Say my name

Nu am apucat să vă spun niciodată despre o pasiune călduță de-a mea din tinerețea timpurie: chimia. A fost singura disciplină școlară la care nu era nevoie să învăț pentru că se lipea natural de mine. Nu v-am povestit nici despre laboratorul meu ilegal din wc-ul de serviciu, unde îngrămădeam după mașina de spălat eprubete, baloane Erlenmeyer, hârtie turnesol și o spirtieră. Laboratorul a fost descoperit de autoritățile din casă, cu ocazia încercării mele de a obține acid clorhidric din puțin acid sulfuric, furat din bateria bătrânei Dacii a tatălui meu și sare de bucătărie. Nu știu dacă am reușit să îmi obțin propriul meu acid clorhidric pentru că balonul Erlenmeyer a explodat zgomotos deasupra spirtierei. Un acid era la mijloc, judecând după scorojelile punctiforme ale vopselei de pe pereți și după găurile din sarafanul de școală și cravata de pionier. Dumnezeul chimiștilor ilegaliști și minori există pentru că nici o picătură de acid nu mi-a atins pielea. Laboratorul a fost închis, iar chimistul pedepsit destul de aspru.

Asta a fost demult, chimia părăsită într-un cotlon de creier. Sunt la vârsta la care, oricât m-aș opune, văd efectele proceselor degenerative. Unul dintre acestea îmi face viața nefericit-amuzantă: uitarea. Uit calupuri întregi de informații, despre care îmi amintesc doar că le-am avut și le-am pierdut. În acest context, într-un grup de prieteni, a venit vorba despre chimie. Nu știu prin ce ciudățenie a creierului meu, informații prăfuite și nefolosite de ani de zile au fost evocate fără nici un efort, dându-mi ocazia să turui doct despre fenoli, cetone, benzoați, polimerizări, lactanide și actinide. Am încheiat măreț discursul vorbindu-le amicilor despre Heisenberg și principiul incertitudinii, mirându-mă și eu de unde am scos-o și pe asta. Prietenii mei m-au felicitat pentru memoria mea de elefant, iar eu mi-am petrecut seara întrebându-mă de unde îl știu eu pe Heisenberg. Nu am aflat decât azi, când creierul meu și-a adus aminte de un serial pe care l-am văzut acum un timp ( cu chimiști, evident). E vorba de „Breaking bad”, unde Walter White își spunea Heisenberg. Filmul mi-a plăcut mult, cât să îmi pierd noaptea pentru a termina serialul, astfel încât a doua zi la serviciu am văzut o lume tulbure și pixelată. Am cercetat pe internet cine este Heisenberg, iar despre principiul incertitudinii nu vă pot spune decât că mi-a plăcut cum sună, literar vorbind.

Într-o perioadă a vieții mele în care uitarea e de luat în seamă, creierul meu își găsește să rețină selectiv informații de care nu am nevoie, în timp ce aruncă la gunoi informații utile: știe despre gazele rare din tabelul lui Mendeleev, dar nu știe dacă luna asta mi-am plătit telefonul. Am căzut la pace cu sinapsele mele, înțelegând că funcționează după principiul plăcerii, și am inaugurat un carnet de notițe, pentru lucrurile care nu sunt pe placul neuronilor.

Moștenirea

Aveau o relație cu adevărat specială, așa cum sunt multe relații între tată și fiică. Fusese militar de carieră și găsise potrivit pentru fiica lui să o crească ostășește, cu obiective clare, răsfăț puțin și rigoare multă. Își petrecuse fata adolescența toată prin cămine și internate, să învețe să se descurce,după cum spunea bătrânul ostaș, dar mai ales să nu stea în calea fericirii pământești a părintelui său. Căci ostașului îi plăceau femeile și vinul; pe femei le lua de nevastă câte un an sau poate doi, le iubea până la epuizare, transformându-le în umbre firave lipsite de vlagă, le lăsa stafidite într-un colț de lume, asigurându-le întotdeauna un venit minimal compensator pentru tinerețile furate. Poate că scopul scuză mijlocul, pentru ca fata ostașului se făcuse o femeie care se descurca în viață, așa cum îi hărăzise taică-său, pe care îl iubea și îl detesta de la distanța pe care o nouă nevastă o impunea. Îi era rușine pentru pofta de viață a bătrânului care, între carafe de vin și lăutari, își trăia zgomotos o nouă dragoste, mai nebună decât toate. Bătrânul o luă și p-asta de nevastă, chiar dacă era mai tânără decât fiică-sa, o făcu stăpână peste acareturi și o iubi copleșitor cum numai el știa să iubească. Femeia începu să se împuțineze îngrijorător, începea deja să semene cu o umbră fără vlagă, dar tinerețea o făcea andurantă. Așa că, pentru prima și ultima oară în viață, bătrânul ostaș fu mai slab decât nevastă-sa și într-o dimineață binevoi să moară, fericit de dragoste și viață. Fiică-sa a încercat să plângă, dar nu prea a reușit, până la urmă toată lumea moare, nici taică-său nu era vreun nemuritor. Plânsul cel mare a venit, deloc liniștitor, când a aflat de testamentul bătrânului: toate nevestele moșteneau câte ceva, doar ei, sânge din sângele lui, nu îi lăsase nimic. A plâns, a blestemat, și-a scărpinat nevrotic pielea până la sânge: chiar nu a moștenit nimic. L-a urât pe bătrân cu ură adevărată și pură, căzând în cea mai mizerabilă mlaștină sentimentală. Trei zile. După care fiica ostașului și-a arătat în văzul lumii, arogant și superior, moștenirea de la taică-său: doi ochi negri smoliți, clipind des într-o direcție incertă, unde un bărbat încă nu știa că va fi iubit cu o dragoste copleșitoare, un an sau doi, și va fi transformat într-o umbră palidă, părăsită într-un colț de lume.

