd, ca trăsătură comună a fizionomiilor, un aer aristocratic, nobil, igienic. Nu regăsesc aerul ăsta desuet pe Calea Victoriei de azi, iar dacă fotograful de odinioară ar imortaliza un moment din anii noștri, cu siguranță aș decela ca trăsătură comună a fizionomiilor tușe căzute și crispate vorbind despre griji și nemulțumiri. Rareori regăsești fețe relaxate și pozitive, și atunci la persoane tinere și inocente. Ocazional mai poți vedea câte un bătrânel anacronic care, prin gesturi de o simplitate desăvârșită, respiră noblețe și aristocrație. Secretul este politețea, acest liant dintre oameni, care costă puțin și are beneficii nemăsurate: îți aduce mulțumire ție și celor din jur, creează respect, obligă la comportamente decente, face lumea mai frumoasă. Politețea este în pericol de dispariție, pornind de la formule simple precum ” te rog” și ” mulțumesc”, până la politețea dialogului, a respectului intimității, a respectului mediului înconjurător.

Dacă nu mă credeți puteți face un exercițiu simplu: căutați rapid sinonime pentru „politețe”, respectiv pentru „impolitețe”. Am găsit scormonind prin minte „bunăcuviință” și cam atât, în timp ce pentru ” impolitețe” îmi curg sinonimele șuvoi: mojicie, mârlănie, neamprostie, nesimțire, mitocănie și lista ar putea continua, apărând noi și noi sinonime pe măsura cererii lingvistice uriașe.

Dragi părinți, fiți politicoși în preajma copiilor voștri pentru că politețea se „fură” în primii ani de viață iar așchia nu sare niciodată departe de trunchi. Politețea nu e nicidecum un „nimic” ci e însuși diafanul nobil și simplu care îmbracă respectul ființei umane.

 

 

 

 

Despărțire

Draga mea, e timpul să ne luăm rămas bun. Nu mi-a fost ușor cu tine, deși te-ai străduit să fii blândă și înțelegătoare. M-ai momit cu fericiri trecătoare și strălucitoare, cu cântecele cântate cu voce de copil, cu merinde îmbelșugate așezate cu fast pe mese de sărbătoare. Recunoaște și tu, relația noastră nu a fost niciodată perfectă. Te-ai îmbrăcat în haine de mireasă, dar sufletul ți-e rece și crud. Ești puternică și mă înspăimânți când îți întrezăresc forța în scăpări colerice și nervoase. Viața nu e ușoară cu tine și gesturile simple sunt complicate în prezența ta. Adevărul e că nu te mai vreau: simt că mor alături de tine, puțin câte puțin: paloarea și cearcănele astea nesănătoase ți le datorez. Îmi consumi energiile cu lăcomie întunecată și rece. Îmi spui că dacă vreau să renasc trebuie ca mai întâi să mor, dar vei avea grijă să nu mor de tot, speri că ne vom mai vedea și vom reîncălzi relația asta ciudată, în care eu nu am mare lucru de spus. Înțeleg din tonul tău grav, cu rezonanțe de vifor, că te simți jignită și vrei cu tot dinadinsul să îți simt disprețul superior. Înțelege, sunt o persoană banală și poate nu te merit pe tine, albă și nebun de înfricoșătoare, în rochia ta de mireasă refuzată. Așadar, îmi adun curajul pământean și te rog încă o dată să îți faci bagajul și să pleci. Aștept altceva de la viață. Aștept primăvara.

