Norme, reguli și condiții

E de presupus că nu putem conviețui mai mulți indivizi, ba chiar o societate, în afara normelor și regulilor. La urma urmei, educația însăși înseamnă însușirea unui set de norme și reguli și a unui sistem de valori, după cum ne taie capul în modelul cultural pe care îl moștenim. Probabil că e bine să fie așa, dar ceea ce mă neliniștește puțin este că trebuie permanent să demonstrez faptul că respect normele și condițiile. Cum fac asta? Semnând, notând, parafând, întocmind dosare. Astfel că pentru un act simplu, cum ar fi că mi-am făcut curat la locul de muncă, trebuie să îmi notez într-un registru special numele, ora, substanțele și materialele folosite, după care semnez cu mult simț de răspundere.  Dezinfectez instrumentarul, alt registru, nume, prenume, oră, substanțe folosite, semnătură cu simț de răspundere. Și așa mai departe… Calculând timpul fizic necesar esenței meseriei mele și timpul necesar pentru înregistrare, înfoliere, îndosariere poți ajunge la niște concluzii pe care mă jenez să vi le spun și vouă. Temutul Sanepid e și el ancorat în norme, evaluând calitatea muncii mele altfel decât o făcea pe vremuri, când lua probe, își băga nasul în toate cotloanele și ne afurisea cu amenzi. Acum temutul Sanepid cere la control avize, documente și nesfârșitele registre reprezentând dovada semnată de mine cum că mi-am făcut treaba bine. Probabil că e bine, dar nimic nu mă poate opri să mă tem că energiile mele și a altora ca mine se risipesc, împreună cu timpul, în direcții care nu au nimic de a face cu meseria mea. Fac o jumătate de normă de scrib și arhivar, respectând norme și reguli prin care nu am voie să…, nu-mi este permis să…., nu…, nu…Peste toate este regulamentul de ordine interioară, prin care mi se aduce la cunoștință că trebuie să respect o grămadă de nu- uri. Evident că am și drepturi, cum ar fi că am dreptul să mănânc într-o pauză de jumătate de oră, drept la care renunț de bună voie adesea, din motive lesne de înțeles. Am și dreptul să mă îmbolnăvesc și să îmi iau concediu medical, dar e de preferat să nu fac asta, pentru a nu perturba activitatea normată de cele o mie de nu-uri. Normele, regulile și condițiile se nasc permanent, lăsându-mă mereu în urmă cu un pas, astfel că în fiecare dimineață mă gândesc dacă nu cumva trebuie să respir doar pe nara stângă sau pe nara dreaptă, conform unei norme noi de care încă nu am aflat.

Și în tot acest timp, în care semnez, notez și îndosariez probele că mă port cum se cuvine, trotuarele sunt pline de scuipați și hârtii, șoferii înjură birjărește, gândacii colcăie prin magazine alimentare și spitale. Posibil că documentația e în regulă, deci…nu sunt probleme.

…De vis…

Nu avea prea multă școală, dar îi era suficientă școala vieții, care o învățase lucruri elementare, simple, ce duceau mereu la finalitatea așteptată: să fie curată, să tacă atunci când trebuie, să plece capul în fața celor puternici, să se urce pe cei slabi. Și cel mai important lucru pe care îl învățase era că vei dormi așa cum îți vei așterne, filosofie tradusă în concretețea unor relații folositoare pe care le activa fără prea multe stânjeneli în cazuri de necesitate. Îi plăcuseră și bărbații, aleși pe sprânceană, în funcție de nevoile momentului, fără să se lege prea mult la cap și fără să își facă planuri ce nu se vor îndeplini. A trecut frumos prin viață, apretată și cochetă, tăcând sau sudălmăind, nu mai contează; ideea e că a trecut. Nu știe nici ea cum a ajuns la pensie, prea devreme pentru potențialul ei social și pentru bagajul de subtilități relaționale dobândit în școala vieții. Dar femeia nu se lăsă doborâtă de ieșirea la pensie, ci își puse la bătaie abilitatea ei cea mai de preț: capacitatea de a se adapta. Nici nu i-a fost prea greu pentru că în jurul ei începuseră să cadă ca muștele, după suferințe lungi sau tam-nesam, fără avertisment. Nu rata nicio înmormântare din cartier, chit că nu schimbase niciodată vreo vorbă cu protagonistul principal: înmormântarea îi încărca bateriile pentru o săptămână cel puțin, găsind loc bun în coada cortegiului funerar, acolo unde fiecare vorbește de ale lui, se râde pe înfundate și se clevetește pe îndelete. Florile, coroanele, văduva, mașina mortuară, ținuta vestimentară a răposatului, expresia facială a nefericitului o țineau implicată într-o viață socială activă și asta era tot ce conta. Ultima înmormântare la care a mers, apretată și cochetă ca de obicei, i-a lăsat apă în gură: pălării cu voaletă neagră, mașină neagră lucioasă, prosoape de bumbac din cele bune care absorb bine, alai funebru lung, șapte popi care au slujit la groapă, mormânt pe aleea principală din cimitir, marșul funebru în surdină, pomana într-un local drăguț, cu pachet pentru acasă, fără să se zgârcească la nuca din colivă. Femeia nu avu timp de cleveteală pentru că un gând nou îi încolți în minte, un gând suficient să o țină vie mulți ani de acum încolo: și-ar dori și ea o ceremonie așa frumoasă și elegantă. …O înmormântare de vis…

 

 

 

Terapie intensivă… pacientul englez

Din păcate, despre pacientul englez nu avem date.