 

De ce se mai tem oamenii

Oamenilor le e frică de ce se poate întâmpla, de viitorul apropiat sau îndepărtat, în care fac predicții despre eșecuri, nereușite, cataclisme. Trecutul nu e niciodată la fel de înfricoșător precum viitorul, iar prezentul, oricât de dificil este, te obligă să iei poziția de luptă în fața obstacolelor. La spaima de ce se poate întâmpla se adaugă și fobiile obișnuite- frica de înălțime, de apă, de foc, de oameni, obiecte ascuțite, iar lista e nesfârșită. Am citit de curând despre o statistică a fobiilor în rândul americanilor, care se tem de cataclisme, molime, extratereștri, încălzire globală, moarte. Dar în fața tuturor acestor temeri se află frica de clovni, pentru că simpaticul clovn, răspunzător de antren pe la petrecerile de copii, e considerat de americani mai înfricoșător decât moartea. Am considerat (o dată în plus) că americanii au stranietățile lor, prin comparație cu românii, care se tem cu simț de răspundere de corupție, ziua de mâine și sărăcie. Mi-am zis că doar o minte plictisită poate găsi ca obiect al fricii un clovn nevinovat. Asta până azi când, în hipermarket, am dat cu ochii de un clovn atârnat de un balon galben: avea părul roșu, ochii plânși, gura lăbărțată și membre distrofice. Nu știu ce a fost, magnetism, mesmerism, ceva care mă țintuia locului. Am aflat de la asistență că mă uitam la clovnul cu zdrențe peticite cu ochi măriți și o gură căscată, imaginându-mi crime odioase prin rețeaua de canalizare. Pennywise.  Mi-am dat seama că americanii nu sunt americani degeaba: au clovnii ăștia ceva de te furnică pe șira spinării, paralizându-te complet, în așteptarea deznodământului. Nu aș putea explica la ce se referă deznodământul, dar sunt sigură că la nimic bun. Am simțit că mă pot încadra liniștită în statistica americană, a minților plictisite, ridicând înfiorătoarea arătare pe primele poziții, alături de cutremur….și șerpi, și păianjeni, și stomatologi, și șeful de la resurse umane…

