Jucător

Simțea în seara asta, mai mult ca în alte seri, că este în mână. Ba mai mult, simțea norocul de dimensiuni cosmice suflându-i în ceafă. Îl simțea fizic, greoi și vâscos, ca o povară dulce și nerăbdătoare ce îi reducea gravitația și îi lumina mintea: asta e seara cea mare. Nici nu se poate altfel; proprietarul l-a amenințat că îl dă afară dacă nu își plătește chiria. Își strânge averea firavă în buzunare și pornește spre bineștiutul subsol cu masă verde. Aici nu se trag obloanele niciodată și la orice oră găsești trei-patru jucători, veseli sau cătrăniți, cu fețe alb-albastre de nesomn sau poate doar de la reflexia luminii de neon. E primit la masă, norocul e aproape de el, îi simte consistența, știe că va câștiga. Așa se și întâmplă, natural, își adună averea sporită în fața ochilor, mizează din nou, cărți proaste, merge la cacealma, ceilalți se aruncă lipsiți de curaj: îi simt și ei norocul. Timpul trece și jucătorii simt viața adevărată ca un vulcan de emoții, camuflată de fețe albe, indiferente. Jucătorul meu e feciorul norocului și averea crește bizar în fața lui, lăsându-l să țeasă socoteli și speranțe : își poate plăti chiria pe un an, o poate aduce pe soră-sa la studii, nu își va mai auzi mațele strigându-și goliciunea. Își simte bogăția efemeră și sărăcăcioasă, norocul îi suflă în ceafă, mizează tot cu siguranța celui care are pe ce se baza.  Miza e mare și se concentrează la emoțiile pe care trebuie să le țină ascunse: față albă și gesturi puține. Dar pe fruntea albă se adună broboane iar cămașa i se lipește udă de trup. Ceilalți îi văd concentrarea și efortul, ghicesc că norocul și-a schimbat locul și nu mușcă momeala. Cacealmaua e doar o cacealma, ca viața lui toată, ca ultima iubire în care și-a jucat cărțile prost, deși avea atuul. A fost bogat o oră, i-a plăcut, mai vrea. Drumul spre bogăție e scurt și ușor, doar pasul spre plata chiriei e cam anevoios. Merge spre casa lui, nici fericit, nici nefericit: seara a fost bună, dar l-a părăsit norocul, lăsându-l gol pe dinăuntru. Se aruncă într-un fotoliu, cu ochii în tavan și simte, fizic, palpabil și de necontestat, că norocul îi șade alături, povară dulce și nerăbdătoare. Mai are bani de țigări. Aleargă cu ei în noaptea neagră dibuind un subsol igrasios în care, la o masă verde, se joacă tot timpul, cu mize mici.

Prostia inteligenței

Cred că diferența se face încă din momentul zero al existenței, când un spermatozoid cu potențial cognitiv înalt, rămâne de căruță, gândindu-se la perspective, riscuri și avantaje. În timp ce spermatozoidul cu potențial cognitiv înalt deliberează, o haimana ce gândește puțin îi trece agil prin față, înfingându-se fericit în ovul. Istoria se repetă la nivel de individ și specie, ceea ce te poate face să te gândești că inteligența nu este tocmai un criteriu de luat în seamă în selecția naturală. Dacă ai noroc, poate ai părinți care să te învețe de mic cum să calci pe semeni, ce înseamnă respectul bazat pe putere financiară sau doar fizică, cum să îți construiești drumul în viață. Tot norocul te poate ajuta să treci prin școală ca prin brânză, nepervertit și curat ca un preșcolar. Dacă ai ghinion se poate întâmpla ca limpezimea și puritatea creierului tău să fie tulburată de vreun nămol analitico-sintetic, iar atunci lucrurile se complică: apar gândurile și succesul tău în viață ar putea fi amenințat. Dacă găndurile apucă să se coaguleze coerent, ești pierdut. Succesul și reușita devin improbabile spre imposibile deoarece începi să te rușinezi de prostia ta, să faci raționamente logice și să te pierzi în predicții. Între acțiune și reacțiune se interpun supărător teorii despre consecințe și efecte secundare. Iar succesul nu e suficient pentru toată lumea: în timp ce gândurile te țin pe loc, poți privi neputincios haimanaua cu creierul străveziu, trecându-ți fericită prin față, către succesul propriu și personal. Poate că haimanaua te place și, cu simpatie superioară, te va sfătui și pe tine cum să te miști mai cu talent. Sfaturile haimanalei de succes cu creier străveziu îți vor prinde bine, pentru că ai nevoie de certitudini pe care gândurile tale nu le permit. Poate, precum Einstein, îți permiți să fii sigur doar de infinitul universului și al prostiei. Einstein nu putea totuși băga mâna în foc pentru univers.

