Șpăgi, atenții, recompense și natura umană

Articolul precedent, scris într-o doară și dintr-o suflare, nu a știut că va stârni atâta rumoare în secțiunea de comentarii. Poate că niciodată nu au fost atâtea pasiuni și emoții în comentariile voastre care să îmi provoace stări  din cele mai diverse, cum ar fi frustrare, rușine, revoltă, solidaritate, recunoștință. Rândurile de azi, cu riscul de a mă face irevocabil antipatică, se cer scrise dintr-o perspectivă mai serioasă, care reflectă clar și sincer părerea mea cea mai intimă.

Mă gândesc adesea, din perspectiva omului prea puțin bisericos, cu o credință neconvențională în Dumnezeu, că pustnicului care trăiește cu lunile într-o peșteră nu îi e greu să fie aproape sfânt. Are timp să se gândească, să se roage, nu e perturbat de semeni, nu are cu ce să se îngrașe, nu are din ce să se îmbete, nu are la ce trup de femeie să poftească. Altfel spus, ispitele se țin departe de pustnic, iar viața lui e de sfânt. Acum, de dragul speculației, putem să ne întrebăm dacă pustnicul cu pricina ar avea aceeași evoluție între oameni, într-o citadelă plină de oportunități, cu alegeri de făcut și comparații pe care nu le poate evita. Cu credința în suflet, putem crede că sfântul e sfânt în peștera lui și în citadelă, în egală măsură, pentru că noi, oamenii obișnuiți, iubim miracolele. Dacă nu iubești miracolele și ești un cunoscător bun al naturii umane (cum ar fi cazul meu, cu activitate lungă de consiliere psihologică, studii de specialitate și patalamale care să confirme acest lucru) te vei întreba de ce nu ai auzit de nici un sfânt cazat nu într-o peșteră, ci la hotel Hilton (random). Acest lucru este puțin probabil pentru că omul nu își poate nega natura umană, ce implică instincte de conservare, trebuințe bazale și trebuințe derivate din progresul societății, lăcomie, dorința de ascensiune, dorința de a fi deasupra altora, nevoia de a-și crea o imagine de sine bună etc. Aceste lucruri există în fiecare dintre noi, în proporții diferite, iar dacă ai impulsul de a te dezice declarativ de ele, poți adăuga pe listă și infatuarea, ce te poate împiedica să îți recunoști onest natura. Ești norocos dacă viața te-a ferit de ispite și nu te-a pus în situația de a face alegeri care să scoată la iveală natura umană în toată splendoarea ei. Nu te grăbi să spui că nu ești coruptibil pentru că, repet, dacă îți poți nega natura înseamnă că ești mai mult decât un om (poate chiar supraomul- așa grăit-a Zaratustra). Experiența mi-a arătat că incoruptibilul este un potențial coruptibil care nu a întâlnit încă situația potrivită de corupție.

În altă ordine de idei, sfântul din peșteră și incoruptibilii ar trebui, înainte de a arunca piatra, să fie convinși că sunt aidoma lui Dumnezeu, egali cu sine în orice situație sau poate ar fi potrivit să se expună, doar puțin, la proba focului, recte o citadelă plină de ispite sau o situație de corupție.

PS. Acesta nu este un articol în apărarea mea, ci o simplă lecție de psihologie. Șpaga e o porcărie, iar eu sunt un om cu o grămadă de defecte, iadul și raiul sunt pe pământ, viața e nedreaptă, țările scandinave sunt idealul meu de civilizație și … cam atât despre părerile mele intime și sincere.

