Particula lui Dumnezeu

Îți atrăgea atenția de departe: poate hainele colorate viu, poate silueta filiform- lungă lipsită de consistență sau poate zâmbetul curat și lipsit de griji, disonând cu ridurile mari și părul alb. Dar cel mai probabil îți atrăgea atenția vioiciunea neobișnuită a pașilor buclucași, cu traiectorie greu definibilă, în contrast evident cu vârsta bărbatului: experiența cunoscută mie îmi spunea că bunicuțul ăsta înalt și slab, cu păr alb și riduri adânci ar trebui să stea cuminte pe un divan, cu un pled pe genunchi, citind dintr-o carte cu foi mari nepoților sau poate strănepoților. A intrat hotărât pe una din aleile parcului și și-a stabilit traiectorie certă spre un grup de copii plictisiți, organizându-i cu viteza luminii într-un „rațele și vânătorii” de zile mari. Bunicuțul a fost și rață și vânător, spre deliciul copilașilor gălăgioși, prin minune treziți din torpoarea plictisită, iar aleea a înflorit. Atâta doar că părinții și-au luat seama că un străin, bătrân și prea vioi, nu ar trebui să joace „rațele și vânătorii” cu așa de multă poftă și l-au luat la întrebări: iar bătrânul răspundea în dodii, dincolo de timpul pe care îl ignora complet și de spațiul pe care îl detesta vizibil. Pentru că bătrânul nu știa să spună părinților îngrijorați anul în care ne aflăm sau unde locuiește. Iar părinții îngrijorați au simțit ceva mișcând în suflet, poate compasiune, poate iubire creștinească sau poate doar nevoia de a face o faptă bună. Și părinții, uimiți că sentimente demult uitate sunt încă vii, ascunse adânc în suflet, au făcut cerc (de binefacere) să găsească o soluție potrivită. Dar bătrânelul, prea vioi pentru vârsta etalată, a dispărut la fel de brusc cum apăruse, iar în urma lui, puțin nedumerită, aleea se liniștea: copiii își regăseau torpoarea plictisită, părinții își calmau mișcarea din suflet, rămasă fără obiect, rușinându-se puțin de momentul de slăbiciune. La ieșirea din parc, dacă aveai noroc, puteai vedea un bătrânel filiform și lung, cu păr alb, riduri adânci și zâmbet fără griji, îmbrățișând neadecvat tulpina groasă a unui copac la fel de bătrân, șoptindu-i tainic ceva despre un mistreț cu ochi sticlos și colț de argint, sau despre cornul de vânătoare ce ar trebui să sune… Dacă aveai noroc, îl puteai vedea, dar era greu de prins pentru că bătrânelul era mult prea vioi. Și…dus a fost!

Bosonul lui Higgs (foarte vag, cum am înțeles eu, un neavenit), este o particulă extrem de instabilă, ce conferă masă particulelor din jurul ei. Cu alte cuvinte, le face să existe. De aceea, unii au numit-o particula lui Dumnezeu (la început a fost cuvântul). Gurile rele spun că, de fapt, particula lui Dumnezeu e doar o traducere greșită a „particulei blestemate de Dumnezeu”, dat fiind că este greu de controlat, producând haos și instabilitate.

