Vântul de mai

Își mângâie calul pe cap, cu dragoste și durere și se gândi că parcă ieri erau în puteri, răsturnând sat și ogor. Privi urmele vechi de ham de pe spatele calului și hotărî să scoată animalul pe marginea drumului, unde iarba e verde și grasă. Calul se supuse binevoitor și cu recunoștință, urmându-și stăpânul cu picioare tremurând nesigur. Țăranul se așeză pe marginea drumului, privind cum calul lui smulge de ici și de colo fire de iarbă, bătrânește și fără poftă, parcă să îi facă lui un favor. Și chiar atunci, de nicăieri, se stârni un vânticel vesel și zglobiu, cu foșnet de frunziș  și praf de Bărăgan. Bătea dezordonat, fără habar de puncte cardinale, răvășind hainele țăranului și coama gloabei. Își găsise vântul nebun loc de joacă în iarba grasă de pe marginea drumului; om și cal au adulmecat aerul plin de nu știu ce și s-au privit în ochi. Tăranul simți că ar mai putea fi tânăr o dată, să muncească până la apusul soarelui și apoi să chefuiască, să cânte și să iubească. Înțelese din privirea cu sclipiri omenești ale căluțului că, de dragul lui, gloaba ar mânca o tavă de jăratic, și-ar lepăda povara anilor de cal de povară și s-ar transforma în murg năzdrăvan. L-ar purta mai întâi până la capătul uliței și apoi prin câmpul nesfârșit până la marginea lumii. Tăranul privi de-a lungul uliței înspre câmp: venea alene prin colb și vânt o femeie tânără și frumoasă, măturând cu poalele fustei praful drumului. Vântul nebun se încurcă în fustele femeii și îi ridică marginea țesăturii până la genunchi. Țăranul văzu obrăznicia vântului și goliciunea de o clipită a unei glezne de zeiță, și ghici cu ochii minții și dorinței, contururi ferme și ademenitoare pe sub straiele înflorate.  Se minună, cu cerul gurii uscat de vânt și de gânduri nebunești, de apariția de zână, bună sau rea, de pe drumul pustiu. Și, deodată, vântul tăcu, parcă nici n-ar fi fost. Țăranul își umezi buzele arse și privi în urma femeii de pe drum: recunoscu țiganca din sălașul de la marginea satului, ce vindea căldări și tingiri; avea fuste lungi și înflorate, picioare prăfuite și glas hodorogit cu care își striga marfa de vânzare. Se simți obosit și își chemă gloaba cu picioare tremurând: o va băga în grajd și o va țesăla mai târziu, după ce se vor odihni puțin, om și cal, obosiți de viață și de vântul nebun, de lună mai.

10 comentarii la „Vântul de mai

  1. Povestea aceasta seamana cu ‘Barânete fara tinerete si moarte fara viata” ! Ce descurajant si pesimist final, din cauza unei „tiganci” ! Esti rasista bagseama ! 🙂 )))
    O seara superba si plina de optimism, draga Rebela !

    Apreciat de 1 persoană

    • Dimpotrivă. Îmi plac țiganii mai mult decât îți imaginezi. Cei nomazi, cu meserii din tată în fiu, cu femei care ghicesc viitorul și fac copii. Când spun țigani chiar mă găndesc la țiganii adevărați; nu pot să le spun rromi; le-aș știrbi ceva din frumusețea culturii lor. Oricum, eu sunt o persoană care se înțelege bine cu toată lumea, deci și cu țiganii. Dacă îi cunoști poți descoperi că sunt mai agreabili decât mulți.

      Apreciază

      • Subscriu, cel putin în ce priveste unitatea si demnitatea caracteristica lor, se ridica la un nivel mult mai elevat fata de români si alte nationalitati.

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s