Șpagă, ciubuc, atenții, recompense

Aveam 18 ani, terminasem liceul de profil și, iată-mă cu serviciu, la spital. Erau anii 90, vremuri suprarealiste. Eram primul angajat nou într-un spital unde personalul nu mai fusese înnoit de decenii. Nu aveam colegi de vârsta mea și consideram, la acea vreme, că serviciul e o mare pedeapsă care avea totuși o parte bună, ce se traducea prin avans și lichidare. Colegii mei, în pragul pensiei, îmi priveau dezaprobator halatul scurt și pantofii sport și îmi repartizau salonul cu pacienți necăjiți. Nu mi-am dat seama singură, cineva mi-a atras atenția, dar oricum, nu mă deranja. Primeam salonul de unde nu se făcea ” șpagă”. Nici că îmi păsa, pe vremea aceea nu- mi păsa de nimic, iar serviciul era o necesitate secundară, eu fiind ocupată primordial cu timpul liber. Totuși, dacă tot trebuia să vin la serviciu, mi-am dat seama relativ repede, că e mai bine să îți faci treaba. Și mi-o făceam, cu voie bună și multă veselie, pentru că altfel, bunăoară încruntată și gravă, nu reușeam să fiu. Și într-o dimineață, în salonul necăjiților, mă aștepta pe masa de tratament un ness bine frecat, iar în buzunarul halatului de molton, o pungă de alune. Nu știam de unde au apărut, dar gestul mi-a plăcut. Trăiam inocența zorilor „șpăgii” din viața mea. Apoi a apărut, fix în salonul de necăjiți, un tânăr afacerist ce importa frigidere, cu nevastă, amantă, secretară și am fost repartizată în altă parte. Doar vreo trei zile, după care mi-am primit salonul înapoi: tânărul era plin de pretenții și ifose, ciufut și zgârcit. Era, cu adevărat, greu de înghițit chiar și cu lămâie și mă hărțuia continuu, la un loc cu nevasta, amanta și secretara. Îmi aduc aminte că i-am spus, cu nonșalanța vârstei, că e cel mai antipatic om pe care l-am văzut vreodată și că sper totuși să îi asigur un confort oarecare, dar să îmi dea răgaz să respir că mă lasă nervii și ne luăm de păr. Nu ne-am luat de păr și ne-am înțeles binișor. La plecare mi-a mulțumit și mi-a dat un plic. Primul plic, pe care l-am primit stânjenită, roșind până în vãrful urechilor. M-am dus în cabinet și am scos pe birou conținutul plicului: depășea valoarea salariului meu de atunci. Colega în prag de pensie, cu părul grizonat și permanent, nu a reușit decât să își tremure puțin zulufii, să se îngălbenească și, puțin, să se înverzească și să iasă pe ușă, revenind cu altă colegă. Am întins iar „șpaga”, am numărat și am sortat bani sub ochii asistenței, care se îngălbenea și înverzea. Am fost cu „șpaga” vreo patru zile la mare, unde îmi aduc aminte că am cheltuit ultimul sfanț pe bere și înghețată la cornet.

Lucrurile s-au mai nuanțat, vremurile s-au mai schimbat. Grup mare, tocând subiecte diverse. Eu- în grup. Subiect fierbinte-șpaga. Ca un cunoscător ce sunt, m-am trezit spunând că șpaga e foarte mișto. Ochi exoftalmiați, furculițe oprite la jumătatea drumului către gură, priviri critice către mine, șuvoi de anatemizări: cum, tu iei șpagă? Dormi bine noaptea? Nu te simți umilită? Iar eu, cu onestitate susțin și acum, că „șpaga” pe care nu am solicitat-o niciodată mă distrează grozav, îmi dă un somn benefic și nu mă umilește decât dacă e prea mică. Dar ce să vezi, tot grupul, ins cu ins, se jură că dacă ar fi în locul meu, ar refuza, ar chema poliția sau i-ar da nefericitului cu plicul în cap. Micul secret e, că în timp ce oamenii îmi prezentau la un pahar de vorbă veritabilele principii etice, schimbau nuanțe galbene și verzui, amintindu-mi de vremuri trecute în care, cu gura până la urechi, provocam revărsări biliare în fluxul sangvin al unor colege în prag de pensie.

Una peste alta, se pare că în această țară principială, am rămas ultimul om care consideră că „șpaga” este mișto.

