Particula lui Dumnezeu

Îți atrăgea atenția de departe: poate hainele colorate viu, poate silueta filiform- lungă lipsită de consistență sau poate zâmbetul curat și lipsit de griji, disonând cu ridurile mari și părul alb. Dar cel mai probabil îți atrăgea atenția vioiciunea neobișnuită a pașilor buclucași, cu traiectorie greu definibilă, în contrast evident cu vârsta bărbatului: experiența cunoscută mie îmi spunea că bunicuțul ăsta înalt și slab, cu păr alb și riduri adânci ar trebui să stea cuminte pe un divan, cu un pled pe genunchi, citind dintr-o carte cu foi mari nepoților sau poate strănepoților. A intrat hotărât pe una din aleile parcului și și-a stabilit traiectorie certă spre un grup de copii plictisiți, organizându-i cu viteza luminii într-un „rațele și vânătorii” de zile mari. Bunicuțul a fost și rață și vânător, spre deliciul copilașilor gălăgioși, prin minune treziți din torpoarea plictisită, iar aleea a înflorit. Atâta doar că părinții și-au luat seama că un străin, bătrân și prea vioi, nu ar trebui să joace „rațele și vânătorii” cu așa de multă poftă și l-au luat la întrebări: iar bătrânul răspundea în dodii, dincolo de timpul pe care îl ignora complet și de spațiul pe care îl detesta vizibil. Pentru că bătrânul nu știa să spună părinților îngrijorați anul în care ne aflăm sau unde locuiește. Iar părinții îngrijorați au simțit ceva mișcând în suflet, poate compasiune, poate iubire creștinească sau poate doar nevoia de a face o faptă bună. Și părinții, uimiți că sentimente demult uitate sunt încă vii, ascunse adânc în suflet, au făcut cerc (de binefacere) să găsească o soluție potrivită. Dar bătrânelul, prea vioi pentru vârsta etalată, a dispărut la fel de brusc cum apăruse, iar în urma lui, puțin nedumerită, aleea se liniștea: copiii își regăseau torpoarea plictisită, părinții își calmau mișcarea din suflet, rămasă fără obiect, rușinându-se puțin de momentul de slăbiciune. La ieșirea din parc, dacă aveai noroc, puteai vedea un bătrânel filiform și lung, cu păr alb, riduri adânci și zâmbet fără griji, îmbrățișând neadecvat tulpina groasă a unui copac la fel de bătrân, șoptindu-i tainic ceva despre un mistreț cu ochi sticlos și colț de argint, sau despre cornul de vânătoare ce ar trebui să sune… Dacă aveai noroc, îl puteai vedea, dar era greu de prins pentru că bătrânelul era mult prea vioi. Și…dus a fost!

Bosonul lui Higgs (foarte vag, cum am înțeles eu, un neavenit), este o particulă extrem de instabilă, ce conferă masă particulelor din jurul ei. Cu alte cuvinte, le face să existe. De aceea, unii au numit-o particula lui Dumnezeu (la început a fost cuvântul). Gurile rele spun că, de fapt, particula lui Dumnezeu e doar o traducere greșită a „particulei blestemate de Dumnezeu”, dat fiind că este greu de controlat, producând haos și instabilitate.

7 comentarii la „Particula lui Dumnezeu

  1. Un articol de nota 10 ! 🙂
    Mi-e tare simpatic „Batrânelul” cu ridurile mari si parul alb.
    Cred ca îl cunosc, si-l întâlnesc frecvent zâmbind, prin „parc”.
    Prezenta lui e peste tot, caci e vioi si plin de energie absoluta,
    Sprintar si vesel, intervine-n joaca de copii, îi întelege si-i asculta…

    O duminica sublima si o saptamâna cu Lumina, draga Rebele !

    Apreciat de 1 persoană

  2. Pingback: Focule, vino cu mine (I) « (b)Arca lui goE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s