Ședința de bloc

M-am uitat cu atenție la participanții de la ședința de bloc, întrebându-mă de unde au apărut vecinii ăștia, că parcă nu i-am văzut până acum. Mi-am dat seama că stau într-un bloc plin de pensionari cu pensii mici și boli mari, vizibile pe fețele palide, lipsite de expresie. M-am trezit mezina ședinței de bloc, deși nici eu nu sunt vreo tinerică, dar am fost bucuroasă că pot să ameliorez media de vârstă și să expun public problema țevii pluviale care se revarsă uneori la mine în casă. Mizam pe înțelepciunea adunării de bloc, dar lucrurile nu au fost deloc simple: ploaia nu curgea în casele lor, deci țeava pluvială nu este o urgență, cum ar fi liftul care nu se deschide la etajul unu. Am zâmbit, am făcut apel la importanța și necesitatea schimbării țevii mult prea vechi, rugându-mă de două băbuțe și trei moșuleți pentru susținere. Au evaluat, cântărit, calculat și au votat pentru schimbarea țevii pluviale, privindu-mă cu reproș pentru ploaia care curge în casa mea. Alt punct de pe ordinea de zi a fost creșterea salariului femeii de serviciu, de la 400 la 700 de lei. Țeava mea îi încălzise puțin, dar creșterea salariului i-a clocotit complet: au uitat de artroze, boli, suferințe, mișcându-se tinerește, cu gesturi energice care să ateste că nici morți nu vor fi de acord cu asemenea obrăznicie. Am încercat să spun că femeia muncește de la 5 dimineața, e curat și miroase frumos în bloc: am aflat din zece părți odată că femeia muncește într-adevăr, dar totuși nu transpiră sânge, deci nu merită 700 de lei. Energia cu care se opuneau scotea la iveală resurse nebănuite, puțin probabile la bătrâneii- vecini ai mei, dezvelind personalități puternice sub aparențele de fragilitate bolnăvicioasă.  Răsufla ideea de bază că dacă tot ne e greu ar fi plăcut ca altora să le fie și mai greu. În plină efuziune motivațională m-am trezit că pun problema pungilor de plastic aruncate pe geam, goale sau pline cu ceva, ciorbă, pâine sau mămăligă. Am îndrăznit să spun că e urât să arunci gunoi pe geam, ceea ce a transformat  adunarea de bloc într-un tumult fierbinte, cu degete arătătoare acuzatoare îndreptate în cele patru puncte cardinale spre potențiali aruncători de gunoi pe geam. Am profitat de vacarmul general să mă strecor mișelește din ochiul furtunii, având certitudinea că vârsta nu vine mereu cu înțelepciunea. Restul blocului era aproape mort: campionatul mondial de fotbal rivaliza inegal cu ședința de bloc, mult asemănătoare cu un salon de nevroze geriatrice, în care tratamentul  încă nu s-a dat.

 

 

 

 

 

Viața e frumoasă…

Ce te faci când eșți martorul nefericirii unui prieten, coleg, rubedenii? Probabil că în primul moment îți dorești să nu fii acolo, simțindu-te vinovat de starea ta de bine. Probabil că într-o fracțiune de secundă de pui în poziția de luptă sau fugi: nu ai timp de fugă, nefericitul te-a văzut și te-a evaluat ca posibilă ancoră, așa că nu mai ai ce face și te transformi în umărul de sprijin. Îl asculți și nu prea pricepi de ce e în pragul depresiei: ai pățit și tu același lucru și nu prea te-ai sinchisit. Uităm că trecem diferit prin evenimente și aceeași întâmplare e percepută neutru de unii și ca pe o agresiune de alții. Ne trezim că îi spunem camaraderește că „stai, măi, liniștit, să vezi ce mi-a făcut mie nevastă-mea..”. În acest fel îi minimalizăm durerea, proiectând asupra lui propria poveste. Nefericitul, aflat în necazuri domestice și în depresie, se poate gândi că tu, umărul pe care plânge, ai pățit la fel și ești deja divorțat, ceea ce mai pune o cărămidă la nefericirea lui. Poate că soluția potrivită pentru tine nu este potrivită și pentru prietenul tău. De fapt, tot ce poți face într-un astfel de moment este să îl asculți fără să îl judeci, dar rareori se întâmplă lucrul acesta pentru că tu, aflat în afara poveștii, vezi lucrurile în alb și negru, cu soluții simple și la îndemână. Uneori, umărul de sprijin își ia rămas bun de la amicul depresiv  zguduindu-l energic:”hai, măi, viața e frumoasă!”. Aceasta poate fi picătura cea mare, cea care dă pe dinafară: ” viața e frumoasă” venit din partea unui prieten este dovada precisă că nefericitul e singur pe lume, chiar dacă e între oameni. Nimeni nu îi înțelege durerea și pasul spre însingurare e făcut. Uneori viața nu e deloc frumoasă.

 