Eșecuri

Își aduce aminte că avea cinci sau șase ani când s-a gândit prima dată la moarte: nu putea pricepe cum de bunică-său, vârât în cutia aceea de lemn, va dispărea cu totul și ea nu-l va revedea niciodată. Nu știa că moartea este definitivă și fără nuanțe, dar vedea cu ochii ei că bunică-său, în cutia de lemn, era liniștit și nu mai gemea de durere ca în ultimele zile de viață. Pe bunică-său l-a uitat, dar moartea care amuțise gemete nu i-a fost dezagreabilă. Ar fi vrut să experimenteze, doar o joacă de copil, să moară puțin, să simtă pe pielea ei liniștea aceea imobilă. Când i-a reproșat maică-sii că a născut-o, deși ea nu și-a dorit o viață, maică-sa a râs ca de o glumă bună, fără să știe că limitele puterii materne se vor contura în curând. Era deja o mică domnișoară când și-a crestat încheietura mâinii, lăsând sângele să curgă pe pardoseala băii. Vena era subțire, sângele s-a coagulat ușor și un cheag mare i-a oprit sângerarea. A gustat cu plăcere senzația de disoluție și depersonalizare care a încercat-o într-un prag de leșin și, iarăși, moartea i s-a părut agreabilă. A șters singură sângele din baie, păstrând în nări izul dulceag-grețos pe care îl va asocia mereu cu leșinul acela plăcut, de scoatere din scenă și lipsă de control. După episodul ăsta, viața i-a părut mai ușoară, poate la fel de inutilă și grotescă, dar soluția era la îndemână, dătătoare de liniștea aceea imobilă. Nu îi plăceau oamenii, sau poate că îi plăceau dar nu aveau loc în viața ei inutilă. Singuratică a rămas mereu, nutrind un dispreț ușor pentru scălămbăielile de fericire efemeră a celorlalți muritori. Apoi a venit ziua aceea când a luat hotărârea. De fapt hotărârea era luată, a potrivit doar momentul, lăsându-și suficient timp pentru a se convinge că nu se înșeală: nu se înșelase, viața era o eroare, un șir lung de eșecuri, de suferințe. O mare oboseală. A înghițit un tub întreg de somnifere. Maică-sa a găsit-o horcăind, cu pielea albăstrie și cu spume la gură. S-au muncit la spital s-o salveze, s-au emis prognosticuri grave, cum că nu va supraviețui, sau va rămâne cu sechele cerebrale incompatibile cu un trai obișnuit. Ignorând speculații, scoruri și scale, după multe zile de comă, tinerețea celor douăzeci de ani a învins și fata s-a trezit. Doctorii s-au bucurat, iată medicina face minuni, au felicitat-o, iată- e o luptătoare. Fata, buimacă încă și cu mintea încețoșată, a mijit ochii de la unul la altul și într-un final a înțeles… Și a început să plângă, înciudat și deznădăjduit, trăgând pe răbojul imaginar o linie îngroșată ce însemna cel mai mare eșec din lungul șir de eșecuri.

Ondina

Au trecut ani de atunci și îi intrase în cap că poate femeia îl legase cu farmece. Altfel cum, după atâta vreme, o visa în fiecare noapte, stând lungită pe nisipul cald, zâmbindu-i ademenitor, făcându-i semne cu mâna. Alteori visa doar apa mării în care se ivea o coadă de pește sau vreo învolburare înspumată și știa că e tot ea, fata de pe țărm, care-și preschimbase anume pentru el coada de pește într-o pereche de picioare omenești și nu prea, erau incredibil de lungi și subțiri, asemenea unui păianjen de apă. Cheamă amintirea adesea și ea vine mereu proaspătă, fără a se lăsa rugată. Și amintirea începe cu o lună mare croind cărare de argint pe luciul apei către depărtări tulburi. Și ea are plete negre-albăstrii care îi acoperă umerii înnegriți de soare, și luna îi argintează creștetul, sau sânul, sau rotula. Și simte și-acum cum îi dogoreau buzele de dorință, iar dorința avea gust sărat și dulce, de fruct exotic și de mare. S-au iubit pe nisipul ce păstra încă o amintire de soare, strângând în palme carne tânără și scoici casante, respirând repede aerul plin de miros de alge și de dragoste trupească. Și-apoi s-au jucat în marea argintată căutând cărarea către depărtările tulburi. Și atunci a luat aminte, că fata aluneca ușor pe sub luciul apei, cu brațele pe lângă corp, căutând adâncurile și chemându-l și pe el. Nu mai văzuse pe nimeni ținându-și atâta respirația și nici de alunecarea fluture nu auzise, învățase să înoate singur, în ochiuri de apă. Atunci i-a trecut prima dată prin cap că fata e o sirenă, fata mării și el e cel ademenit în larg, norocosul, pentru că s-ar fi lăsat cu drag înecat pentru încă un ceas de dragoste. Și i-a spus și fetei gândul lui, și fata a râs cu pletele negre-albăstrii ude acoperindu-i ochii și umerii. Și s-au iubit iar, cu scoici lipindu-se de pielea udă, respirând iute aer cu miros de alge și de dragoste trupească. Și s-au uitat în sus, să vadă noaptea perseidelor și luna ca o față plină și bonomă luându-și cu ea cărarea argintată. Jurăminte de credință pecetluite de luceafărul dimineții. Și aici se sfârșește amintirea. Nu a căutat-o niciodată și nici nu regretă că nu s-au mai văzut. Știe sigur că ondina nu ar mai fi venit ci și-ar fi râs de el, cum îi e felul, trimițând în locul ei o fată bună și banală, ce-i semăna la trup și chip.

