Spune-mi cu cine te însoțești…

Grea perioadă sfârșitul de an, cu sărbătorile lui! Muncă multă, acasă și la serviciu, petrecere cu prietenii, petrecere cu familia, petrecere cu colegii de serviciu. Și nici petrecerile nu mai sunt cum erau odată! Sau poate petrecerile sunt la fel, dar eu sunt alta: așa trebuie să fie, căci fiecare petrecere e trăită cu groaza iminenței durerii de cap de a doua zi, lucru de care nu îmi amintesc să se fi întâmplat acum douăzeci de ani. La una din petreceri am cunoscut un tip, deștept, cultivat, manierat și complet sonat, care m-a însoțit ca o umbră fidelă, găsind în mine auditoriul ideal. Durerea de cap a apărut mult mai devreme decât de obicei, potențată de tirul verbal al domnului în cauză. Acesta era mort de supărare din cauza noii ordini mondiale și încerca să mă convingă să nu accept cipul prin care „ei” mă vor controla și mă vor manipula. Am riscat o glumă, spunându-i că mie îmi convine pentru că măcar așa nu o să-mi mai pierd actele, cu portmoneu cu tot. Foc și pară s-a făcut: oare eu nu văd cum „ei” mă fac dependentă de tot mai multe lucruri? Bunăoară, pe el l-a dus un prieten la o anume cafenea, unde a băut o cafea extraordinară cu lapte și ulei de nucă. El, care nu bea cafea pentru că îi face rău! Groaznic a fost că a doua zi pașii l-au dus la cafeneaua aceea și, aproape fără voia lui, și-a comandat o cafea cu lapte și ulei de nucă. A treia zi, la fel. A patra zi și-a recunoscut dependența și a început să lupte împotriva ei. Dar de dependența de internet ce zic? Sau de ciocolată? Ce pot spune e că discursul logic era impecabil, cu raționament corect, pornind de la premise discutabile. Trei-patru ore am aflat despre „ei”, moneda mondială, pandemia ce va veni și alte minuni apocaliptice. Trei-patru ore de paranoia îți pot modifica puțin viziunea asupra lumii. Spun asta cu certitudine, pentru că m-am surprins gândindu-mă la sărmăluțele soacră-mii: mai am câteva în frigider și îmi ocupă ciclic, la orele de masă, câmpul conștiinței, excitându-mi glandele salivare sau, altfel spus, lăsându-mi apă în gură. Mereu am fost o pofticioasă și asta nu ar trebui să mă mire, dar dacă totuși… soacră-mea vrea să mă facă dependentă de sarmalele ei, să mă manipuleze… Soacră-mea, masonii, illuminati…

.

 