Emoții aproape politice

Nu știam că marele „anunț” îmi poate răscoli emoțional o gamă atât de largă de sentimente și trăiri. Am așteptat discursul ministrului justiției cu interes și, spre rușinea mea , cu puțină speranță tâmpă că poate a sosit momentul să spargem buba, să rupem pisica, să începem cu punctul zero pe un drum corect, moment pe care îl aștept de vreo 25 de ani. Pentru că empatizez ușor, mi s-au umezit ochii văzând chinul prin care trecea bietul om, în încercarea de a pune într-o formulă coerentă gogorițe incoerente; mi-a curs de-a binelea o lacrimă pe obraz gândindu-mă că omul are probabil păcate grele de spălat, căci altfel, fără a-i pune la îndoială inteligența, nu văd cum poate tolera o situație atât de jenantă; am râs ( cu un râs amar) de comicul încercării de a ridica infracțiunea la rang de virtute și de a considera legea un dezastru ce te poate lovi oricând transformându-te în sinistrat; m-a încercat și plictiseala discursurilor lungi și sterpe; mi s-au încins urechile de deznădejde și îngrijorare pentru că mă tem că în viața care îmi trece nu voi avea norocul să trăiesc punctul zero al drumului drept; m-am jenat că sunt român și că imaginea României e așa de șifonată, de cine credeți?.. De singura persoană din România respectată de Europa. Tam- nesam m-am gândit la actul prostituției și la un dans prost la bară. Ministrul justiției, om care a predat studenților dreptul, îmi evocă un dans prost la bară, realizat de o prostituată strânsă cu ușa.

” Stăpâniți mereu de urâta patimă a câștigului, ei și-o ostoiesc în cele mai murdare chipuri. Minciuna, sperjurul, furtul, înșelăciunea și pungășeala le călăuzesc întreaga viață. Dar asta nu-i împiedică să se creadă mai presus de toți ceilalți oameni”…  Oare de cine vorbește Erasmus din Rotterdam, de dincolo de veacuri, punând vorbele în gura Nebuniei? De unul, de altul, de oameni pe care îi tot văd pe la televizor…

Felix, Darwin, evoluționism

Am avut onoarea să îl cunosc pe Felix. Ne-am întâlnit de mai multe ori, am interacționat plăcut de fiecare dată, ne-am promis revederea. Am fost foarte tristă când am auzit că s-a prăpădit. Aveam aceeași vârstă. E posibil să îl fi cunoscut și voi pe Felix, mai ales dacă aveți obiceiul să vizitați grădina zoologică din București, unde Felix a fost pensionar mult timp. Fiica mea, la vârste mai mici, mă soma să mergem să îl vedem pe Felix, de cum dădeau zorii. Astfel că întâlnirile cu Felix erau matinale și relativ intime, având în vedere puținătatea vizitatorilor care se trezesc devreme.  Felix, simpaticul cimpanzeu, dădea cu ochii de noi, primii lui musafiri, ne saluta zgomotos, ne întâmpina ca o veritabilă gazdă, încerca să ne ghicească poftele și pornea să ni le îndeplinească: își aducea mingea și alte jucării, ni le prezenta și ne făcea tumbe. Noi îl răsplăteam cu hohote de râs și aplauze, iar el era mulțumit. Spectacolul continua până când Felix zărea îngrijitoarea venind cu mâncare pe alee. Uita puțin de noi, ocupat să își salute vechea prietenă, cu voce puternică și gesturi largi. Reapărea cu o banană, ne-o prezenta și p-asta și se apuca tacticos să o decojească și s-o mănânce civilizat. Gesturile fine și ochii inteligenți mă trimiteau cu gândul la Darwin: îmi spuneam că a avut dreptate și că, în mod cert, din maimuțe ne tragem.

De ce mi-am amintit tocmai azi de Felix? Pentru că uitându-mă pe geam la griul de afară, o coajă de banană, picând de la un etaj superior, mi-a stricat ziua complet. Darwin trebuie să fi strecurat o eroare în teoria lui, iar noi e posibil să nu fim vârful de evoluție. De ce spun asta? Pentru că Felix, un cimpanzeu bătrân, te salută, te prețuiește, te respectă și, niciodată, nu și-a aruncat coaja de banană în capul nostru. Cu părere de rău, cred că semeni de ai mei nu ajung nici la rotula lui Felix, chiar dacă maimuțele au rotulele relativ apropiate de pământ.