Singurătate

Sunt printre norocoșii care au o familie bine legată, o familie nucleară banală, cu responsabilități, bucurii și necazuri obișnuite. Cu relații armonioase. Cum spuneam, sunt norocoasă că îi am lângă mine și nu îmi pot imagina traiul fără ei. Ca niciodată, în această vară s-a întâmplat ca, în aceeași perioadă, soțul să fie plecat din țară, iar fiica să fie într-o tabără. Cu inima strânsă le-am făcut amândurora bagajele, cu grijă și dragoste, așa cum se cuvine să facă o mamă și soție. Apoi i-am condus pe rând la aeroport și la autocar, întorcându-mă singură în casa goală, mult prea tăcută. Am făcut câțiva pași bezmetici prin casa pustie și m-am minunat de spațiul pe care îl am și de liniște. Apoi m-am străduit să îmi fie dor de ei, dar strădania a fost zadarnică: în locul dorului se cristaliza o bucurie de-a dreptul deșănțată în relație directă cu independența mea temporară. Jumătate din zi am făcut planuri pentru acțiuni extravagante, pe care nu îndrăznesc să le fac în postura de mamă și nevastă activă. Am ascultat la volum mărișor Modern Talking, mi-am pus Rain Man fără să mă tachineze nimeni că am gusturi expirate. Mi-am luat masa în oraș, la fast food, mă și jenez să vă spun ce, dar era cu ” de toate”, tipul de masă pe care nu îl pomenesc măcar în sânul familiei. Apoi am cărat acasă cea mai mare cutie de înghețată cu praline și nuci pecan, pe care mi-am propus să o mănânc toată la televizor. Din păcate nu am reușit, dar nu m-am lăsat și aproape că am dovedit-o, doar vreo două linguri nu s-au lăsat înghițite. M-am străduit din nou să îmi fie dor de ei, dar nici vorbă de așa ceva. Mi-am văzut de planul de activități extraordinare și am mai ascultat niște Modern Talking. Mi-am propus să merg la înot, să experimentez înotul solitar, dar, din nefericire, doar ideea de mișcare mă obosea, așa că seara mi-am petrecut-o făcând nimic, dar un nimic de o calitate excepțională, care mi-a produs doar bucurie. La o oră destul de târzie m-am culcat, gândindu-mă că îmi lipsește ceva, poate un pupic de „noapte bună”. Ba nu, m-am înșelat, era doar dificultatea de a lua decizia cu privire la partea patului matrimonial in care îmi doresc să dorm. Decizia a fost grea și am ales extravaganța finală a zilei de libertate : am dormit în diagonală.