Reclame

Marea evadare

Cred că nu a visat vreodată Aristotel, când spunea despre om că este animal social și rațional, că atât individul, cât și societatea se vor schimba atât de mult. Omul a rămas un animal social, cu nevoi imperios-sănătoase de a adera la grupuri și comunități și de a-și prilejui relații sociale care să vină în întâmpinarea intereselor sale. Considerându-mă pe mine însămi un animal social cu calități sociale medii, numai bună de integrat într-o nouă comunitate creată ad-hoc și menită să ne ușureze funcționarea în marea societate, m-am trezit făcând parte, cu voia mea bineînțeles, din prea activul grup al mamelor dintr-a șaptea C. Nu, mamele sunt toate majore, dar copiii lor sunt în clasa a șaptea C. Corect ar fi să amintesc că din grupul mamelor dintr-a șaptea C face parte, cu succes, și un tată, la fel de activ ca o mamă. Este o comunitate foarte activă și efervescentă, deschisă la orice oră, pe whatsapp. Atât de deschisă încât m-am bucurat încă din prima zi de apartenență la grup de opțiunea „silențios” a telefonului meu. Lectura de dinainte de culcare și-a schimbat nuanțele, în locul cărții de pe noptieră încercând să citesc, în diagonală și pe verticală, sute de mesaje materne și pe alocuri paterne, despre lucruri deosebit de importante, cum ar fi compoziția sandvișului sau volumul ideal al sticlei de apă. Vă mărturisesc că lectura înainte de culcare mi-a plăcut întotdeauna, făcând trecerea spre somn într-o manieră molatecă și dulce. Cu noile lecturi marca whatsapp, somnul meu dispare complet, dilatându-mi starea de veghe și de surescitare. În plus, lecturile whatsapp mă fac să mă simt o mamă mizerabilă, dându-mi seama că nu-mi hrănesc copilul sănătos cu rondele de morcovi și măr, nu am înscris-o la cursul de dezvoltare personală, nu-i dau tricou de schimb la ora de sport unde transpiră. Cât despre banii de buzunar, suma ideală e încă în dezbateri, dar ar fi ideală și pentru mine, din ce pot să îmi dau seama din cursul discuției. Așa că, în ciuda lui Aristotel și a grupului whatsapp, am decis să evadez din comunitatea mamelor dintr-a șaptea C. Am respirat libertate preț de două minute și m-am trezit înapoi în grup, deoarece „părerea mea contează”, deși nu am avut păreri niciodată despre tricouri, sandvișuri sau sticle de apă. M-am simțit onorată și valorizată și, pentru a nu dezamăgi grupul, am emis și eu o părere: am sugerat ca, în loc să strângem „o atenție” pentru profa de chimie care obișnuiește să „strice media” , să punem odraslele să învețe. Pauză, liniște nefirească, apoi emoticoane care plâng, suspină, își smulg părul. Cam asta a fost, pentru că acum sunt liberă. Cred că grupul încă discută pe marginea ideii mele nefericite.

Terapie intensivă. Mamă eroină

E o femeie încă tânără, parcă fără vârstă, cu trup mare și voinic, trăsături banale și puțin lățite, dându-i un aer de puținătate intelectuală și de umilință. Zace în patul de spital, fără să scoată un cuvânt și fără să ceară nimic. Dacă o întrebi ceva îți poate răspunde monosilabic: nu vrea calmante, nu vrea mâncare, nu vrea apă, nu vrea „să deranjeze”. E genul de pacient care e propriul lui dușman și care te face să te simți inutil și frustrat, cu senzația că eforturile tale sunt zadarnice. Ne spune doar că e încercarea lui Dumnezeu și că trebuie să treacă singură prin asta. Încercăm să-i spunem că Dumnezeu nu e satrap și că sigur ar înțelege o perfuzie analgezică, precum și nevoile de alimentație și hidratare ale unui om bolnav, dar femeia nu-și clintește părerile. Nu știu care dintre noi o întreabă dacă nu are copii și, cu această ocazie, aflăm că nu e singură pe lume, așa cum ne-am închipuit văzând că nu o vizitează nimeni. Are copii. Mulți. Șaisprezece. Și fără să vreau, mi-o imaginez pe femeia asta într-o perpetuă stare de gravidie, cu un copil de mână și cu altul în brațe. O văd vlăguită, între copii, hrănind, spălând, cârpind liota gălăgioasă, găsindu-și resurse pentru o nouă procreere. Îmi imaginez casa plină, pulsând de viață și nu înțeleg de ce femeia asta zace pe un pat de spital, fără nici unul din cei șaisprezece copii aproape de ea, refuzând să mănânce și să bea, ducându-și singură încercarea lui Dumnezeu. Copii nerecunoscători și ingrați? Sau copii nefericiți, care își urăsc mama și pe Dumnezeul egoist care a absorbit lacom toată dragostea maternă?

Nu știu care ar putea fi adevărul și cred că nici femeia din patul de spital nu îl știe: a făcut lucrurile cum s-a priceput mai bine. Ceea ce știu sigur e că dacă faci un copil, doi sau șaisprezece ești responsabil să îi iubești și să le oferi copilărie.

 

Super ofertă!

