Omul, ființă rațională?

Iau decizii, mici și mari, la fiecare pas al existenței și îmi închipui, cu aroganța speciei mele, că iau decizii corecte, pe baza rațiunii mele cognitive. Dacă aș lăsa aroganța deoparte și aș cerceta mai profund originea deciziilor mele „corecte” aș putea vedea cum rațiunea cognitivă pălește intens în fața interesului imediat împletit strâns cu plăcerea. Așadar, chiar dacă voi delibera înainte, voi lua decizia să mănânc o prăjitură cu multă ciocolată, să închid alarma ceasului și să mă întorc pe partea cealaltă sau să vânez monstruleți virtuali la miez de noapte. Consecințele deciziilor mele s-ar putea vedea cu ochiul liber pe șolduri sau pe fața buimacă pe care mi-o aduc la serviciu. Aș putea spune că deciziile mele nu au fost corecte, dar m-aș contrazice imediat pentru că la un moment dat m-au făcut fericită, chiar dacă efemera fericire va fi plătită aspru. Deciziile majore se nasc în aceeași manieră, poate cu o deliberare mai îndelungată, jucându-mă mai serios de-a ființa rațională. În aceste condiții aș întreba alte ființe rațional-cognitive cum și cine stabilește ce este „decizia corectă”. Pentru a face întrebarea mai clară vă pot ruga să vă imaginați următoarea situație: ești atacat de trupe inamice. Îți iei copilul în brațe și, împreună cu alți indivizi, te adăpostești în subsolul casei. Dar copilul tău plânge și există pericolul ca ascunzătoarea să fie deconspirată. Tu poți acoperi gura copilului cu mâna, dar astfel îl vei asfixia, sau poți să încerci să îl liniștești, punându-te pe tine și pe ceilalți în pericol de moarte (experimentul e descris de Kevin Dutton în „Înțelepciunea psihopaților”). Așadar, care e decizia corectă? Și omul e ființă rațională?

25 de comentarii la „Omul, ființă rațională?

  1. Un autentic scenariu de film ! 🙂 Eu fiind mai putin rational-cogniscibil si mai mult sentimental-cognitiv, mi-as adaposti copilul alaturi de ceilalti si as înfrunta inamicul, constient fiind ca am utilizat toate mijloacele disponibile pentru salvarea lui si al celorlalti,în caz ca reusam sa-mi înving inamicul, continuând sa traiesc cu constiinta curata, eliberat de prejudecatile pe care le-asi fi dobândit si purtat, în cazul în care, din frica de propria-mi viata, ma ascundeam si eu în adapost, punând în pericol viata tuturor, inclusiv a copilului.
    În cazul în care as fi fost lichidat, ceilalti, (inclusiv copilul) mai aveau poate ceva sanse, ori, daca erau si ei lichidati mai târziu, oricum eu eram plecat „acasa” înainte de a vedea urmarile eventualei mele lasitati. 🙂
    O zi superba draga Rebela !

    Apreciat de 4 persoane

  2. PS. Viata terestra, rational-sentimentala, este o confruntare permanenta cu sinele egoist si cu mediul înconjurator. Doar acei curajosi luptatori, capabili sa se confrunte cu vitregiile interioare caracteristice fiintei, mostenite genetic, apoi cu cele dinafara, vor fi învingatori ai mortii si Locuintei ei, asemeni lui Hristos, (re)nascuti din nou din „apa si Duh” metamorfozati prin credinta absoluta, elevati în dimensiunile spirituale, vor trece pragul limitat al perceptiilor celor cinci simturi primare, efemere, trecatoare, imprevizibile, limitate, muritoare… 😉

    Apreciat de 1 persoană

  3. Raspunsul meu e simplu.
    Incerci, atat cat este posibil, sa-l linistesti, chiar riscand.
    Atunci cand iti pierzi farama de umanitate din tine, care mai este motivatia sa traiesti?
    Daca esti in stare sa omori un copil pentru a trai tu (chiar si altii) crezi ca viata ta mai valoreaza doi bani gauriti?

    Apreciat de 2 persoane

  4. Pingback: Ce? Mai este realitatea? « (b)Arca lui goE

  5. Desigur ca omul nu este catusi de putin o fiinta rationala. Dovada si comentariile postate aici. 🙂

    De altminteri niste studii recente despre felul in care functioneaza ceierul uman (eventualul responsabil al rationalitatii) arata ca acest organ nu-si bazeaza (nici pe departe) rezultatele pe rationamente logice ci pe abilitatea de a recunoaste sabloane, (…) O teorie foarte plauzibila de altfel, care o transcende pe cea anterioara in care se pomenea despre „logica sentimentelor”, pe care pare-se ca o invoaca si gazda acestui blog, „Deciziile” oamenilor (lipsite de orice liber arbitru) nu sunt propriu-zis decizii ci simple potriveli in context. Mintea identifica sabloanele, repetabilul, regulile pre-existente, care chipurile descriu lumea exterioara si adauga ceea ce „face sens”, potrivindu-se sablonului pe care creierul sau l-a identifica prin experienta de la nastere pana in clipa prezenta. Crizele apar atunci cand sabloanele create in mintea omului nu se mai potrivesc cu noile sabloane impuse de lumea exterioara, de societate, de colectivitate aflata intr-o perpetua transformare independenta de bietul individ…

