Motivațional: depășește-ți limitele

Am avut întotdeauna trac, emoții, frică, anxietăți legate de orice formă de manifestare în fața unui auditoriu. Iar prin auditoriu înțeleg mai mult de o persoană străină. Ce te faci atunci când ai de ținut un mic discurs în fața unei săli pline ochi? Faci ca mine; îți depășești limitele și îți uimești publicul, lăsându-l, la modul propriu, cu gura căscată. Asta se poate realiza simplu cu o pregătire fizică ușoară, pentru a-ți controla gestica și forța vocală, și o pregătire psihologică temeinică. Începi cu conștientizarea obstacolului pe care îl ai de trecut: în cazul meu concret conștientizezi tracul ca problemă. Spun teoriile marilor psihologi că identificarea problemei e primul pas spre rezolvarea ei. Așa o fi, dar nu la mine, unde identificarea problemei e însoțită de amplificarea ei până la dimensiuni cosmice. Dar dacă vrei să îți depășești limitele ( limitele sunt doar în capul tău, ce naiba), nu îți asculți rațiunea și mergi mai departe. Îți înveți discursul, îți exersezi dicția, îți studiezi gestica, și ( hai că poți!) apari în fața publicului, ca o divă strânsă cu ușa. Începi să vorbești și remarci că vorbele nu prea au sunet; încerci să crești volumul propriu (acasă puteai) și rămâi fără aer. Conștientizezi că pierzi teren și asta se traduce neurovegetativ prin sunete sparte și ascuțite pentru că vocea îți derapează, distorsiuni ale sunetelor în propriile tale urechi, senzația totală de leșin, greața care îți urcă stomacul în gât. Ești un luptător și nu te lași, reușești cu ultimele forțe să pui punctul final, senzația de ridicol e uriasă. Mai trebuie doar să rostești firescul ” aveți întrebări” , dar ideea că cineva chiar te-ar putea întreba ceva te dărâmă: gata, vomiți. Să nu ți se întâmple asta la pupitru, îți lași publicul să se gândească la eventualele întrebări și alergi la baie să vomiți civilizat. Când ai trac nici baia nu apare în calea ta: ba da; baia bărbaților e imediat pe stânga. Detalii fără importanță în lumina generală a proaspetei experiențe. Așa că intri hotărâtă și vomiți în primul lavoar care îți iese în cale, cu un auditoriu înmărmurit, uimit, care te privește…cu gura căscată. Hotărât lucru, asta se numește carismă. Limitele au fost depășite, până la proxima ocazie, când se va dovedi că sunt la locul lor, întărite corespunzător de ultima experiență.

Cu adevărat distractive mi s-au părut felicitările pentru discursul impecabil, dicție și stăpânirea de sine, pe care am fost încântată să le primesc cu o morgă demnă, care reușea să acopere hohotele de râs interior, așa…pe stomacul gol.

PS: Am fost rugată să menționez că desenele superbe care îmi însoțesc textele sunt realizate de fiica mea, în dorința ei de a mă susține.

Fata care dansează pe mese

Am cunoscut odată o fată care dansa pe mese. Mă doare amintindu-mi cât de dragă mi-a fost. Mi-am dat seama chiar azi că nu mai am nici un semn de la ea, deși mult timp am păstrat legăturile de suflet. Era o fată aproape banală: spălăcit- blonzie, cu trup subțire și membre lungi. Mi-o amintesc exersând cu o candoare copilărească frivolități de femeie trecută și…dansând pe mese. De ce mi-a fost dragă? Datorită talentelor ei de fată care dansa pe mese. Avea talentul de a avea lumea la picioare, iar lumea ei era frumoasă și plină de culoare. Avea talentul de a visa cu ochii larg deschiși, țesând întruna povești de dragoste și de succes; îi plăceau finalurile fericite. Putea să atingă cu degetele cerul și să modeleze din ghemotoace de nori eurasii, africi și australii, cămile și balene. Chiar și pe Pan între nimfe și trestii. Îi putea auzi naiul cântând pentru ea. Putea să cadă și să se ridice râzând, putea să plutească pe valuri și vânturi. Avea talentul să semene izbitor cu companionul ei patruped, două haimanale flower-power, aurii amândoi, adulmecând împreună aerul vieții. Un singur defect: se micșora odată cu trecerea timpului. Și s-a făcut mică, mică, până nu am mai văzut-o deloc. Fugea de scurgerea clipelor și își găsise adăpost în ventriculul meu stâng, de unde arunca uneori semnale de s.o.s. Le arunca în aortă, cu disperarea paroxistică a unei tahicardii, mesaje scurte cu aromă de bucurie nealterată și de inconștiențe tinerești. Odată mi-a trimis, din ghemotoace de nori, o alaskă franjurată rău. Dar eu nu m-am priceput să îi înțeleg semnalele, iar ea tace în vremea din urmă, poate rănită în amorul propriu sau poate zăcând în letargia finală. Dacă o zăriți cumva, amintiți-i de mine.