Arta de a fi victimă

Te și întrebi cum poate fi soarta atât de neprietenoasă cu ea, victima perfectă. E atât de slabă și de expusă încât nu te poți abține să nu îi dai o mână de ajutor, emoțional, financiar sau de altă natură, să îi rezolvi măcar o parte din sarcinile care ( e evident) îi depășesc posibilitățile. Lacrimile șuvoi nu se usucă niciodată pe obrazul victimei și, în mod pervers, îți trezesc sentimente de vinovăție pentru starea ta de bine. Încerci să cosmetizezi situația (parcă și ție ți-a mai fost soarta grea uneori) și, bineînțeles, îți arăți disponibilitatea pentru ajutorul de orice fel. Mâna întinsă este acceptată, și cealaltă mână e de folos, apoi îți dai seama că nici nu îți mai aparții. Nu știi exact când biata victimă te-a luat în posesie, ca un stăpân absolut, simți pericolul și vrei să faci un pas înapoi. Nu se mai poate, ești deja un teritoriu cucerit iar independența te costă exagerat de mult, preț plătit în alte șuvoaie de lacrimi și reproșuri sinuoase. Nu poți identifica momentul exact în care ai devenit vinovat, dar te simți execrabil și de nimic, pentru că victima perfectă îți simte slăbiciunile și jonglează delicat cu ele, punând expert degetul pe rană.  Poate totuși ai noroc și nu mai prezinți interes (bilă neagră pentru tine), caz în care victima perfectă își caută alt salvator potențial. Respiri ușurat și puțin jignit că nu mai ești demn să ajuți o biată victimă perfectă, auzi în urma ta că ești jalnic în a oferi ajutor; biata victimă nu îți mai răspunde la salut pentru că nu ai fost suficient de merituos. Nu-i nimic, ai timp să te regrupezi și să îți mai vezi și de viața ta din care ai cam lipsit în ultimul timp pentru că ai avut de semnat prezența în condica victimei. Îți lingi rănile și nu înțelegi cum biata victimă, printre lacrimi și lamentări, survolează facil obstacole în care tu te frângi. În ceasul din urmă ai un gând deștept și înțelegi (prea târziu) că victima perfectă este un agresor de cea mai bună calitate iar tu, fără lacrimi și lamentări, ești adevărata victimă. Poți să îți spui și prostul satului.

 

Atașament

Cred că ai auzit deja că e păgubos (mai ales emoțional), să te atașezi de lucruri. Dar tu ai investit muncă, energie, dorințe în diverse obiecte, la care ajungi să ții din tot sufletul, fie și pentru simplul fapt că ai muncit mult pentru a le obține. Eu? Mă întreb dacă îmi plac banii? Îmi plac, foarte mult: îmi fac viața confortabilă. Investesc în obiecte? Bineînțeles: și obiectele îmi aduc un spor de confort. Mă atașez de lucruri? Categoric, nu. Arunc cu mare ușurință tot ce nu îmi trebuie, spre disperarea celorlalți membri ai familiei. Arunc chiar orice? Ei bine, ar fi vreo două excepții. Ar fi o bluză de mătase, cu vaporașe, de acum douăj de ani, de care nu mă pot despărți. Ba mai mult, o mai port și azi, fiind fără îndoială bluza fericirii: am purtat-o la prima întâlnire cu omul meu și mi-a purtat noroc. Poate nu are calități de talisman norocos, dar eu am investit-o cu asemenea calități, deci nu o pot arunca. Ar fi, de asemenea, în buzunarul interior al poșetei, o punguță cu… patru dinți de lapte. Sunt primii dinți care i-au căzut copilei mele și îmi amintesc de emoțiile mele mergând spre frison, din sala de așteptare de la stomatolog. Nu era cazul să leșin de emoție, copilei îi place la stomatolog, iar dinții de lapte stau în poșetă, dovadă a eroismului de șase ani și a curajului discutabil de mamă din sala de așteptare. Ar mai fi și felicitările executate cu dragoste și creioane colorate pentru ziua mamei: îmi fac cinste și mă emoționează până la lacrimi, chiar dacă mama din felicitare e dezlânată și cu foarte multe degete. Sunt eu, mama, probabil foarte dexteră în activitățile de mamă, judecând după numărul și lungimea degetelor.  Păpușa Spectra a devenit indispensabilă prin simpatie, e personajul din toate jocurile cu tâlc ale fiicei mele. Dacă mă întrebați ce s-a întâmplat când, din zel prea mare, i-am aspirat poșetuța Spectrei, vă voi răspunde că am fost disperată să nu îmi fie descoperită fărădelegea și în cele din urmă am scormonit în sacul aspiratorului, iar Spectra are poșetuță. Să vă spun și despre creionul norocos, cu capătul ros și care merge cu mine la orice examen? Dar nu vreau să vă plictisesc. Voiam doar să vă spun că eu nu mă atașez de lucruri: pot arunca orice cu inima ușoară, mai puțin o bluză veche, patru dințișori de lapte și câteva felicitări de ziua mamei. Poate și un creion ros la capăt.