 

Ombilicus Mundi, capre și critici constructive

Dragă jurnalule, ție îți pot mărturisi că eu fac cât doi filosofi la un loc. Îl știi pe ăla care zicea că lumea e ceea ce simțurile tale pot cuprinde? Dar pe ăla care zicea că trăim într-o lume a ideilor? Să știi, jurnalule, că amândoi aveau dreptate, nu erau degeaba filosofi, pentru că eu am și simțuri și idei. Uite, de exemplu, ce simț ascuțit al criticii pot avea! Aș putea critica orice, oricând, oricât, fără să obosesc vreun pic. Stai liniștit, jurnalule, e o critică de se cheamă constructivă, în care îmi dau cu părerea eu cum trebuie făcut dacă aș fi inginer, doctor, jandarmeriță sau vreun protestatar, ceva. Nu sunt nimic din toate astea pentru că m-am specializat în critică și nu e lucru ușor pentru că uneori se confundă cu ironia și chiar cu batjocura. Dar asta nu e critică constructivă. Cam așa vine cu simțurile…ideile vin pe urmă. După ce critici suficient, vine de obicei ideea să împarți lumea, în două categorii, să nu te încurci: într-o categorie intru eu și poate încă vreo doi-trei înțelepți care cunosc adevărul absolut, și categoria restului lumii, care habar nu are cum merg treburile. Dragă jurnalule, nu te grăbi să mă judeci: nu sunt dintre aceia care se uită peste gard la capra vecinului. Mă uit printre uluci că am statură mică și nu văd bine peste gard, dar stai liniștit, jurnalule, că oamenii mici sunt de mare caracter, să îl fi văzut pe Napoleon, era ca mine, că i-am citit biografia romanțată. Și dacă mă uit printre uluci la capra vecinului, mă uit să îi mai arunc ăstuia câte o critică constructivă, cum că știu eu cum s-a îngrășat capra aia atâta! Uneori primesc feedback, tot printre uluci, că și vecinul e tot ca Napoleon, dar numai la stat, nu și la caracter, care, între noi fie vorba e de doi bani. Dragă jurnalule, chiar nu vreau să moară capra vecinului că aș muri și eu de plictiseală, dar vreau să sufere mult, pestă porcină sau febră tifoidă, nici nu contează. Atâta doar, măi, să sufere… Auzi, dragă jurnalule, am aflat de la poștaș când mi-a adus ajutorul social. Măi, și pe vecinul îl cheamă ca pe mine: Ombilicus Mundi.

Detalii

Tânărul se grăbea spre casă, ca în fiecare după-amiază la această oră. Își luase de lucru și acasă pentru că nu putea altfel respecta termenul de predare și își dorea din tot sufletul glorie și recunoaștere. Știe că doar prin muncă multă va urca în ierarhia profesională. De aceea, gonea spre casă, să se așeze la lucru. Are timp totuși să vadă, între doi pași grăbiți, că asfaltul de pe trotuar s-a crăpat deja, lăsând loc unei păpădii fragile să își etaleze bănuțul galben. Îi trece prin cap că muncitorii au făcut treaba de mântuială sau au furat din materiale, ca de fiecare dată. Are timp să vadă, trecând pe lângă el, și fata care-i atrage atenția în ultimul timp: e și ea grăbită, poate are o lucrare de predat pentru că privirile li se întâlnesc doar o secundă și pașii nu-și domolesc ritmul. Tânărul găsește că fata e perfectă pănă la intimidare și de aceea preferă să o considere, cu ceva regrete, inaccesibilă sau măcar o femeie ușoară cu care nu e bine să te încurci. În acest timp, o gospodină zeloasă, de la etajul șase, întinde pe balcon cearceafuri albe, mirosind a detergent și clor. Balconul e îngust și plin de flori. Un capăt rebel de cearceaf agață un lujer de floare, ghiveciul se bălăngăne puțin și se hotărăște să cadă în gol, peste balustrada balconului. Jos, pe trotuar, este tânărul, care nu are timp să afle ce i se întâmplă. Își află momentul de glorie, puțin cam macabră, în mijlocul adunării ad-hoc de oameni îngroziți, mâini ridicate la gură și întoarceri de cap de la priveliștea sinistră. Ambulanța, chemată de cineva, a venit foarte repede pentru a constata decesul. Gloria, trecătoare și imprevizibilă, îl va părăsi repede, având scurte răbufniri la trei, șase, nouă zile, poate și la patruzeci, când va veni în treceri scurte, însoțită de pahare de unică folosință de arpacaș, miere și nucă.