Unui băiat care vrea să fie altcineva

Mi se rupe inima când îl văd, strângându-se în sine la orice adiere neprielnică. Ca o mimoză deghizată în flăcău. E obosit de tumultul întrebărilor fără răspuns, care vin fără ca el să le cheme, chinuindu-i veghe și somn. Se întreabă care e rostul lui în lumea largă și efemeră și îi e frică de scurtimea vieții, deși are vârsta nemuririi și a imposibilului bătrâneții. Anonimatul îi pare un stigmat și își dorește cu orice preț celebritate: un premiu Nobel, Hollywood, să dea numele unui domeniu nou. Nu am curaj să îi spun că anonimatul poate fi confortabil și că celebritatea are un preț. Nu am curaj să îi spun că își consumă energiile în teorii fără finalitate practică. Nu am curaj să îi spun că își dorește imposibilul: își dorește să fie altcineva. Nu am curaj nici să îi spun că se va istovi înainte de vreme, încercând să fie altul. Nu pot decât să îi spun că Dumnezeu își exersează perfecțiunea lăsând să apară pe lume oameni ca el, receptaculi de griji și emoții universale. Îmi primește confuz vorbele pe care vrea să le creadă  și rămâne liniștit un timp prea scurt, până ce un nou gând îngrijorător pune stăpânire pe el: ” și totuși, de ce m-am născut? doar pentru a muri?”  Mi se rupe inima pentru mimoza deghizată în flăcău supraumanist și nu știu cum să îi spun că sunt onorată că l-am cunoscut, că îl iubesc și că lumea e mai frumoasă pentru că el există. Aștept cu sufletul greu să câștige un premiu Nobel sau să numească un domeniu nemaiauzit cu numele său. Sau și mai bine, aștept ca o dragoste nebunească să îi risipească anxietățile bătrânești și să-l repună în drepturile vârstei de 17 ani.

Pacienți rebeli

Așa cum vă veți aminti toată viața de un personaj medical care v-a impresionat peste măsură (pozitiv sau negativ), tot astfel există pacienți care, într-un fel sau altul, devin personaje legendare și rămân în folclorul mic și colorat de spital.

V-aș putea face cunoștință cu Shakira, în patul 2 din ATI. Shakira avea vreo 75 de ani, 40 de kilograme și multă personalitate potențată de o demență senilă. Avea doar cinci dinți în gură, dar foarte eficienți. Toți eram mușcați de măini și plini de vânătăi pentru că Shakira ne trosnea cum ne prindea. Ne-a mâncat o parte din firele de la monitor și împletea perfuzoare. Scuipa lung, cu boltă și de obicei ne nimerea. Între timp Shakira a devenit un nume generic pentru categoria pacienților agitați.

Domnul cu nanism hipofizar avea niște organe sexuale normal conformate. În pielea goală oferea o imagine grotească, greu de șters din memorie. Probabil că nu își explică nici până azi de ce tot spitalul s-a perindat pe la patul lui, să îl întrebe de sănătate, să îi verifice pansamentul, una, alta. Acesta a fost Piticul Porno.