Ceai de tei

Nu știu de ce nu am mai băut de atâta timp ceaiul copilăriei mele. Mi-l făcea Mamaie, dulce, concentrat, aproape uleios, alături de o felie de pâine unsă cu unt și cu dulceață. Am regăsit gustul copilăriei într-o cană de ceai din flori adevărate, întregi și foarte parfumate. L-am băut cuminte, ca în copilărie, când Mamaie îmi punea veșnicul mic dejun în fața ochilor cârpiți de somn, și fugea repejor în curte, între orătănii, la treburile gospodăriei. Spun cunoscătorii că ceaiul de tei are efect calmant și mă gândesc,cu mintea de adult, că alegerea ceaiului poate nu era întâmplătoare, iar eu eram cuminte ca orice alt copil sănătos. Pentru un efect calmant complet, Mamaie adăuga ceaiului de tei ingredientul secret, sub forma unui ” să stai cuminte, că, dacă nu, te fură Marțolea”. Așa că parfumatul ceai de tei era băut în liniște, cotrobăind doar cu ochii prin colțuri de odaie, lăsând neexploatate ocazii de năzdrăvănii, regretând amarnic că nu pot băga pisica în casă. Oportunități erau multe, cu o minte de copil neobosit de inventivă, dar rămâneau fără finalitate: Marțolea vedea totul, peste umărul meu, iar eu nu aveam decât să îmi termin micul dejun în liniște, fără posibilitatea de a măslui zarurile. Pe Mamaie o puteam păcăli, dar cu Marțolea nu îndrăzneam să risc.  Abia după ce Mamaie verifica dacă ceaiul a fost băut și pâinea cu dulceață nu e ascunsă pe undeva (nu mi-a fost nici măcar o dată foame în copilărie și îmi părea că îmi pierd timpul mâncând), eram eliberată de urmărirea Marțolii și puteam să ies la joacă, în curte. De prisos să vă mai spun că, peste zi, Marțolea era reactivat adesea, atunci când alte tehnici și metode educaționale dădeau greș.

Stăteam cu cana în mână, bucurându-mă de gustul și amintirile copilăriei și m-am trezit întrebându-mă cine e Marțolea. Căutare scurtă pe net. Marțolea există în povești sălăjene, o hârcă urâtă care supraveghează gospodăriile, pedepsește munca în zile de sărbătoare și uneori fură copii pe care-i duce în pădure. Nu am găsit nimic specificat dacă acei copii erau mofturoși cu mâncarea și cam năzdrăvani. Surpriza cea mare a fost că, deși mie mi-a fost frică toată copilăria de un Marțolea bărbat, surse de încredere arată că Marțolea e femeie. O explicație posibilă ar fi că din Sălaj până în Bărăganul copilăriei mele, Marțolea a suferit transformări profunde, călătorind din sat în sat și din poveste în poveste.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La doctor