Vocea din capul meu

M-aș întrista să aud că voi nu aveți una pentru că îmi place să mă pierd în masa majorității, ceea ce îmi dă o oarecare senzație de normalitate. Nu, nu e vorba de vocea aceea pe care o asculți dimineața când te uiți în oglindă și care îți repetă cât ești de minunată: aceea e vocea ta de zi cu zi pe care e posibil să nu ți-o recunoști datorită inflexiunilor de falsitate pe care le împrumută de la minciuna gogonată pe care ți-o spui motivațional. Știi prea bine că nu ești nici frumoasă, nici deșteaptă și nici devreme acasă. E vorba de cealaltă voce, care, independent de tine, se face auzită, clevetind întruna: cum că pierzi timpul, lenevești, mănânci ciocolată prea multă, nu faci sport, nu ți-ai sunat părinții de ceva timp sau alte asemenea prostii. Puteți să îi spuneți vocea eului interior sau a conștiinței sau cum vreți voi că nu mi-a spus cum o cheamă. Vocea din capul meu are tonalități parentale, ca o medie aritmetică între o mamă și un tată și nu tace aproape niciodată, străduindu-se să îmi complice viața. Uneori îi răspund, sper că fără să vorbesc cu voce tare, dar de cele mai multe ori o ignor, asimilând-o unui zgomot de fond fără valoare. Astăzi, în megaimajul de la colțul blocului, vocea m-a iritat puțin, necontenind să repete că am luat din nou decizia greșită, alegând să vin în magazin la ora prânzului, când credeam că magazinul e gol. Probabil că și ceilalți cumpărători au decis să fenteze aglomerația, dar cert este că magazinul era plin. În plus, angajații megaimajului erau mai vizibili ca niciodată și te trezeai fie cu bombeuri lustruite gratis cu mopul, fie cu o coadă de mătură între coaste să îți amintească să nu zăbovești prea mult. La coadă- un adevărat prăpăd, iar vocea din capul meu – mai limbută decât de obicei. Spunea că iar am făcut prăpăd în bugetul familiei și eu tăceam mâlc, prinsă cu mâța-n sac, că doar ieșisem să cumpăr ouă, iar coșul dădea pe dinafară. Nu e de mirare că, din cauza cicălelii fără sfârșit, nu am observat că în fața mea coada avansase și eu rămăsesem pe loc în încercarea palidă de a riposta vocii. Și acum s-a întâmplat grozăvia: vocea din capul meu a înnebunit, căpătând brusc accente necunoscute, tonalități agresive ce se revărsau în tot creierul: „Da’ mișcă-te, moșcăito, că ne-apucă Crăciunul aici!” Și am înțepenit, în pragul unui atac de panică, pentru că vocea nu mi-a vorbit niciodată pe un asemenea ton. M-am întors doar puțin, suficient să văd în spatele meu o broboadă cât un cearceaf, acoperind o făptură mică, doar cu ochi și sprâncene, abrazate, creionate, tatuate. Ochii mi s-au fixat fără voia mea de acele sprâncene și sprâncenele au dansat foarte mobil pentru acel obraz bătrân, pierdut în broboadă:  „da, da… cu tine vorbesc!”

Încă mai tremur, în timp ce vocea din capul meu râde cum nu îi stă în fire s-o facă, repetând din când în când: „ce față aveai, lovită de leucă!”

Oameni și Dumnezei

Mi-a spus odată o doamnă, specialistă în Dumnezeu, că El așteaptă de la noi sacrificii și, de aceea, nu e prea mult dacă, pentru El, mâncăm din două rânduri de veselă, cea curată și cea spurcată. Doamna cu pricina nu obosea niciodată să se arunce cu multă patimă între oalele curate, inițiind un nou post pe care avea să îl țină. Dumnezeul ei era vegetarian, atent la spurcăciunea lingurii de mestecat în oală precum o poliție sanitară în căutarea stafilococului auriu.

Un domn trecut de prima tinerețe mi-a spus că Dumnezeu i-a apărut în casă de când nevastă-sa, resetându-și ceasul biologic într-o numărătoare inversă, găsise de cuviință să facă pace cu El. Se luaseră pe vremea când nu aveau nici un Dumnezeu și viața le părea frumoasă, dar acum, tot ce a fost plăcut inimii cândva a căpătat numele generic de păcat. Mai păcătuiesc și acum, dar cu moderație, iar viața și-a pierdut din haz.

Un băiat trecut de pubertate mi-a spus cu convingere absolută că Dumnezeu, după ce și-a creat cadrul de joc, a creat și personajele jocului, pe care le-a dotat cu liber-arbitru pentru evitarea monotoniei sau a clișeelor din joc. Puțin din factorul hazard face ca lumea să fie cel mai complex și amplu joc de strategie. Dumnezeul băiatului respectiv e un gamer neobosit, tocind butoanele consolei playstation, pentru că, nu-i așa?, suntem făcuți după chipul și asemănarea Sa.

Un tânăr domn mi-a spus simplu că Dumnezeu nu există. O mare pierdere pentru creștinătate pentru că tânărul se poartă ca un creștin adevărat, așa cum alții, declarați creștini, nu reușesc să o facă.