Terapie intensivă… o viață de om

Nu a fost niciodată un bărbat masiv, ci mai degrabă uscățiv și firav, degajând totuși forță și autoritate, pe deasupra lentilelor ochelarilor de vedere lipiți cu leucoplast. La cei 93 de ani, avocatul își păstra agilitatea mișcărilor și privirea vie cu care ne cerceta atent. I-am văzut familia doar la internare, dar chiar și atunci pe fugă: o familie mulțumită că, cel puțin pentru o vreme, bătrânul este în grija altora. Nu mă grăbesc să îi judec pentru că cele 45 de kilograme de bătrân avocat erau pline de hachițe și mofturi, punând oricui răbdarea la încercare. Răspundea frumos la tratament și de acum așteptam cu interes externarea pacientului. Dar familia a decis să își prelungească momentul de respiro și să temporizeze externarea. Domnul avocat, relativ sănătos și plictisit probabil de regimul de spital, stătea în vârful patului , monitorizându-ne activitatea și propunând soluții pentru ameliorarea problemelor din secție. Era de acum de-al nostru, inclus în rația noastră de cafea și ciocolată, la care poftea ca un copil. Ziua trecea repede, cu multă activitate supervizată expert pe deasupra lentilelor lipite cu leucoplast. Dar, odată cu ziua se ducea și luciditatea domnului avocat: noaptea îl plasa în alte timpuri și locuri și ne străduiam să îl convingem că nu suntem hoți și că ne aflam în spital. Strădania noastră era de prisos și bietul om își trăia intens drama că l-au călcat hoții și încerca să facă față situației după propriile puteri, deloc de lepădat: arunca după noi cu linguri, căni și șervețele și încerca să fugă din pat. Ora 4 dimineața era o binefacere pentru toată lumea, pentru că domnul avocat ostenea și adormea, noi ne odihneam urechile care fuseseră greu încercate de zbierete prea puțin măgulitoare, ceilalți pacienți reușeau și ei să închidă ochii. Totuși, într-o noapte, domnul avocat a ocolit tipicul nopților obișnuite: s-a agitat ca în fiecare seară, dar pentru că voia hârtie și creion. Îl lovise inspirația. I-am dat un creion și o coală și nu l-am auzit toată noaptea. Îl vedeam cum scrie febril, fără oprire…până la 4 dimineața când, ostenit, a adormit. M-am dus să îl învelesc și să îi adun hârtiile din pat: se pare că inspirația îl posedase, hârtia mea nu îi fusese de ajuns decât pentru o firavă introducere. Domnul avocat nu se încurcase de un așa nimic de obstacol și continuase să scrie cu creionul pe cearceaf și apoi pe prosopul de hârtie, pe care îl rulase sul și îl pusese pe noptieră. Scrisul era pe alocuri ilizibil, dar puteai citi frânturi de viață, despre o casă care acum era muzeu, despre băiatul care nu voia să își asculte tatăl, despre instanță și tribunale, despre umilințe și pierderi. Derulai sulul de prosop de hârtie și puteai citi metri întregi de poveste a unui om. Deși noaptea mi-a fost liniștită, dimineața mi-a fost grea și amară, nedându-mi pace gândul că dintr-un om poate rămâne doar o poveste, amarnic de perisabilă, dar cu marele avantaj al aplicabilității practice: dacă nu vrei să citești povestea unui om, poți cel puțin să te ștergi pe mâini cu ea și apoi să o arunci într-un coș de gunoi.

 

 

 

 

Terapie intensivă… Mamă

Soarta și ceasul rău au făcut ca în capul lui să fie o dezordine de nedescris: un creier scurtcircuitat, care și-a uitat funcția lui de coordonator al vieții organice, încurcând în mod aproape letal comenzi pe care altădată le dădea cu ușurința unui manager supercompetent. Bărbatul nu are decât 50 de ani și se luptă să își recâștige capacitatea de a respira singur. Lupta e condusă de acel creier decăzut din funcția de manager competent și de aceea e o luptă grea, cu finalitate imposibil de previzionat. Starea lui e gravă, iar prognosticul nu e fericit. La acest bărbat, conectat la viață prin tuburi și aparate, vine în fiecare zi o femeie, destul de vârstnică și fragilă, cu părul alb și ochi albaștri. Iar albastrul acela de cer senin are nuanțele tristeții fără sfârșit și a deznădejdei eterne. Este mama bărbatului, care în fiecare zi vine cu bomboane pentru noi și cu speranțe mari pentru copilul ei. „Ce mai face băiatul?” ne întreabă mereu și noi nu știm cum să îi spunem că face la fel ca ieri și ca alaltăieri, adică e foarte grav. Apoi mama se așează pe un scaun lângă patul bolnavului, și cu mâna mică și uscățivă, își mângâie odorul pe cap și picioare, pe porțiuni mici, neocupate de tuburile și cateterele noastre. Îi povestește despre lucrurile pe care le-a făcut peste zi sau face planuri de viitor pentru ei, amândoi. Și bărbatul face grimase pe o jumătate de față, mișcă degetul arătător de la mâna stângă și inima lui o ia la galop. Mama se bucură că îi zâmbește băiatul (noi credem că sunt activități electrice dezordonate ale creierului), și ne întreabă plină de speranță dacă am văzut și noi acel zâmbet. „Sigur că l-am văzut”, răspundem noi de fiecare dată, cu inima puțin îndoită și cu glasul sigur, plin de certitudini. Dar în ultimele zile, bărbatul încearcă parcă să își agațe privirea de un punct fix, iar punctul fix este mereu în direcția de unde se aude vocea mamei. Poate că totuși, în acel creier scurtcircuitat a rămas o portiță deschisă, pe care se poate strecura vocea mamei, cerând ferm băiatului ei să fie cuminte până mâine, când va reveni. „Să fii cuminte”, aici, cu noi…