Am admirat mereu persoanele care la primul strănut aleargă la doctor, fac analize și tratament. Mi se pare că aceste persoane chiar se iubesc și își poartă de grijă. Alte persoane se caută pe la doctori, din principiu, să descopere din pripă ceva ce ar putea da bătăi de cap. Pe aceștia încă nu îi înțeleg pe de-a întregul, mai cu seamă că se necăjesc că nu au găsit nimic nici la tomograf, nici la rmn, nici la echograf, deși au plătit bani buni. Cu alte cuvinte, dacă tot au cheltuit o căruță de bani, măcar să se fi găsit o boală cât de mică, bună de tratat. La extrema cealaltă mă aflu eu și alții ca mine, aproape delăsători, care, chiar și atunci când au o problemă de sănătate, așteaptă să se rezolve spontan și doar dacă se îngroașă gluma ajung la doctor. M-a surprins și pe mine propria mea hotărâre de a-mi face niște echografii și analize de sânge, ca o persoană civilizată care își respectă sănătatea. ” Control de rutină.” Și la controlul de rutină, în plină sănătate, am aflat într-un timp record, că sunt slabă și hiperactivă din cauza hipertiroidiei ( eu credeam că îmi supraveghez alimentația, fac sport și nu am timp să fiu altfel decât hiperactivă). Am aflat, dintr-o mișcare a sondei echografice că am o venă jugulară externă în plus (congenital). Am aflat de asemenea că într-un rinichi am pietricele și în celălalt rinichi am nisip. Am aflat că mai am vreo două ovule în două ovare cam stafidite (deh, vârsta). De la „controlul de rutină” am venit necăjită și bolnavă de-a binelea, simțindu-mă aproape cu un picior în groapă, cu rinichi, ovare și tiroide pe care le simțeam fizic. Mi-am tras sufletul, mi-am promis că n-o să se mai întâmple controale de rutină, mi-am tras piciorul din groapă, mi-am luat jugularele excedentare,  nisipul, pietricele, cele două ovule prăpădite și am ieșit cu bicicleta să îmi potolesc tiroida hiperactivă. Vă anunț mândră că am trecut hopul și mă simt sănătoasă.

Depresia unui mizantrop

Aniversa împlinirea a 50 de ani. În cel mai rău caz, ghinionist cum e, ar fi în stare să trăiască o sută de ani, ceea ce ar putea însemna că ajunsese la jumătatea vieții. Hai, că a fost greu, dar, slavă Domnului, au trecut 50 de ani: jumătatea mai grea. De acum ar putea intra pe pilot automat și să aștepte singurul eveniment fericit, fie că ar fi un infarct, un anevrism sau o embolie. S-ar mulțumi și cu o leucemie, deși nu e alegerea perfectă. Până atunci trebuie să supraviețuiască zilei de naștere și celor două-trei rude care se simt obligate să îl viziteze, aducându-și fiecare cele două fețe pe care le cunoaște bine: mai întâi vor etala fața ipocrit-fermecătoare, cu zâmbete silite și cuvântări vesele și fericite. Dar el știe prea bine că dedesubt e fața adevărată, cea a animalului de pradă ce stă la pândă, în așteptarea atacului.  Îi vor pândi ezitările și umbrele de tristețe, îi vor citi luminile stinse din ochi, vor ghici urme de lacrimi în ridurile adânci. Și se vor bucura cu o bucurie greu de disimulat că nu sunt în locul lui. Iar el îi va disprețui cu fața lui cea adevărată: nu ar trebui să se supere pentru că îi va disprețui cum se disprețuiește și pe sine.  Va fi greu cu verișoară-sa, însărcinată cu al treilea copil. Nu ar trebui să se gândească la mama proștilor care e mereu gravidă; nici să se gândească la infertilitatea mamei deștepților. Ziua va trece, musafirii vor pleca devreme și el își va găsi liniștea, singur cu sine. Va continua să socotească ani și anotimpuri: primăverile nu îi ies la număr iar toamne umede și reci umplu 50 de ani de viață. Poate nu va avea ghinionul să trăiască o sută de ani. Dacă totuși soarta îi va fi potrivnică va avea timp să se gândească la umanitate, hiene și lupi umblând în haite. Despre hiene și lupi știe câte ceva, sunt specii oneste , dar umanitatea îi rămâne de neînțeles.