Alți oameni consideră pe Dumnezeu răspunzător de o grămadă de fărădelegi, aruncând cu lejeritate pisica moartă în curtea divinității. „Așa a vrut Dumnezeu” spun acești oameni în situațiile cele mai felurite: ai băut și ți-ai rupt gâtul- așa a vrut Dumnezeu!; ai avut un accident cu mașina – „așa a vrut Dumnezeu!”  E mai ușor să-l învinovățești pe El decât să te învinovățești pe tine, mai cu seamă că nimeni nu poate verifica faptic în ce măsură Dumnezeu e vinovat sau nevinovat.

Dacă vrei să faci o compilație din ce spun oamenii despre Dumnezeu, ai putea crede că El, maniac într-ale detoxifierii, șade în ceruri cu consola în brațe născocind noi provocări, în timp ce e arătat cu degetul ca vinovat absolut. Din cauza asta pesemne e puțin plictisit, poate chiar supărat, ceea ce ar face de înțeles lipsa de haz, preferând uneori umorul negru, pe care nu îl gustă toată lumea.

 

 

 

 

 

 

Instantanee

Bătrân jilav și rece scormonind în gunoi. Copii luminoși și îmbrobodiți ciripind despre mărimea moșului, care poate intra pe gaura cheii. Guri lacome de mâncare și de povești mizerabile. Știrile de la ora 5, tocind sensibilități omenești. Urși mărșăluind prin oraș, ademeniți de pe coclauri de miresme menajere, cu adn-ul zăpăcit ce uită să hiberneze. Chetă pentru înmormântare, ce gest frumos, mortul zâmbește! Anton, copil eminent, mă bucur că l-am cunoscut, matematician de geniu. E bine sănătos, la Harvard. Păduri seculare, porți către rai, jefuite la drumul mare, cel forestier. Aristocrație cultă, numărând cu gesturi nobile și tremurate, firfiricii de pâine. Mărinimie fără decență, sărăcie fără demnitate. Primul ministru amintind de o nășică de botez, făcut la cort, cu dare de mână, țeapănă în ținuta ei de nășică- vedetă. Profa de mate insistă: îi lasă corigenți dacă nu învață, oare pe ce lume trăiește? S-au aprins luminițele, orașu-i frumos seara, nu se mai vede zăpada gri. Orbul care-și plimbă câinele cu privire de om, mereu la aceeași oră: aceiași pași, același traseu, orbul nu greșește niciodată. Doctorul m-a certat că mi-a greșit diagnosticul. Îmi place primarul, dar țin secret, nu dă bine să îți placă ceva. Speranță multă, de mai bine, frizând prostia într-o formă brută. Promisiuni neîmplinite pe care le reînnoim de sărbători: să fim oameni, ce minunat ar fi! Știm adevărul, dar avem nevoie de un debușeu, de Crăciun ar fi potrivit.

Românie, te iubesc, cu o iubire perfectibilă în care aș vrea să mai schimb câte ceva, ca în orice iubire perfectibilă. Experiența îmi spune că iubirile nu sunt perfectibile.