Sau

Tânărul, flămând de glorie și recunoaștere, grăbește spre casă, dornic de lucru. Între doi pași grăbiți se oprește pe loc: un fir de păpădie fragil pare să iasă din astfalt și bănuțul galben îi pare minunat. Fata care îi place lui de un timp se întâmplă să treacă pe lângă el, iar el, mai curajos ca niciodată, își adună puterile și îi arată și ei miracolul auriu din mijlocul asfaltului. Fata îi zâmbește suav și un timp, îi poți vedea minunându-se la unison, frumoși și ridicoli. Pleacă apoi umăr lângă umăr, la pas de promenadă, făcând o filosofie ușoară despre starea vremii și despre viață, picând de un acord absolut cum că vremea e frumoasă, iar viața e un șir întâmplător de cauze și efecte, în care detalii mici fac diferențe mari. Aud departe zarvă și o sirenă de ambulanță și zvon că un ghiveci căzut de la etaj ar fi omorât un trecător. Zvonul îi lovește în piept provocând o contracție dureroasă de miocard, una singură, pentru că inimile lor sunt deja prea pline.

Ceasuri și cărți

Bărbată-miu își uitase acasă niște hârtii și a trecut , cinci minute, să și le ia. Nu a venit singur, ci însoțit de un domn cu care avea ceva treburi de rezolvat. M-am necăjit puțin că nu m-a anunțat pentru că domnul cu pricina arăta impecabil, ca scos din cutie, făcându-mă să mă întreb cum de se poate mișca atât de dezinvolt și fără să transpire în costumul închis, ce îi venea turnat. M-am trezit gândindu-mă că puteam fi îmbrăcată în altceva decât un șort și maieu, poate și un ruj pe buze ar fi fost binevenit. Unde mai pui că domnul avea manierele cu el, hârșâit prin societățile de tot felul și învățat să poarte un dialog de salon. Aproape că mă fâstâcisem din cauza afurisitului de șort portocaliu și a lipsei rujului când domnul, rotindu-și ochii prin casă, m-a întrebat ce fac cu atâtea cărți. Păi, ce să fac, le citesc. Păi, de ce, zice el, la ce îți folosește să citești, că el nu are nici o carte în casă. Am căutat răspunsul potrivit și nu l-am găsit, astfel încât am rămas privindu- ne în ochi, el cu siguranța omului care știe cum merg treburile, eu cu o curiozitate cu nuanțe de dispreț pe care nu știu să o disimulez. Mai bine, zice domnul, de banii ăștia pe care i-ai dat pe cărți îți luai un ceas ca lumea, așa, ca ăsta. Și și-a ridicat puțin manșeta să pot vedea minunăția de ceas de la încheietura mâinii. Păi, la ce îmi folosește, e rândul meu să întreb, că doar am ceasuri peste tot unde întorc capul. Nu mi-a răspuns ci doar m-a privit în ochi, cu o curiozitate cu nuanțe de dispreț, pe care nu știa să o disimuleze. Bărbată-miu a apărut cu hârtiile pe care și le uitase, găsind în mijlocul sufrageriei două entități diferite ce încercau precaut să stabilească un canal de comunicare: se pare că entitățile pot trăi în liniște sub același cer, cu condiția de a-și respecta arealul de supraviețuire.

 