Vântul de mai

Își mângâie calul pe cap, cu dragoste și durere și se gândi că parcă ieri erau în puteri, răsturnând sat și ogor. Privi urmele vechi de ham de pe spatele calului și hotărî să scoată animalul pe marginea drumului, unde iarba e verde și grasă. Calul se supuse binevoitor și cu recunoștință, urmându-și stăpânul cu picioare tremurând nesigur. Țăranul se așeză pe marginea drumului, privind cum calul lui smulge de ici și de colo fire de iarbă, bătrânește și fără poftă, parcă să îi facă lui un favor. Și chiar atunci, de nicăieri, se stârni un vânticel vesel și zglobiu, cu foșnet de frunziș  și praf de Bărăgan. Bătea dezordonat, fără habar de puncte cardinale, răvășind hainele țăranului și coama gloabei. Își găsise vântul nebun loc de joacă în iarba grasă de pe marginea drumului; om și cal au adulmecat aerul plin de nu știu ce și s-au privit în ochi. Tăranul simți că ar mai putea fi tânăr o dată, să muncească până la apusul soarelui și apoi să chefuiască, să cânte și să iubească. Înțelese din privirea cu sclipiri omenești ale căluțului că, de dragul lui, gloaba ar mânca o tavă de jăratic, și-ar lepăda povara anilor de cal de povară și s-ar transforma în murg năzdrăvan. L-ar purta mai întâi până la capătul uliței și apoi prin câmpul nesfârșit până la marginea lumii. Tăranul privi de-a lungul uliței înspre câmp: venea alene prin colb și vânt o femeie tânără și frumoasă, măturând cu poalele fustei praful drumului. Vântul nebun se încurcă în fustele femeii și îi ridică marginea țesăturii până la genunchi. Țăranul văzu obrăznicia vântului și goliciunea de o clipită a unei glezne de zeiță, și ghici cu ochii minții și dorinței, contururi ferme și ademenitoare pe sub straiele înflorate.  Se minună, cu cerul gurii uscat de vânt și de gânduri nebunești, de apariția de zână, bună sau rea, de pe drumul pustiu. Și, deodată, vântul tăcu, parcă nici n-ar fi fost. Țăranul își umezi buzele arse și privi în urma femeii de pe drum: recunoscu țiganca din sălașul de la marginea satului, ce vindea căldări și tingiri; avea fuste lungi și înflorate, picioare prăfuite și glas hodorogit cu care își striga marfa de vânzare. Se simți obosit și își chemă gloaba cu picioare tremurând: o va băga în grajd și o va țesăla mai târziu, după ce se vor odihni puțin, om și cal, obosiți de viață și de vântul nebun, de lună mai.

Sufletul pereche

Mă joc uneori imaginându-mi că, undeva în lumea mare, există o persoană care face aceleași gesturi, visează același vis sau are aceleași idealuri ca mine. Poate că e sufletul meu geamăn, cu care aș putea vorbi fără cuvinte; i-aș simți fricile și bucuria, mi-ar cunoaște indecențele și rușinea. Dar cel mai probabil (și asta nu mă deranjează deloc), sufletul geamăn, oglindă perfectă a sufletului meu, nu există, iar eu mă mulțumesc (cu modestie), să fiu unică și irepetabilă. Perechea de lângă mine, cea cu care îmi împart traiul, deși nu e sufletul geamăn la care îmi place să gândesc, îmi știe gândurile și fricile, idealurile și năzuințele. Nu există nici un secret, ci doar disponibilitate de a-l asculta cu inima pe celălalt.

Într-o mulțime de oameni singuri (din jurul meu), sufletele pereche nu se prea întâlnesc. Sunt oameni realizați, inteligenți, disponibili, cu dificultăți mari de a se implica într-o relație de lungă durată. Sunt persoane raționale și foarte bine organizate; calitate și defect, pentru că, nicicând dragostea nu a fost programabilă. În așteptarea sufletului geamăn, pereche perfectă, etalonată în criterii cuantificabile, dragostea nu poate apărea.  Poate o breșă în rigurozitatea organizării ar putea fi antidotul singurătății, lăsând mai apoi ca traiul comun să cizeleze perechi perfecte.

Am cunoscut doi septuagenari proaspăt căsătoriți. S-au cunoscut la cimitir, cu colivele pentru soții anteriori, în așteptarea preotului. Se țin de mână și strălucesc, bătrâni, albi și zbârciți. De ce s-au luat? Pentru că sunt fericiți. Va fi o căsnicie bună? Nu știu, vor vedea.

Lucrurile sunt mai simple decât par.