Ceai de tei

Nu știu de ce nu am mai băut de atâta timp ceaiul copilăriei mele. Mi-l făcea Mamaie, dulce, concentrat, aproape uleios, alături de o felie de pâine unsă cu unt și cu dulceață. Am regăsit gustul copilăriei într-o cană de ceai din flori adevărate, întregi și foarte parfumate. L-am băut cuminte, ca în copilărie, când Mamaie îmi punea veșnicul mic dejun în fața ochilor cârpiți de somn, și fugea repejor în curte, între orătănii, la treburile gospodăriei. Spun cunoscătorii că ceaiul de tei are efect calmant și mă gândesc,cu mintea de adult, că alegerea ceaiului poate nu era întâmplătoare, iar eu eram cuminte ca orice alt copil sănătos. Pentru un efect calmant complet, Mamaie adăuga ceaiului de tei ingredientul secret, sub forma unui ” să stai cuminte, că, dacă nu, te fură Marțolea”. Așa că parfumatul ceai de tei era băut în liniște, cotrobăind doar cu ochii prin colțuri de odaie, lăsând neexploatate ocazii de năzdrăvănii, regretând amarnic că nu pot băga pisica în casă. Oportunități erau multe, cu o minte de copil neobosit de inventivă, dar rămâneau fără finalitate: Marțolea vedea totul, peste umărul meu, iar eu nu aveam decât să îmi termin micul dejun în liniște, fără posibilitatea de a măslui zarurile. Pe Mamaie o puteam păcăli, dar cu Marțolea nu îndrăzneam să risc.  Abia după ce Mamaie verifica dacă ceaiul a fost băut și pâinea cu dulceață nu e ascunsă pe undeva (nu mi-a fost nici măcar o dată foame în copilărie și îmi părea că îmi pierd timpul mâncând), eram eliberată de urmărirea Marțolii și puteam să ies la joacă, în curte. De prisos să vă mai spun că, peste zi, Marțolea era reactivat adesea, atunci când alte tehnici și metode educaționale dădeau greș.

Stăteam cu cana în mână, bucurându-mă de gustul și amintirile copilăriei și m-am trezit întrebându-mă cine e Marțolea. Căutare scurtă pe net. Marțolea există în povești sălăjene, o hârcă urâtă care supraveghează gospodăriile, pedepsește munca în zile de sărbătoare și uneori fură copii pe care-i duce în pădure. Nu am găsit nimic specificat dacă acei copii erau mofturoși cu mâncarea și cam năzdrăvani. Surpriza cea mare a fost că, deși mie mi-a fost frică toată copilăria de un Marțolea bărbat, surse de încredere arată că Marțolea e femeie. O explicație posibilă ar fi că din Sălaj până în Bărăganul copilăriei mele, Marțolea a suferit transformări profunde, călătorind din sat în sat și din poveste în poveste.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

18 comentarii la „Ceai de tei

  1. Eu o percepeam pe „Martolea” în copilarie, ca pe un fel de femeie vrajitpare&zâna a întunericului, atotputernica, un fel de umbra cu o coasa în mâini, care cosea sufletele oamenilor rai si le ducea în lumea ei. Azi „Martolea” este mediatizata prin mijloacele de comunicare massmedia, devenita adeseori ‘Miss’ si adulata de fanii aparentelor relative, efemere,înselatoare, lipsite de valoare.
    O noapte superba draga Rebela

    Apreciat de 1 persoană

  2. La bunici nu a existat nicio „forţă” din asta, aveam libertate totală. Nici părinţii nu mi-au spus niciodată de existenţa unei creaturi sau ceva care mă papă, fură sau pedepseşte.
    În schimb, doamna care venea dimineaţa, mă ducea la grădiniţă, mă aducea şi stătea cu mine până pe la ora 13-14 când se întorcea mama de la serviciu, mi-a spus că dacă nu mânânc tot, mă ia Baba Cloanţa care stă la geam şi vede tot. Am fost îngrozită, mai ales că ai mei nu mă forţau să mănânc.
    A trecut ceva timp în care mâncam de frică atunci când eram cu „tuşi”, cum îi spuneam eu deşi nu eram rude. S-a terminat toată povestea şi Baba Cloanţa a fugit în pădure pentru totdeauna când m-a auzit tata spunând că e baba cloanţa la geam. De atunci, ca prin minune, tuşi nu m-a mai forţat să mânânc 😀

    Apreciat de 2 persoane

  3. Duios ai scris. Ceaiul mamaiei a fost întotdeauna cel mai dulce, parfumat și de neegalat ceai din lume. Mama făcea o poșircă pe lângă ceaiul mamaiei. Cu toate astea, pe mine mă potolea mamaie-mea cu „râd copiii de tine”, chestie care mă cumințește și acum.

    Apreciat de 2 persoane

    • Cred că ai fost copil cumințel. Doar pe la pubertate/ adolescență am fost sensibilă la „râd copiii de tine”. De obicei râd singură de mine și ceilalți sunt descurajați. Sunt primul critic al meu. Și da…ceaiul acela, ca și mamaie, sunt doar amintiri. E imposibil de reprodus.

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s