Valiza cu bani

V-oți fi întrebat vreodată ce ați face dacă ați găsi, pe o alee pustie bunăoară, o valiză plină cu bani. Cu o sută de mii de euro sau câți vreți voi. Pentru mine, o sută de mii de euro ar fi conținutul perfect pentru o valiză plină cu bani, răsărită în drumul meu, pe o alee neumblată. Să zicem că am găsit-o. Primul meu gând ar fi, evident, să alerg cu valiza la poliție, să o predau conform legii. Chiar așa? Gândul al doilea m-ar proiecta puțin în viitorul apropiat, când valiza cu bani ar fi deja predată poliției, și mă văd cu ochii minții cum regret gestul meu civic. Cum nu-mi plac regretele, aș revizui primul gând și mi-aș lua rapid, să nu mă vadă nimeni, valiza acasă. Aș număra banii, poate puțin nemulțumită de numărul lor, mi-aș cumpăra imaginativ o grămadă de lucruri de care am nevoie, și îmi pare incredibil cum se pot cheltui banii de ușor. Ba încă nici nu îmi ajung. Mă liniștesc puțin și mă gândesc la proveniența lor: poate vreun amărât și-a vândut apartamentul, și, zăpăcit de emoție, și-a rătăcit banii. Gândul mă emoționează și mă enervează în același timp pentru că îmi sapă la temelia planurilor noi făcute. Îl alung repede; nu sunt cu nimic vinovată pentru că altul este căscat. Dar cine și-ar pierde banii din vânzarea unui apartament? Aproape nimeni. Înseamnă atunci că valiza cu bani a fost pierdută de vreun mafiot, traficant, proxenet. În cazul ăsta, căutările ar fi mai minuțioase decât ale poliției și au deznodământ incert. Chiar dacă traficantul sau proxenetul nu mă găsește, ideea că mă caută și, posibil, se strâng ițele în jurul meu, îmi ridică părul de pe ceafă. Atunci care e folosul unei valize cu bani, dacă nu mă pot bucura de ea cum se cuvine? Și uite…simt deja și vinovăția păcatului conștient, și parcă mă necăjește gastrita, ca de fiecare dată când stresul depășește limitele acceptate de corpul meu.

Am mare noroc! Am mare noroc că nu am găsit niciodată o valiză cu bani.

 

 

Delfinii din Marea Neagră

De ani buni merg la mare în aceeași perioada a anului, la sfârșitul lui iulie și începutul lui august, pentru că apa e caldă și vremea la fel. Vreme numai bună de plajă și bălăceală. Anul acesta a fost puțin altfel, codul portocaliu de ploi și vijelii m-a însoțit în vacanță, din fericire mai mult teoretic deoarece, deși aveam norii deasupra capului, ploile au fost năprasnice prin împrejurimi, ocolindu-mă grațios. Nu m-am întrebat niciodată ce alternativă ai pentru petrecerea vacanței la malul mării atunci când e înnorat și frig. Anul acesta m-am întrebat și tot eu mi-am dat răspunsul. Poți face plimbări lungi pe faleză, aerosoli din belșug, poate un volei pe nisip, bine înfășurat în trening. Poate ai ideea strălucită să duci copilul la delfinariu și îți vei da seama că ideea a strălucit în multe capete, judecând după mulțimea de părinți și copii care așteptau să intre să vadă delfinii producându-se. Nu am avut nervi să stau la coadă și am încercat să fac o mică substituire: poate un muzeu ar fi mai interesant decât delfinariul. Copilul m-a privit în ochi cu reproș și m-a întrebat dacă ceva nu e în regulă cu mine. Cu greu am găsit o soluție de compromis: renunțăm la vizita la delfinariu și vom vedea delfinii în mediul lor natural, zburdând liber și fericiți. „Promiți că vom vedea delfini?” „Promit”, am făgăduit eu, gata să promit și luna de pe cer, privind coada de la casa de bilete. Și așa am făcut: pândirea delfinilor din Marea Neagră îți poate ocupa timpul atunci când nu poți face plajă. Între pânde organizam prânzul sau cina, după caz, repede să nu ratăm delfinii. Dacă masa conținea mai mult de un pahar de alcool, începeai să zărești delfini defilând prin fața ta, arătându-ți spinările întunecate. Îi arătai și copilului spinarea de delfin, dar deh… copilul băuse suc și susținea că spinarea de delfin nu era decât un val înspumat. Noroc că soarele a apărut până la urmă, norii s-au risipit, ploaia nu mai amenința și pândele organizate alternând cu mesele îmbelșugate au încetat spontan. Dar într-o seară, admirând luciul argintiu al mării în crepuscul, am zărit clar o coamă arcuită, doar o secundă: am evaluat rapid posibila alcoolemie. Categoric, zero, doar apă și cafea. Să nu am dubii, delfinul a mai ieșit o dată, lăsându-mă să îl văd în toată splendoarea lui. Copilul l-a ratat și preferă să creadă că am văzut doar un val înspumat.