Derapaj

A fost ceva electric între noi. O singură privire, plină de înțelesuri. Se întâmpla dimineața devreme: însoțea o doamnă bondoacă și durdulie și comparații femeiești si răutăcioase mi-au revelat că eu aș fi mai potrivită lângă el. M-am rușinat de gândurile mele necurate și am încercat să mi-l scot din minte, muncind frenetic și elaborând mental teorii moralicești și motivaționale. Dar una e voința și alta e putința. Nu numai că nu mi l-am scos din cap, dar fantezii păcătoase m-au chinuit diavolesc toată ziua.  Mi-l închipuiam gol, în toată splendoarea sa nudă, voiam să îl ating, să îl miros, să îl degust. Doar l-am ghicit dintr-o privire, de o perfecțiune nereală, potențial sursă de plăceri interzise. Simțurile amorțite mi s-au trezit, strigându-și nevoile și nemulțumirile. Ideea de proximitate fizică îmi dădea fiori reci pe șira spinării și energii fierbinți în stomac; știam deja că lucrurile nu se pot opri doar la o banală proximitate fizică. Ispita te face organizat și m-am trezit gândindu-mă că trebuie să nu se întâmple în văzul lumii, mai cu seamă că obișnuiesc să îmi popularizez principiile sănătoase în gura mare. M-am gândit că s-ar putea întâmpla în cabinet, cu ușa închisă, dar am putea fi surprinși în orice moment. M-am gândit la intimitatea căminului meu, la fotoliul mare și confortabil, la masa rezistentă din bucătărie. Exista pericolul întâlnirii cu vecinii pensionari, atenți la detalii, dar seara, la umbra întunericului, la ora știrilor, toate pisicile sunt negre. Am prins un curaj nebunesc și mi-am spus în apărarea mea că o viață am și vreau s-o trăiesc. Decizia spre păcat a fost asumată și, plecând de la serviciu, am intrat în cofetărie și mi-am cumpărat eclerul care mi-a tulburat mințile toată ziua.

 

Esențe tari care te fac deștept

O prietenă bună, intelectuală savuroasă și prea puțin conservatoare, m-a convocat urgent, fără putință de refuz, să degustăm un veritabil rom jamaican, cu ocazia lipsei soțului ei din domiciliul conjugal , plecat, se pare, să îmbine prin lume afaceri și plăceri. Sunt o consumatoare ocazională de alcool, dar prietena mea era cam necăjită și mi-am zis că, pe altarul prieteniei, merită să încerc și romul ( pe care nu am avut curiozitatea să îl gust până acum, dar îl asociez boem cu vase de pirați, marinari cu petice negre pe ochi, mineri înnegriți de cărbuni la sfârșitul unei zile de muncă). Mi-am găsit prietena mofluză și pusă pe divorțuri, cu butelcuța de rom în față si două păhărele, mici și ele. Mi-am zis că n-o să fie mare lucru și că într-un sfert de ceas vom găta sticluța aceea meschin de mică, după care pot să îmi văd de viață. Primul păhărel. A alunecat greu pe gât, mi-a ars mucoasele, am simțit că am esofag și stomac. Gustul nu mi-a plăcut ci mi-a sugerat ceva între insecticid și detergent de rufe, cu multe grade. Am fost apostrofată că sunt ignorantă în ceea ce privește gusturile adevărate și am fost muștruluită ca la al doilea pahar să fiu mai atentă la gama de senzații gustative și olfactive. Spre rușinea mea am simțit la fel de ignorant insecticid alunecând prin esofag, la care s-a adăugat o sublimă incandescență: simțeam dogoare izvorând din mine și mă minunam cum nu se topesc obiectele din preajma mea. Al treilea pahar a venit cu iluminarea: informații stătute și prăfuite s-au activat miraculos și m-am trezit că sunt deșteaptă, enciclopedică și amuzantă. Vorbeam în fraze lungi , cu intonație oratorică și buze clocotind de fierbințeala gradelor de alcool, imaginându- mi că port un dialog cu prietena mea. Și ea vorbea, stacojie și fierbinte, probabil despre lucruri istețe și amuzante, judecând după hohotele de râs ce ocupau o parte din conversație. Dialogul nostru nu avea rigori și de aceea semăna mult cu două monologuri simultane. Curios cum Jack Sparrow, împăratul Japoniei, Che Guevarra și sistemul de sănătate românesc încăpeau fără fasoane în aceeași frază. Probabil e un atuu al stării de inteligență sublimă. Seara s-a terminat abrupt, odată cu sticluța meschină, și a fost urmată de un somn greu și fără vise, urmatâ de o dimineață cu adevărat dificilă: un cap mare spre uriaș, care, în ciuda mărimii lui, era complet lipsit de orice urmă de activitate intelectuală. Risipa de deșteptăciune potențată de rom  e urmată probabil de refacerea rezervelor. Și până atunci… vid intelectual.