Academicianul, doctor în medicină. Se știe că medicii sunt cei mai dificili pacienți, dar domnul Academician întrecea toate coșmarurile: ne dicta ce tratament anume își dorește, cu doze și căi de administrare. Avea gusturi elaborate pentru opioide și sedative, în doze de cal. Primea cu tot respectul cuvenit mult ser fiziologic: placebo funcționa și toată lumea era mulțumită.

Cicciolina avea vreo 30 de ani și niște sâni artificiali de dimensiuni XXL, pe care îi dezvelea dezinvolt când apărea în teritoriu un bărbat. Era momentul când se suspenda temporar orice activitate pentru o pauză binemeritată de holbat cu ochii scoși din orbite. Era o imagine a perfecțiunii ce contrazicea simple legi ale fizicii, precum gravitația. Și Cicciolina a fost salutată de tot spitalul, de la portar până la profesor.

Pompierul. Vizitat de tot spitalul, verificat pansamentul, una, alta. Un tânăr obișnuit și evaluat pozitiv ca fiind bun de prăsilă, din cauza unei erecții bezmetice post rahianestezie, evidentă și imposibil de domolit. Pompierul dormea liniștit în timp ce entitatea rebelă iși trăia propria viață. Probabil că nici el nu știe ce l-a propulsat în lumina reflectoarelor.

Șeful de stat. Deloc rebel, ci un pacient foarte cuminte și civilizat. Dar gărzile de corp …

Vocea României

Pasiunea mea pentru muzică nu e una pasageră, ci datează de niște zeci de ani, când mă revăd cu ochii minții muncindu-mă să cânt imperial imnul național, ca o condiție necesară (dar nu și suficientă) de a intra în corul școlii. Profesoara mea de muzică, doamna Penescu, era cerberul de la ușa falsetului și…nu mă selecta.. Păcat că nu ținea o evidență a copiilor cu simț muzical pentru că eu mă strecuram fraudulos în corul școlii, la vocea întâi, unde consideram că îmi este locul. Și cântam din toți rărunchii, ocazie cu care biata doamnă Penescu ordona încetarea cântului și relua exercițiile pe fiecare voce, ciulindu-și urechea muzicală spre noi. Îi veneam de hac, mimând doar cuvintele, astfel încât sursa falsetului îi rămânea necunoscută. Astfel am ajuns să cânt și pe scena sălii Polivalente și să câștig chiar și un premiu, poate și pentru că m-am străduit să mă aud cât mai puțin. E totuși, puțin, și meritul meu.

Spun unele voci că dacă îți educi deprinderile muzicale constant poți ajunge chiar la unele performanțe, chiar dacă nu ai ceea ce se numește auz muzical, respectiv voce. Dovada vie care contrazice literatura de specialitate sunt eu. Ascult muzică de 45 de ani, cânt ca tot omul, sub duș și în multe alte ocazii, cu decența tonului în surdină, și performanțele mele muzicale au rămas neschimbate. De curând fiica mea a primit o chitară și, dincolo de bucuria ei, merită descrisă bucuria mea, odată cu deschiderea de noi orizonturi.. muzicale. M-am rugat de lumina ochilor mei, am consultat internetul și am învățat să exprim chitaristic notele sol și mi. Nu e ușor și mă minunez fără încetare cum pletoși relaxați cântă (melodios) în timp ce eu fac febră musculară și cârcei la degete (dar, deh!.. arta cere sacrificii). Pasiunea e pasiune și nu mă pot opri din exersat. Ce poți face cu două note? Credeți că nimic? Vă înșelați: tocmai am adaptat pentru chitară ” melc, melc, codobelc”. În timp ce eu mă bucur de viață, lumina ochilor mei se întreabă când are și ea voie la chitară, iar tatăl ei își sună prietenul care ne-a băgat mărul discordiei în casă pentru a-i mulțumi în termeni caustici. După care, în aceiași termeni lipsiți de cordialitate, mă trimite la Vocea României. Se pare că el și doamna Penescu au perspective înguste asupra muzicii.