Dacă vrei să iți cumperi o mașină nouă, dar buzunarele nu prea te țin, îți poți arunca ochii pe piața mașinilor second hand, cu kilometraj mic, strălucire mare și preț decent. Dacă buzunarele nu te țin nici în această situație, poți vâna, cu ceva curaj, chilipiruri de mașini strălucitoare, cu kilometraj foarte mic ( miraculos de mic) și preț infim, o nimica toată. Și atunci pui repede mâna pe telefon, să nu ratezi chilipirul, și suni să strângi informații despre viitoarea ta mașină, la super ofertă. Îți răspunde o voce de băiat- bărbat amabil și bun vânzător, care te limpezește ca pe lumina dimineții, că mașina, deși e veche de vreo 12 ani, arată impecabil și dă clasă mașinilor ce tocmai ies pe poarta fabricii. Are doar 15 mii de kilometri pentru că e foarte puțin rulată, deoarece a aparținut unei bătrâne pensionare care a ținut-o mai mult în garaj. Ia uite, îți zici tu, ce noroc pe tine! Mai suni totuși să mai vezi o super ofertă și descoperi cu uimire că mașina, veche de 10 ani, cu 30 de mii de kilometri la bord, e puțin rulată pentru că a aparținut unei bătrâne pensionare, care a ținut-o mai mult în garaj. În mod logic, generalizând, tragi concluzia că parcul auto second hand aparține, aproape în totalitate, segmentului de populație pensionară de sex feminin, posesor musai de garaj aferent. Apoi privești în jurul tău și detectezi bătrânici necăjite, cumpărând cu gramaje drămuite alimentele cele mai ieftine pe care le înghesuie într-un cărucior pentru cumpărături pe care îl târăsc după ele. Aha! Te lămurești acum de ce mașinile alea strălucitoare au kilometrajul așa de mic! Ale naibii bătrânici, preferă să meargă la piață cu tramvaiul, suflând greu și apoplectic, și să își țină mașinile în garaj, să se învechească frumos, așa, ca vinul…

PS. ..un bun prieten, cât pe ce să cumpere o mașină la super ofertă, ce aparținuse unei pensionare care a ținut-o mai mult în garaj, reușind să ruleze doar 15 mii de kilometri, a avut inspirația să citească un bilet insignifiant, agățat de un fir. Biletul anunța nemțește că uleiul a fost schimbat la 200 de mii de kilometri.

Melancolii autumnale

Mă pregătesc de prin mijlocul verii pentru venirea toamnei. Mă pregătesc să nu fiu luată prin surprindere de prima zi de toamnă, așa cum te pregătești de moarte după o boală lungă și fatală cu prognostic sumbru și cert.  După cum moartea nu te găsește niciodată pregătit, tot astfel toamna mă găsește puțin nedumerită și nemulțumită că vara, preferata mea, se sfârșește abrupt, lăsând în urma ei amintiri de tălpi goale și de nisipuri fierbinți. Iar copacul din fața ferestrei mele se încăpățânează să își păstreze frunzele verzi, dându-mi apă la moară în a mă minți cu ardoare, așa cum doar femeile pot s-o facă: o minciună inofensivă, cum că vara ar mai fi cu mine. Îmi proptesc privirile în verdele copacului și refuz să văd că verdele e bătrân și prăfuit, acoperind pe alocuri promisiuni galbene și ruginii. Și în plină vară care nu mai e, copila mea și lumina ochilor mei, îmi atrage diplomatic atenția că îmbrățișările și pupicurile în public sunt desuete și nepotrivite, deoarece, iată, e mare de-acum. Și pentru acest moment mă pregătesc de ani buni, cu succesul îndoielnic al pregătirilor pentru moarte sau pentru toamnă. Așadar mi-am condus copila spre școală doar câțiva pași, fără îmbrățișare și pupic, oprindu-mă pe trotuar să o privesc cum se întâlnește cu altă domnișorică dornică de autonomie. Am rămas părăsită pe trotuar, uitându-mă în urma lor, cum își bălăbăne zgomotos autonomiile pe membre prea lungi și stângace cu care nu știu ce să facă. Fetele sunt cu spatele spre mine și cu fața către lumea mare, iar golul dureros pe care îmbrățișările interzise l-au lăsat, se umple repede cu temeri și griji. Dar așa cum doar femeile pot s-o facă, mă mint inofensiv că lumea mare e bună și frumoasă și că vara e încă aici. Îmi proptesc privirile în verdele copacului meu și refuz să văd că verdele e bătrân și prăfuit, ascunzând pe alocuri promisiuni galbene și ruginii.