 

 

 

Zâmbete

Îți dai seama din prima clipă că ceva e în neregulă cu el. E îmbrăcat corect dar hainele curg alandala pe trupul lui, dând un aer de neglijență. Dacă apuci să vorbești cu el îți vei da seama de ce e un tip tăcut: suferă de o bâlbâială din aceea explozivă de început de propoziție care îi consumă energia și răbdarea, stârnind veselia covorbitorilor. Ghicești un intelect de limită, după puținătatea noțiunilor, gesturilor și acțiunilor independente, precum și după trăsăturile lățite ușor ale faciesului lipsit de riduri de expresie sau după opacitatea privirii. Este tolerat într-un colectiv de muncă, ocupându-se de masaj și, cu corecții minime, își face meseria sârguincios. Asta doar dacă pisica din spatele curții nu a fătat de curând: masajul nu poate rivaliza nicicând cu niște pisoiași proaspeți și cu ochii lipiți. În această situație excepțională, maseurul va fi invariabil în fundul curții, cercetând noutățile și miracolul vieții, iar colectivul de muncă este simultan liniștit și nemulțumit de absența bărbatului cu suflet de copil. Pe fața lui imobilă vei găsi mereu un zâmbet mare, lung de la o ureche la cealaltă : e un zâmbet lipsit de nuanțe, dar chiar și așa, îi luminează obrazul. Dintr-o mulțime de comportamente învățate, maseurul a priceput că zâmbetul deschide uși către oameni și compensează lipsuri, așa , ca ale lui. Așadar, zâmbește cu zâmbetul lui mare și neadecvat când e vesel, trist, flămând sau nervos. Primește la schimb zâmbete și viața îi devine agreabilă, dându-i o spoială de normalitate, cu iz de apartenență la un grup social. O singură dată zâmbetul l-a trădat: a nimerit ca un miel în mijlocul lupilor într-o încăierare între doi huligani. A înghețat de frică și a început să zâmbească. După primul moment de stupoare, huliganii s-au considerat înfruntați fățiș de zâmbetul mare și l-au bătut până la inconștiență. Un timp nu a mai zâmbit, poate și din cauza vânătăilor de pe față sau a buzei cusute. Dar o prăjitură cu multă frișcă, însoțită de un zâmbet fără cuvinte de prisos, a readus lucrurile în matca lor: zâmbetul mare e la locul lui.

 

Fluturași în stomac

Poate că nu știți, dar expresia „fluturi în stomac” este importată în limba română de puțin timp și că în sensul ei englezesc, de origine , are mai degrabă o conotație negativă, făcând trimiteri la simptome ce caracterizează colonul iritabil. La noi ” fluturii în stomac” sunt legați de îndrăgostire. Știu asta foarte bine pentru că un amic de al meu simțea în mod frecvent fluturi în stomac. E îndrăgostit de ideea de dragoste și relațiile lui nu țineau mai mult de trei luni: se destrămau firesc atunci când aripile de fluturi nu se mai simțeau. Suferea oropsit preț de vreo trei zile și, de undeva, de nicăieri, fluturii apăreau din nou și amicul era iarăși îndrăgostit până peste urechi, convins că asta e aleasa, unica. Nu l-am putut convinge că fluturii nu sunt o condiție suficientă pentru fericire: își căuta aleasa care să-i întrețină fluturașii zburdalnici. Gurile rele spun despre el că e un muieratic și îmi vine să le dau dreptate, judecându-l și cu puțină invidie pentru fâlfâielile perpetue și veșnic pasionale.

E amicul dispărut din peisaj și am crezut că în sfârșit și-a găsit aleasa, dresoare de fluturi. M-am întristat să aud că face chimioterapie pentru o tumoră gastrică. Un gând nătâng nu îmi dă pace: oare printre fluturii lui s-or fi strecurat deghizat și molii distrugătoare?