Orgolii de părinți

În urmă  cu ceva timp, mai exact atunci când nu eram încă mamă, reperam grupuri de persoane pe care le ocoleam constant. Erau persoane-părinți, care prin nu știu ce artificiu, reușeau să deturneze o discuție, oricât de interesantă, pe panta parentingului. Îmi păreau ridicoli și exaltați; experiența mă învățase că deznodământul e mereu același- interesul pentru odraslă. Diferența dintre mine de atunci și eu de acum e evidentă: am intrat în grupul persoanelor-părinți și, oricât m-aș strădui, nu reușesc să țin o discuție prea departe de subiectul preferat: copilul. E o încântare când privești cum se produc mai mulți părinți strânși la un loc, lăudându-și cu forță nebănuită odoarele. E greu de vorbit de un dialog pentru că nimeni nu ascultă pe nimeni, ci se așteaptă  punctul de la finalul unei propoziții sau o pauză de inspir. Dacă ai respirat, ești pierdut, alt părinte a preluat ștafeta, pierzându-se în detaliile educației de calitate  sau ale unor necesități artistice și sportive. Problemele devin mai complicate când vine vorba de școli și profesori, precum și de investițiile extrașcolare. Ridicolul părintesc atinge cote alarmante, direct proporțional cu creșterea tonului conversației, deoarece nici un părinte nu va considera vreodată că școala copilului său nu e cea mai bună. Se înroșesc obraji, se crispează degete, cresc tensiuni arteriale, totul îmbrăcat într-o amabilitate distorsionată: e un moment dificil în grupul de părinți și ar fi mai simplu să își scoată ochii decât să mai asculte sfaturi de parenting, pe tonuri profesionale, cu accente pe greșelile pe care le faci în educația copilului tău. Nu s-a născut încă părintele care să considere că alții își educă mai bine copiii. Discuțiile despre copii nu mai pot continua, conflictul mocnește, urme fine ale rațiunii converg spre spargerea profilactică a grupului. Toate acestea se întâmplă în timp ce adorații- subiect de conflict părintesc, complet nesimțitori la tensiuni parentale, încing o leapșă de zile mari, se îmbrâncesc, se îmbrățișează, se stropesc cu apă și se tăvălesc prin praf, arătând în final ca niște pui de țigan între două scalde. Fiecare părinte, convins că este deținătorul unic al pietrei filosofale, își extrage odrasla din hărmălaie, în ciuda protestelor zgomotoase și  incipient-agresive ale acesteia. Spargerea distracției poate îmbrăca forme din cele mai diverse, mergând până la țipete și tăvălit pe jos, doar ca o exemplificare apoteotică a succesului metodelor tale de educație.

Pe muchia unei căsnicii fericite

Eram tineri, frumoși, îndrăgostiți. Și foarte deștepți: auzisem că moartea pasiunii ar fi căsnicia, așa că un timp ne-am ținut departe de ea. S-a dovedit că pasiunea se ofilește și în afara căsniciei, lăsând loc pentru sentimente mai așezate și mai cuminți, motiv pentru care am decis că o căsătorie nu ar fi de neconceput. Cum spuneam, eram deștepți, și am hotărât că vom avea o căsnicie adaptată nevoilor tinereții, nevoi de respiro și de libertate. Zis și făcut: iată- ne în prima noastră săptămână de tineri căsătoriți, cu cinci zile libere legale, în care ne-am plimbat, ne-am iubit, am mâncat alune și ouă, iar ne-am iubit, am jucat poker, iar ne-am iubit, am mâncat alune și ouă. După cinci zile de căsnicie eram deja lămurită cum vine cu familia nucleară: apăreau timpi morți în proaspăta mea căsnicie, goluri pe care nu știam cu ce să le umplu, era timpul pentru un prim moment de respiro. Tânărul și frumosul meu soț a aflat în dimineața celei de-a șasea zile a căsniciei că mă voi duce câteva zile pe la mama, să îmi mai trag puțin sufletul (căsnicia m-a sleit de forțe) și poate să mănânc și o mâncare caldă. A fost de acord imediat, doar să mai am puțină răbdare până vine el de la serviciu, mă va conduce el la mama. L-am așteptat, iar el a venit la ora potrivită, însoțit de doi voinici înarmați cu bormașini, care într-o oră ne-au pricopsit cu televiziune prin cablu; cu HBO, cadou de final de săptămână de miere. În drum spre mama, m-am așezat un pic pe marginea canapelei, uitându-mă tâmp la niște rechini furioși și criminali (să fi fost niște ” Fălci”?). Pe acea margine de canapea mă mai puteți întâlni uneori și azi, ca alternativă de a merge puțin la mama, pe care nu am putut în ruptul capului să o conving să își instaleze HBO. Golurile din căsnicie au început să se umple, la început cu scopuri comune și anemice, cum ar fi scopul de a ne potoli foamea. Căci da, dragostea trece prin stomac. Cât despre pasiune, nu pot să vă spun decât că într-o căsnicie care a trecut proba timpului, atunci când pui mâna pe un fund, îți trebuie un moment să te dumirești dacă e fundul tău sau al partenerului.  Pasiunea e doar o amintire, iar partenerul tău va fi o reală extensie a propriului tău Eu. E semnul unei căsnicii bune.