 

 

 

 

 

 

 

Despre o blondă la volan sau despre analfabetismul cronic

S-a întâmplat într-o parcare. Dau să ies cu spatele, mă asigur gospodărește și aștept să treacă un vehicul care trecea pe alee. Vehiculul se oprește puțin în stânga mea, dar eu nu știu încă acest lucru, gândind că a trecut. În scurt timp aflu și eu că s-a oprit, atunci când mă proptesc puțintel în spoilerul lui. Am coborât amândoi din mașini să evaluăm pagubele. Cel puțin eu…pentru că el, un tânăr de vreo 30 de ani a vrut mai întâi să mă mănânce, cu fulgi cu tot. De ce, cum am putut, ce i-am făcut, unde mi-a fost capul, etc. M-am bucurat că nu a scos nici o bâtă de baseball, cum am auzit că se mai întâmplă. Am hotărât că sunt de vină că nu m-am asigurat. El a hotărât că nu are nicio vină, chiar dacă a oprit în mijlocul aleii, deși erau locuri de parcare (să se ducă până la magazin). Pentru că erau pagube, adică o zgârietură de vreun centimetru pe spoilerul lui (la mine nu se vedea nimic), am hotărât să încheiem o înțelegere amiabilă. Și de aici a început răzbunarea mea pentru discursul urât al tânărului. Buchisea silabisind cuvintele, ajungea cu greu la sfârșitul paragrafului, suficient să uite începutul paragrafului. Scria literă cu literă, străngând pixul până i se albeau degetele, muncea epuizat pentru fiecare semn grafic care nu avea întotdeauna corespondent în alfabetul latin, curgeau apele pe el scăldându-l în valuri de transpirație și, ce era cu adevărat drăguț, scotea limba în timp ce scria, așa cum poți vedea mulți școlari concentrați deasupra abecedarului. Sadismul meu a fost fără margini, când îi corectam „lucrarea” și îi subliniam cu pixul greșelile de scriere și ortografie: ați greșit, mai facem o dată, îi spuneam tânărului redus la muțenia elevului prins cu lecția neînvățată. Până la urmă m-a înmuiat gestul acela cu limba ce țășnea din gura concentrată și i-am scris eu datele de pe polița de asigurare.

Știam că analfabetismul a atins cote mari și cred că ” partea păgubită” din micul meu eveniment rutier nu intră în statistică, pentru că știa să scrie și să citească. Într-o manieră relativă.

Cât despre blondele de la volan… nu vă faceți griji: accidentele lor sunt amuzante.

Mnemotehnică

Când s-a întâmplat prima dată mi-am zis că e o întâmplare, când s-a întâmplat și a doua oară mi-am zis că e o coincidență. Când se întâmplă în fiecare zi, nu te mai poți ascunde după deget și ești nevoit să accepți (trecând prin faza de negare) că memoria ta nu mai e ce a fost și că ai început să uiți. E foarte jenant ca în toiul unei conversații, iei cuvântul, faci o paranteză, vrei să îți duci la capăt ideea, dar… ce păcat că ideea a dispărut undeva în lumea ideilor, lăsându-te puțin rușinat și puțin cam tâmp în fața auditoriului atent. Soluția ar fi să nu te răspândești printre paranteze și să spui predicatul înainte de a uita subiectul. Auditoriul nu va ști niciodată ce calități oratorice ai, dar nici nu te va auzi la tot pasul întrebând: „și despre ce vorbeam?” Cât despre memorie..e bine să te ajuți de schemele mnemotehnice. Le-am folosit toți pe la școală pentru a eficientiza memorarea: unora le plăceau desenele, altora graficele, planul de idei sau asocierea noțiunilor de memorat cu date personale. Bineînțeles că apelez la scheme mnemotehnice pentru a reține parolele pentru internet, telefon sau altceva. Se tot întâmplă în ultimul timp să încurc parolele între ele, ceea ce mă provoacă să gust  din plin din beneficiile mnemotehnice. Ziua mea de naștere, numele meu scris cu dublarea vocalelor, numele câinelui meu, iarăși ziua mea de naștere începând cu anul nașterii se dovedesc pe rând parole incorecte, deși știu sigur că le-am folosit cândva. Într-un final tot la butonul de ” recuperare parolă” ajung, iar schemele mnemotehnice se dovedesc insuficiente ( chiar am avut ideea stupidă să triplez vocalele numelui meu?).  La fel de jenant poate fi să ajungi cu căruțul de cumpărături la casă, să îți ambalezi produsele, să vrei să plătești cu cardul și să auzi  antipaticul ” pinul, vă rog”. Vocea vânzătoarei e cam autoritară și te tulbură, iar pinul e rătăcit printre parole și parolițe. Ca niciodată, îți amintești parola de la contul de jocuri online, de la contul de vânzări-haine online, dar nu și pinul de la cardul bancar. Noroc că ai o schemă mnemotehnică pentru asta: anul când ai terminat facultatea e chiar pinul tău.  Norocul e doar pe jumătate pentru că îți dai seama că ai nevoie de o schemă mnezică pentru a reține anul când ai terminat facultatea.