Mame și tați. Implicații lingvistice

Acesta este un studiu empiric, realizat într-o efuziune intelectuală de trei cercetători conjuncturali, la o cană de ceai fierbinte, ajustat corespunzător cu rom. Cercetarea a pornit de la faptul cert că pe certificatul de naștere al copilului mama e mereu prezentă, purtând evident un nume, în timp ce la numele tatălui poate apărea, accidental, o linie lipsită de substanță. Apoi, vine vremea când copilul, odată cu exersarea primelor sunete, va pronunța clar „ta-ta-ta”, în ciuda faptului că mama stă aplecată cu orele asupra bebelușului, rostind compulsiv cu mimica exagerată „ma-ma”. Este momentul când tatăl biologic se umflă în pene, neștiind că în dezvoltarea ontogenetică sunetul „t” apare primul, adică este mai ușor de pronunțat. De aici mai departe, tatăl se stabilizează la termenul de „tată”, în timp ce mama devine cvasiprezentă în dezvoltarea lingvistică a copilului, în sintagme complexe cu înțelesuri multiple. Astfel, copilul va înțelege semnificații adânci, cum că e de rău când auzi „du-te-n mă-ta”, că e departe când auzi de „mama naibii” sau că o persoană e urâtă ca „muma pădurii”. Mama e prezentă lingvistic și ca o garanție supremă a cuvântului dat, „să moară mama dacă nu e așa cum spun”, sau ca o măsură a unei dureri greu măsurabile: „au, mama mea”.  În plus, organele sexuale ale mamei, dar și arborele genealogic matern sunt des întâlnite în vorbirea curentă, în timp ce tatăl scapă mereu cu fața, dosul, neamurile intacte. Cercetarea relevă că tatăl nu e niciodată prezent în momente importante, cel puțin la nivel lingvistic și până acum nu am auzit niciodată expresii precum „vai de tatăl meu”, „tată, ce frumoasă e” sau, doamne-ferește, „să moară tata”. Concluzia evidentă a studiului este că mama, ca o compensare a faptului că poartă în pântec nouă luni copilul, va fi prezentă permanent în viața pruncului și apoi a adultului, pigmentându-i vocabularul activ în funcție de posibilitățile fiecăruia. Întrebarea care se pune, puțin critic, este unde este tatăl în toată această poveste. Studiul nu ar fi corect dacă nu am aminti că tatăl se regăsește, anihilând toate golurile concrete, în sintagma ” în numele tatălui..”, cu rezonanțe sacre incontestabile, lăsând mult în urmă pe mama cea des întâlnită în cotidianul prea puțin abstract.

Și atunci, unde mama mă-sii e dreptatea?

Dușmanul

Ca în fiecare dimineață, când se trezea mai obosită decât se culcase, femeia trebui să își adune forțele toate pentru a da piept cu ziua cea nouă. Zilele curgeau la fel, certificându-i că lumea ei nu e bună și că e plină de dușmani de tot felul și e complet lipsită de prieteni de soi bun, așa cum își amintea nostalgic că avea în copilărie. Omul de lângă ea, femeia de serviciu, fetele de la birou, chiar și vânzătoarea de pâine îi arătau că nu le merită încrederea și considerarea. În autobuz se gândea uneori că bara lustruită de mii de mâini, curate sau murdare, e simbolul lucios al unei frății dușmănoase, al cărei unic scop este să se răzvrătească împotriva ei. Dar deasupra tuturor era dușmanul cel mai aprig, scump la vedere și totuși mereu prezent, care o urmărea pas cu pas, suflându-i în ceafă și râzând sarcastic atunci când o ghicea mai vulnerabilă. Era un dușman puternic ce ducea un război greu,de uzură și părea capabil de crima perfectă, fără urme și fără mobil. Nu e de mirare că, încolțită și ridiculizată tot timpul, își pierduse obiceiul de a zâmbi sau de a se bucura pentru sine sau pentru alții. În schimb căpătase obiceiul de a sta la pândă, în maximă alertă, pentru ca dușmanul, oricare ar fi el, să nu o ia prin surprindere. Nu e de mirare nici că veghea asta permanentă a sleit-o de puteri, aducând-o la granița psihiatriei. Și în acest moment tulbure, femeii i-a venit gândul cel bun, acela de a-și înfrunta dușmanul cel aprig, cel de la care porneau, într-o ramificare încâlcită, toate dușmăniile lumii.  Așa că, într-un ceas prielnic când putu să își adune curajul, aprinse lumina palidă din baie, consolare slabă pentru tenul fad și privi drept în ochi dușmanul specializat în războiul de uzură. Era acolo, în oglinda tulbure, cu paloare vag cunoscută, cu cearcăne adânci, vineții și cute de îngrijorare adunate între sprâncenele încruntate. Din ochii întunecați curgea o tristețe fluidă, iar femeia gândi pentru o clipă că poate ar fi bine să cadă la pace cu dușmanul ăsta ostenit. Iar dușmanul îi răspunse iute, tot în gând, că, da, ar putea să îi fie prieten, doar să îi dea puțin credit. S-au mai privit în ochi un timp, cu un licăr de speranță și bunăvoință și, în mod straniu, femeia merse la culcare uitând să își ia obișnuitele picături de valeriană.