Viață de nabab

Mi-am dat seama că, fără voia mea, duc o viață de nabab și pentru asta sunt recunoscătoare sorții. Iată! Dimineața mă trezesc în tonuri acustice de octave diferite, ca nu cumva creierul meu să rateze vreo frecvență anume și să își vadă de somn. În timp ce îmi dezmorțesc articulațiile încerc să mă dumiresc în ce zi suntem: ce noroc, nu e vreo plicticoasă zi de weekend. Mă întreb ce aș putea face azi și de fiecare dată aleg să merg la job ( rutina are și ea beneficiile sale). Mă gătesc cu toate pânzele umflate și cu ochii cârpiți pentru ziua cea nouă, și prepar iute pachetele de prânz ale celorlalți nababi coabitanți. La job particip cu succes la cursuri de rezistență psihică și fizică, încercând să fac față concurenței care vine tare din urmă. Ajung acasă în goana calului, unde încep exerciții ușoare de fitness (sunt nabab și îmi permit), făcând genuflexiuni, elongații, torsiuni cu ajutorul bățului de aspirator și al mopului. Dacă am chef să îmi depășesc limitele, apuc și o cârpă de spălat pe jos ( mopul lasă scame) și, în patru labe, lucrez musculatura paravertebrală. În situații excepționale ( din Paști în Crăciun) mă bag și la tracțiuni dificile, dar pe astea prefer să le ocolesc și apelez de obicei la instructori profesioniști. După aceea am ora de yoga, de meditație și introspecție metafizică: instructorul de yoga, certat definitiv cu Euclid, Pitagora și Thales, mă introduce în tematica necunoscutelor acestei lumi. Sunt middle level, clasa a șasea, și necunoscutele lumii au forma x, y și z , pe axa numerelor reale. Introspecția profundă îmi aduce vag în conștiință și amănunte despre catete și ipotenuze, și sunt nevoita să recunosc că Freud avea dreptate: am mai făcut un pas spre fericire, rezolvând un conflict geometric al copilăriei. Gata și cu yoga, temele sunt făcute. E timpul să mă ocup de micuțul meu hobby, mai ales că publicul mi-o cere, prin ghorțăieli de mațe goale: mă retrag în bucătărie și îmi exersez latura creativă încercând să încropesc ceva comestibil în timp record. Creativitatea îmi e apreciată sau nu, caz în care apelăm la mijloace ajutătoare, preparate gata. De asemenea particip la strângerea de fonduri ( pentru zile negre), acesta fiind un proiect mai vechi de-al meu și nerealizat încă, pentru că atunci când fondurile au prins o brumă de cheag, am preferat să fugim cu ele în vacantă. Sunt factor important de decizie în consiliul de administrație, având drept de veto și, în general, ultimul cuvânt („tată, mă lași la ziua Anei?”…”Ăă.. nu știu, întreb-o pe maică-ta!”) Seara, ca un nabab mulțumit de felul în care i s-a mai dus o zi din viață, am o scurtă ședință cu divinitatea, în care abia apuc să îi mulțumesc pentru darurile sale, și adorm încă înainte să pun capul pe pernă. Somn greu, fără vise; somn de nabab.

