Extrasistola și beneficiile ei

Știați cu siguranță că, de regulă, creierul nostru funcționează doar cu 10-20% din capacitatea sa. Există teorii recente care afirmă că acest lucru este doar un mit și că bietul creier funcționează după posibilitățile structural-funcționale ale fiecăruia. Teoria asta îmi convine mai mult, din motivul simplu că m-ar deranja să am 80-90% din creier lâncezind pe lângă cele 10-20 % funcționale. Și totuși, o întâmplare recentă mi-a dovedit că, în mod uzual, creierul meu lâncezește, deși în preajma unui stimul adecvat, poate să se poarte într-un mod admirabil,  dând dovadă de acuitate logică, atenție distributivă, creativitate, forță analitică și alte cele. Care ar fi stimulul adecvat? De pildă, o extrasistolă. O extrasistolă care apare când îmi fac micul meu exercițiu cardio, de urcat câte două-trei trepte odată, până la etajul meu. A apărut după primele patru trepte, lăsându-mă fără aer, sprijinită de balustradă să-mi vin în fire. Și…nu m-am lăsat, ci gâfâind și suflând ca o locomotivă cu aburi, am ajuns într-un final, în bucătăria mea, unde am eșuat pe un scaun. Și atunci, stând pe scaun, cu obrazul în palmă, am simțit-o, pe ea, extrasistola… Bum, bum, bum, precipitat și tare și apoi o pauză care părea fără sfârșit. Iar pauza aceea lungă, stimulul propriu-zis, mi-a făcut creierul deosebit, făcându-l să debiteze, concomitent și cu o claritate neobișnuită, o mie de gânduri diferite, fără prea mare legătură între ele, pe care le puteam urmări cu acuratețe și fără efort. M-am gândit la Sanda, prietena mea de rele și bune  și la cățelul ei cu care nu m-am jucat încă, m-am gândit că nu am scris o carte și că nu am fost vânzător ambulant în Vama Veche, m-am gândit că nu am făcut gogoși cu ciocolată, m-am gândit la un bărbat (mmm, nu e în regulă), m-am gândit că nu am unghiile lăcuite sau că nu mi-am terminat treaba de mamă. Și încă o mulțime de gânduri scăpărătoare, lucind clar într-o lavă de panică, dată de iminența morții. Apoi pauza a luat sfârșit, cu un bum, bum, bum alert și precipitat, lăsând creierul obosit de surescitare să se odihnească, așa cum îi e felul.

La ce-s bune extrasistolele? La nimic, nici măcar nu te omoară, ci doar te fac să te gândești la cum ar fi dacă ai muri chiar în acest moment. Și totuși… mâine mă voi vedea cu Sanda și cu simpaticul ei cățel.

Reclame

Angajata cea nouă

Dacă vrei să țipi la cineva pentru a te mai descărca de tensiunea de la locul de muncă și nu prea ai la cine sau nu îți permiți, poți apela la o soluție des uzitată: poți țipa liniștit la angajata cea nouă, venită de pe băncile școlii, care nu îndrăznește să riposteze și încasează cu stoicism lovitură după lovitură. O poți învinovăți că e incompetentă, că nu își face treaba bine, că lucrează încet sau că nu se descurcă în situații de criză. Se face vinovată de toate acestea, iar colegele (mai cu seamă colegele) nu se sfiesc să îi arate minusurile profesionale la tot pasul. E ciudat mecanismul prin care oamenii uită complet cât de greu le-a fost în primele zile de lucru, după terminarea școlii, sau cât de competenți erau în acele zile. Sau poate funcționează principiul „dacă eu am suferit, lasă să sufere și alții”. Privită din afară, situația arată suprarealist: toată lumea țipă la angajata cea nouă, complet pierdută între responsabilități, dar nimeni nu-i arată cum să facă lucrurile corect. Am văzut că angajata cea nouă e plină de defecte și vini. Dar principala ei vină, care o va urmări o vreme, e că e frumoasă de pică, proaspătă și cuviincioasă. Bănuiala mea cea mare e că adaptarea la locul de muncă, între femei între vârste, muncite mult și cu tinerețea apusă, va fi dificilă și lungă….pentru că e..prea frumoasă… De asemenea bănuiesc că va fi o fâșneață de angajat după ce eșecurile o vor învăța mersul lucrurilor (de la colegi nu prea sunt speranțe). Până atunci însă, angajata cea nouă plânge în fiecare zi, înroșindu-și ochișorii ăia frumoși, și nimeni nu îi spune că toți am avut parte, în primele zile de lucru, de vreo acritură veninoasă, lezată grav de tinerețe.