 

 

Tabiet

Este un domn mărunțel și decent, căruia nu îi poți reproșa niciodată nimic. Slujbaș la stat, cuminte și nebăgat în seamă, își face treaba de birou între orele de semnat condica de venire și de plecare. Este și tată de familie, la fel de cuminte și de ireproșabil, face piața și merge la ședințe cu părinții. Așa de cuminte și de nevăzut încât ți-ar veni greu să îi evoci chipul din memorie, deși te întâlnești zilnic cu el. Ai spune că este un tip anost și ți-e un pic rușine că pe oamenii cumsecade ai tendința să îi uiți. Pe domnul cel cuminte și decent îl uiți sigur în cea mai mare parte a timpului. Dar nu și în ziua de salariu. În ziua de salariu se întâmplă metamorfoza domnului decent într-un zmeu al zmeilor al cârciumilor din cartier, adulat de supuși bețivani care îl urmează în goana prin restaurante. Curg râuri de vin și cântă lăute. Cântă și domnul decent zmeu al zmeilor, cât îl ține gura; îi plac cântece vechi lăutărești și îi plac și femeile cu forme mari și reticențe mici. Curge vinul și curg și cântecele lui Zavaidoc, curg împreună cu banii din portofel. Se sparge petrecerea în crucea nopții și domnul cel cuminte și decent vine acasă, păstrând urme de decadență efemeră în sunete rablagite de acordeon dezacordat. Zgomotul îl precedă și îl urmează, gloata petrecăreață se sparge cu îmbrățișări inlăcrimate și promisiuni de revedere.

Domnul cuminte și decent este vecinul meu. Azi noapte l-am avut vecin pe Dionisos, cântându-și cu patos exagerat bucuriile pământene.

Pe vremea mea…

La nivel rațional am considerat mereu că la vremuri noi sunt oameni noi, cu obiceiuri și așteptări noi. Să te agăți cu dinții de vremuri trecute te poate transforma într-o persoană anacronică, inadaptată la timpul și vremea prezentă. De aceea mi se pare mai cuminte( sau cu minte) să faci un efort și să înveți lucruri noi, pe care țâncii le învață natural și fără nici o implicare deosebită. Îmi pare paradoxal că un copil cu dificultăți de adaptare școlară, diagnosticat cu deficiență de atenție, cu care e anevoios să porți o conversație pe o temă dată din lipsa lui de interes pentru orice temă, îți poate cumpăra în două minute bilete de avion sau îți poate face rezervări online (sarcini care pe mine mă fac să transpir și sunt însoțite de impresia că poate am uitat ceva). Am citit un articol despre „generația fulgilor de zăpadă” și despre statistici groaznice care situează procentul copiilor cu nevoi speciale la un nivel foarte mare. Generația ” fulgilor de zăpadă” ar fi generația tinerilor de azi, care vor foarte multe drepturi, dar nu și responsabilități, trăiesc în grupuri sociale limitate în virtutea intereselor comune, nu au bani pentru că amână momentul angajării, trăiesc în casa părintească până târziu. Nu sunt pregătiți practic pentru o viață independentă. Se presupune că îmbunătățirea condițiilor de trai ar fi una din cauzele apariției acestei generații.

Când era pe vremea mea… Semn de bătrânețe, dar nu pot să nu mă gândesc că fac parte din generația cu cheia de gât, pe cont propriu, nevoită să își exerseze capacitatea de a rezolva probleme de la vârste mici. Recunosc însă că am avut și noroc că am supraviețuit acelei vârste ( sunt sigură că există un îngeraș care te protejează când ești copil). Condițiile de trai? Frig în casă, uneori și beznă, fără televizor, dar cu multă lectură, mâncare puțină, nevariată, hipocalorică, sănătoasă, jocuri în aer liber trăite cu toată pasiunea copilăriei. Colegi de școală care nu țineau ritmul de învățare, dar nu făceau încă parte din statistici de dislexii sau deficiențe de atenție. Se cerea mult de la ei și, în mod miraculos, mulți dintre ei au reușit în viață pentru că au muncit mai mult pentru a-și depăși problemele. Nici vorbă de educație specială sau de programe de terapie. Terapia era intrinsecă și se baza exclusiv pe motivația copilului. Nu îmi e dor de acele timpuri, îmi e dor doar de mine din acele timpuri…

Pe vremea mea… mai binele era dușmanul binelui. Sper că doar pe vremea mea…