Proză scurtă. Exercițiu

O adusese de la spital într-o zi de miercuri și a știut încă din acea miercuri că viața lui va curge altfel decât își dorea. O putea citi în ochii ei atunci când își strângea într-un sac hainele de gravidă, cu gesturi sigure, fără urmă de ezitare. Nu au deschis subiectul, nici atunci și nici mai târziu, ci au continuat să facă lucrurile ca și cum ea nu a fost vreodată gravidă: își vedea de contabilitatea ei, cu ochelarii pe vârful nasului și cu un creion ascuțit frecat între degete, notând uneori câte un semn pe hârtie. Nu mai făcea târguielile pe care le făcea înainte, când voia să-i facă lui surpriză cu o cină exotică. Se întâmpla să gătească el, cu succes discutabil, dar ea mânca inert, fără poftă și fără comentarii. Cinele, altădată vesele și lungi, stropite cu vin și voie bună, aduceau cu ele teroarea tăcerii, în care puteai auzi reproșurile nerostite. El putea auzi cum ea îl învinovățea că nu fusese acolo atunci când începuseră contracțiile și că, singură acasă, fusese nevoită să cheme ambulanța. Ea putea descifra, printre rare zgomote de furculițe lovite de farfurie, reproșul lui pentru neputința de a-i naște copilul viu, în ciuda coapselor largi, promițătoare de fertilitate. Și atunci, nemaisuportând tăcerea aceea densă, el a inventat jocul: în timpul cinei își puteau spune un lucru pe care, în mod obișnuit, l-ar ține secret. Văzu în ochii femeii o umbră de interes și cina a fost mai animată, lipsită de teroarea aceea înnebunitoare. Ea îi spuse că nu o putea suferi pe maică-sa, iar el – că ieșise la o cafea cu o colegă de birou și i s-a părut plăcut. S-au privit în ochi cum nu o mai făcuseră de mult și s-au ridicat de la masă preocupați să-și ascundă rănile proaspete. În seara următoare, ea a pregătit cina, nerăbdătoare să continue jocul: ea i-a spus că a început să semene cu un bărbat ridicol în dorința lui de a rămâne tânăr, cu tricourile alea strâmte și cu gel în păr. El, roșind puțin, i-a spus că habar nu are cum să facă un bărbat fericit, ba, dimpotrivă, ar putea face reclamă pentru abstinența veșnică. Și-au mulțumit pentru cină și au mers la culcare rumegând runda următoare a jocului.  Seara următoare îi găsi proaspeți, aranjați ca pentru o masă în oraș, iar ea reuși să îl uimească cu una din rețetele ei exotice. Ea îi spuse rar, gustând din savoarea propriilor cuvinte, că nu îl mai poate vedea în ochi și că îl urăște de moarte. El, demn și livid, îi spuse că devenise o străină, ce nu avea nimic în comun cu nevasta lui, pe care încă și-o amintește cum îl petrecea până la ușă, zglobie și agilă, purtându-și mândră povara iubită sub sâni. Aceasta a fost clipa când jocul s-a frânt, rupând zăgazul unor lacrimi neplânse și cei doi au plâns mult, strânși într-o îmbrățișare ce le amintea de vremuri uitate, prin care treceau împreună, într-o intimitate irepetabilă.

Reclame

S-a întâmplat în România

Eram copil când credeam că polițistul e un super-erou, semizeu sau ceva asemănător și că are cheia de la orice situație imposibilă. Apoi a venit revelația, polițistul e doar om și are puteri limitate, poate fi umilit, jignit, mituit. S-a întâmplat apoi cu bancnota de 10 lei pe care mi-a respins-o casierul de la Mega: era falsă. Am transpirat atunci de spaimă, considerându-mă parte a unui lanț infracțional, m-am muncit să îmi amintesc de unde am banii și am decis să semnalez organelor fenomenul care îmi părea un delict major. Organul era probabil plictisit pentru că m-a lămurit că știe de fenomen și că pot să folosesc bancnota la un automat de cafea, așa, să nu pierd banii. A fost momentul când polițistul a devenit anti-erou. Totuși, polițistul român a fost reabilitat în mare măsură, chiar azi, când a ieșit de pe unde ședea tupilat și, țanțoș cum îi șade bine unui bărbat în uniformă, a amendat o doamnă care a aruncat chiștocul pe jos. Nu mi-a venit să-mi cred ochilor, ba chiar m-am și ciupit un pic să văd dacă sunt trează sau visez: se întâmpla aievea, la mine în România. Doamna s-a necăjit, considerând delictul ușor de trecut cu vederea, a încercat puțină negociere, dar polițistul, impasibil, își scria concentrat procesul verbal. Puținii trecători se opriseră și se constituiseră în organe alternative de ordine și justiție, comentând ad-hoc situația: aproape că linșau pe bietul polițist, acuzându-l de abuz. Nu voi înțelege niciodată de ce aplicarea legii e considerată un abuz și de ce infracțiunile sunt categorisite ca fiind infracțiuni pe care poți să le faci fără să fii pedepsit sau infracțiuni pe care nu poți să le faci. Din această ultimă categorie fac parte crimele și furtul din avutul propriu, iar din prima categorie, a infracțiunilor pardonabile, sunt restul infracțiunilor. Aici, discutabil, găsim furtul din avutul public, tăinuirea unor fapte infracționale, agresiuni domestice, ba chiar și violul, când victima este de vină, spre deosebire de violator, care, bietul, a fost momit în păcat.  Revenind, polițistul meu, cu o atitudine țeapănă și rigidă, nu s-a pierdut cu firea și a aplicat legea, spre nemulțumirea doamnei vinovate și a martorilor degrabă-iertători. Însă mie mi-a venit să-l pup pentru că mi-a reabilitat poliția română.