Circulația informației în instituție

Bunul mers al unei instituții depinde de felul în care se realizează comunicarea formală, pe verticală, între diferite categorii ierarhice și comunicarea pe orizontală, între angajații de pe aceeași linie ierarhică. Comunicarea formală e necesară și…anostă.  Sarea și piperul vieții dintr-o instituție sunt date de comunicarea informală, care își găsește permanent căi deschise de comunicare, vectori destoinici, feedback de calitate. Dacă apari în birou și discuția animată încetează brusc, toți ochii sunt îndreptați spre tine și apoi se ridică la unison în tavan sau se coboară în hârtii, nu înseamnă neapărat că ți-ai luat bluza pe dos sau că ai pantofii de culori diferite. Înseamnă că ești o bulă de interes colectiv și subiect al comunicării informale. De cele mai multe ori există o situație concretă pe care vreo fâșneață (feminină sau masculină) o interpretează, doar așa, ca exercițiu intelectual de încălzire, la cafeaua de dimineată, sub semnul discreției absolute. Informația strict secretă va circula doar către alți doi-trei colegi foarte discreți, fiecare având un mic aport creativ și picant. Informația se rostogolește bezmetic, crescând ca un bulgăre de zăpadă, ajungând într-un final și la tine, atunci când unul din colegi, pocnind de preaplinul informațional, varsă totul într-un șuvoi de noutăți. Este ocazia perfectă pentru a afla unde ai mâncat aseară, cât ai cheltuit, cu cine ai plecat și în ce scop. Ar fi păcat să te opui (cine se scuză se acuză) sau să te necăjești că ești subiect de bârfă, deoarece studiile arată că cei care bârfesc sunt mai sănătoși. Cu alte cuvinte, dacă vrei să muncești într-un mediu sănătos, lasă informația să circule! Nici nu te amăgi! Celebritatea a fost mereu trecătoare și mâine nu vei mai fi tu prim solist.  Și deși ceea ce vă voi spune acum nu mă onorează, vă mărturisesc (foarte confidențial) că aroma cafelei de dimineață nu e aceeași fără un condiment de calitate alături.

 

Vânt de primăvară. Efecte secundare

L-am simțit încă înainte să adie. L-am simțit aducând tinerețe și boli. Mi-a răscolit părul și monștrii ancestrali adormiți de secole de civilizație. Vântul nebun mi-a dat curajul să accept; poate așa îmi voi potoli dorințele, neliniștile.

Am schimbat vreo două vorbe pe la colțuri, ne-am decis scurt, am hotărât că nu mă interesează detaliile; eu voi intra în povestea asta cu mâinile goale; se va întâmpla o singură dată, spre binele tuturor; va alege el locul pe care îl consideră potrivit și nimicurile pe care le consideră importante. M-am gândit trecător cum voi ieși din povestea asta: mi-am răspuns că probabil voi fi maculată, pătată, murdară de-a binelea. Am alungat gândul supărător prin forța dorinței și plăcerea lucrului interzis, lăsându-mi conștiința să doarmă.

Am ieșit din casa adormită în vârful picioarelor, cu gesturi puține și tăcute, doar cu o bocceluță mică. Am ieșit în noaptea cețoasă, anume pentru a-mi acoperi fărădelegea, iar genunchii îmi tremurau de emoție, frig și necunoscut. Iar el era acolo, întrebându-mă cum mă simt. Ce să îi răspund? Că aproape m-am răzgândit? Sau că regret deja? Că am avut somnul tulburat și plin de ispite? I-am spus că sunt pregătită.

Locația, aleasă de el, corespundea scopului escapadei: liniștită, ferită de priviri indiscrete, departe de oameni cunoscuți. Am simțit în plex primele momente de stânjeneală, iar mâinile neîndemânatice îmi tremurau grozav. El părea relaxat și stăpân pe situație; i-am fost recunoscătoare că mi-a ieșit în întâmpinare cu gesturi sigure și moi, și mi-a pus momeala în cârlig.

Escapada a durat trei ore. Monștrii mei de pescar ancestral au adormit din nou, mulțumiți de prada constând în două arătări de 12 centimetri, transparent-roșiatice. Aveau totuși branhii.