Pacientul francez. O doamnă de 91 de ani, care poposește în Reanimare după o operație simplă. Se străduiește să coboare repede din pat, se spală în fiecare dimineață din cap până în picioare, miroase răvășitor de frumos și se rujează de zece ori peste zi. Se recuperează rapid și pleacă repede din spital, cu beretă pe cap, ruj pe buze și pantofi cu toculeț în picioare.

Pacientul iranian. Îi place confortul și știe să ți-l ceară. E politicos și echilibrat, zâmbește mult și e cooperant. Citește, vizionează filme, nu se plictisește.

Pacientul olandez. Octagenară, turistă cu ceva probleme de sănătate, de o veselie incredibilă. Vomită, frisonează, are dureri, dar toate nemulțumirile astea nu îi strică bună dispoziția. E vizitată de doi prieteni, octagenari și ei, și atunci Reanimarea se zguduia din temelie din cauza hohotelor de râs. I-am suspectat că au mâncat ceva ciupercuțe, dar nu am găsit urme. E posibil ca veselia lor să fi fost structurală.

Pacientul american. Refuză orice act terapeutic, ia contact cu ambasada, se corelează ambulanțe cu decolarea unui avion de pe Otopeni. Între timp, pacientul american este flămând și, datorită faptului că este 4 dimineața și avem opțiuni limitate, îi pot oferi doar sandvișul meu și două portocale. Nu face nazuri și, bonom, îmi mănâncă pachetul.

Pacientul congolez. Este un pacient foarte cuminte, cu o piele foarte neagră. Într-un mod stupid, mă minunam că sângele lui e roșu.

Pacientul român. Pacientul rural este foarte tăcut și nu vrea să deranjeze. Are reticențe când vine vorba de toaleta zilnică și nu folosește periuța și pasta de dinți. Uneori, pacientul rural devine confuz și agitat, într-un prag de sevraj, deoarece alcoolul este o constantă a vieții la țară, poate mai mult decât apare în statistici. Pacientul urban este cooperant, de regulă civilizat și curat. Pacienții români, rurali și urbani, au în comun dispoziția de a-și trăi boala cu simț de răspundere, așteptându-se la suferință și neajunsuri, ceea ce îi face morocănoși și anxioși.

Pacientul român de altă etnie. Este un pacient puțin mai zgomotos, exagerând simptomele și suferința. În ciuda gurilor rele, pacientul român de altă etnie este foarte curat și se spală până scârțâie. De obicei, familia e un spectacol în sine, aducând în întâmpinarea actului medical metode alternative de însănătoșire, precum arderea părului de urs sau ingestia de apă descântată.

 

Despre moartea unui demon

În apărarea ei putea aduce o sumă de argumente: că era plictisită, că se simțea lipsită de valoare, că își simțea tinerețea subțiindu-se sau că uitase cum e să fie dorită. Dar argumentul cel mai serios era drăcușorul ăla mic și viclean, care-i șoptea parșiv, alegându-și inteligent momentele, „ce-ar fi fost dacă”… Drăcușorul nu se mulțumea cu asta, ci o îmbia să viseze contemplativ, în pat cu bărbatul ei, o viață idilică, lapte, miere și condimente asortate, alături de el, prima iubire, pentru care a plâns și a suferit cu neliniști de pubertate. Norocul ei era că drăcușorul nu își băga coada prea des. Ghinionul a fost totuși prezent, într-o zi de marți, când ea a hotărât, cu drăcușorul pe umărul stâng, că vrea să își vadă prima iubire, și, femeie destoinică și întreprinzătoare, cu două clicuri și un telefon, a făcut pasul.  Cel de alăturea de drum. El, prima iubire, nu a ezitat să se bucure și să retușeze lacunele puberale ale primei iubiri. S-au văzut, în aceeași zi de marți, la un hotel dosit, s-au dezbrăcat de rochii, cămăși, pantaloni și prejudecăți, și s-au iubit convențional, puțin jenați și cu mintea aiurea, întrebându-se amândoi ce caută acolo. După aceea, au țesut împreună o tăcere cu tușe de regret, privindu-se oblic printre gene: ei, femeii, i se lipiseră ochii de un fir de păr alb de pe pieptul bărbatului și înțelegea că prima iubire tocmai murise. De fapt era pricepută să omoare demonii, auzise cum plesnise demonul primei iubiri, prins probabil între abdomenele lor lipite într-o împreunare de joasă calitate. Și-au îmbrăcat hainele și prejudecățile strânse grămadă lângă pat, și-au mulțumit amabil pentru întâlnirea plăcută, și-au lăsat cadavrul demonic al primei iubiri în camera din hotelul dosit și au plecat, fiecare în drumul său. Ea, femeia vă poate mărturisi că suma demonilor rămâne constantă, prin nu știu ce artificiu diavolesc, pentru că, deși demonul primei iubiri a pocnit, un altul, mai grozav și nesăbuit, i-a luat repede locul. Îl putem numi Regret.