Valentine’s day, după fapte reale

„Ia uite ce mesaje mi-a trimis soțul meu”, zice ea, arătându-mi pe telefon versurile curgând clișeic pe fond de trandafiri criogenați, de pisicuțe pufoase și inimioare roșii. „Ce drăguț!”, zic eu, neștiind ce altceva să răspund la vederea versurilor facile. „Se anunță o giugiuleală de proporții cosmice!” mă trezesc vorbind. Ea se supără, că nu înțeleg cum vine cu iubirea și cu declararea ei. „Unde era soțul tău?” întreb eu de complezență. „Eu eram în dormitor, el era în sufragerie, la laptop.” Așadar, dacă am înțeles bine, el îi trimitea din sufragerie mesaje de dragoste adevărată ei, în dormitor. Între ei erau cinci sau șase metri și un perete sau un hol.

Simt că mie îmi scapă ceva și că sunt depășită de vremuri.

Nu vreau cățel!

Aș putea spune că nu îi înțeleg pe cei care, într-un apartament de bloc cu suprafață mică unde abia încape o familie, înghesuie și patrupedul, care, indiferent de talie, consumă  oxigen și ocupă spațiu.

Aș putea spune că un câine, într-un apartament de bloc, miroase urât, „a câine ud” și degeaba îl speli cu șampoane speciale că mirosul de animal cu blană răzbate de sub damfurile parfumate.

Aș putea spune că un câine, mai ales când e pui și adolescent, face o grămadă de grozăvii, țintind către pantofii tăi preferați, canapele și cărți, pe care le poate transforma în confeti.

Aș putea spune că, dacă ești un stăpân responsabil, duci cățelul la veterinar mai des decât ajungi tu la medicul de familie. Pentru asta ai nevoie de resurse: timp și bani.

Aș putea spune că, dacă lași garda jos în fața câinelui, îți va fi stăpân și va dormi cu tine în pat până la adânci bătrâneți. Vei mirosi și tu ca un câine ud și vei dormi prost pentru că patrupedul aproape că te-a aruncat din pat.

Aș putea spune că amicul patruped va îmbătrâni în alt ritm decât tine și într-o zi va muri în brațele tale, privindu-te în ochi și spunându-ți că te-a iubit tot timpul și că ai fost Dumnezeul lui adorat, chiar și când îl altoiai cu ziarul la fund.

Aș putea spune că moartea câinelui te va face să juri că nu vei mai avea animal de companie niciodată pentru că nu mai vrei să treci prin suferința supraviețuitorului.

Aș putea spune toate astea și aș putea concluziona că nu îmi trebuie cățel. Sau că ar fi o decizie proastă să îmi iau un cățel. Nu îmi pot explica de ce mă surprind dând radioul mai tare în mașină la o reclamă „adoptă un cățel”. Nu îmi pot explica nici de ce am căutat pe net informații despre șoricari. Sper că e clar pentru toată lumea că nu vreau cățel!

Omul, ființă rațională?

Iau decizii, mici și mari, la fiecare pas al existenței și îmi închipui, cu aroganța speciei mele, că iau decizii corecte, pe baza rațiunii mele cognitive. Dacă aș lăsa aroganța deoparte și aș cerceta mai profund originea deciziilor mele „corecte” aș putea vedea cum rațiunea cognitivă pălește intens în fața interesului imediat împletit strâns cu plăcerea. Așadar, chiar dacă voi delibera înainte, voi lua decizia să mănânc o prăjitură cu multă ciocolată, să închid alarma ceasului și să mă întorc pe partea cealaltă sau să vânez monstruleți virtuali la miez de noapte. Consecințele deciziilor mele s-ar putea vedea cu ochiul liber pe șolduri sau pe fața buimacă pe care mi-o aduc la serviciu. Aș putea spune că deciziile mele nu au fost corecte, dar m-aș contrazice imediat pentru că la un moment dat m-au făcut fericită, chiar dacă efemera fericire va fi plătită aspru. Deciziile majore se nasc în aceeași manieră, poate cu o deliberare mai îndelungată, jucându-mă mai serios de-a ființa rațională. În aceste condiții aș întreba alte ființe rațional-cognitive cum și cine stabilește ce este „decizia corectă”. Pentru a face întrebarea mai clară vă pot ruga să vă imaginați următoarea situație: ești atacat de trupe inamice. Îți iei copilul în brațe și, împreună cu alți indivizi, te adăpostești în subsolul casei. Dar copilul tău plânge și există pericolul ca ascunzătoarea să fie deconspirată. Tu poți acoperi gura copilului cu mâna, dar astfel îl vei asfixia, sau poți să încerci să îl liniștești, punându-te pe tine și pe ceilalți în pericol de moarte (experimentul e descris de Kevin Dutton în „Înțelepciunea psihopaților”). Așadar, care e decizia corectă? Și omul e ființă rațională?