    Problema propusa de catre gazda nu este „o problema” care sa poata fi rezolvata pe cale logica, rationala sau (macar) sentimentala. Este un simplu enunt ludic propus cu scopul de a provocca cititorii nu sa livreze solutii ci sa etaleze emotii, ceea ce s-a si reusit. 🙂

    Felicitari pentru articol

    Apreciat de 2 persoane

    • Îmi pare bine că cineva e de acord cu mine, considerând omul o ființă afectivă și prea puțin rațională. Problema propusă spre rezolvare poate fi doar o joacă intelectual-emoțională, dar, evident sub altă formă, se regăsește în cotidian destul de des. La urma urmei ce înseamnă când cineva e un câștigător? Înseamnă că există o grămadă de pierzători…

      Apreciază

  6. Decizia luata e corecta sau nu? Greu de spus. Ceea ce pare corect la un moment dat, mai tarziu, privit cu alti ochi sau in alti parametrii, poate sa nu mai fie chiar asa . Lasand la o parte sfarsitul articolului, pentru ca eu as pune copilul pe primul plan, in seara asta am luat decizia, corecta spun eu acum, sa ma plimb putintel pe aici printre bloguri, desi am langa mine un teanc de dosare imi striga aproape omeneste, da` pe noi cui ne lasi, incercand sa nu aud glasul ratiunii care imi spune ca decizia mea o sa ma coste niste ore de somn, pentru ca hartiile alea oricum trebuiesc terminate. Dar ce sa fac eu, daca acum ma simt mai bine aici pe pagina ta, decat cu nasul in sindroame, simptome, diagnostice si alte chestii? Prin urmare, e greu de apreciat, privind de sus, detasat, ce e corect sau incorect, daca nu ai toate datele problemei la indemana plus acel ceva ce aduce cu sarea si piperul din bucatarie: sentimentul de bine pe care il percepe sufletul tau raportat la acel moment, nu la altul.
    Si, intre noi fie vorba, urmele prajiturii aceleia le mai ascunzi cumva, dar regretul ca nu ai gustat-o macar, parca te doare fizic, nu-i asa? Cat despre dulceata celor 5-10 minute de somn in plus dupa ce ai facut sa amuteasca alarma aia enervanta de dimineata, nici nu mai vorbesc…
    Seara( pardon, noapte) frumoasa, Rebelo!

    Apreciat de 1 persoană

  7. De pe canapea, cu un pahar de vin in mână, vestul inventează o moralitate egală cu zeii. În cazuri extreme, toată morala curge pe apa sâmbetei. Îmi amintesc de un caz vechi, cu un avion prăbușit în munții americii de sud unde supraviețuitorii au fost obligați să își mănânce camarazii decedați.

    Apreciat de 2 persoane

  8. Se spune că aproape toate deciziile pe care le luăm sunt corecte pentru momentul în care au fost luate. Asta pentru că, fiecare decizie este tributară unui complex de împrejurări unic. După aceea, scara de valori la care facem raportarea se schimbă, deci și punctul nostru de vedere, așa că vom crede că nu am făcut neapărat cea mai corectă alegere.
    Ar mai fi de apreciat cât din alegerea noastră a depins de rațional și cât anume de emoțional, căci cele două elemente se îmbină în proporții diferite, în funcție de elementele care ne influențează în momentul alegerii. Cred că această din urmă departajare este cea mai grea de făcut.

    Apreciat de 1 persoană

    • Și de asemenea, o decizie de la un anumit moment al vieții își schimbă nuanțele în timp, bună-proastă, deoarece deciziile au bătaie lungă prin consecințele lor. Judecând retrospectiv și la rece-rațional, deciziile trecute sunt perfectibile.

      Apreciază

      • Acea perfectibilitate apare doar prin perceperea acelor decizii trecute, prin mintea/rațiunea/experiența de care dispunem la momentul examinării acelor perioade.
        Și sunt perfect de acord cu tine,este normal ca fiecare decizie/alegere să ne influențeze pe termen lung, căci aproape nimic din ceea ce facem nu are acțiune/efect strict doar pentru acel moment. Efectele vor fi atât pe tărâm rațional cât și pe cel emoțional deopotrivă, efecte greu sau chiar imposibil de evaluat la momentul alegerii.

        Apreciat de 1 persoană

  9. Nu stiu ce se intampla in experiment, dar, in urma unor prelegeri ale lui Jordan Peterson am inceput sa inteleg asa treaba cu ratiunea: drumul bun de urmat o cale ingusta, punand in echilibru HAOSUL/ impulsurile transmise de corp/ strategiile arhetipice de supravieţuire adânc înrădăcinate în noi, versus ORDINEA/ intelectul/ gândirea în cuvinte. Cele doua emisfere ale creierului s-au specializat pentru a lucra cu aceste instanţe zi de zi in viața noastră. Rațiunea absolută duce la totalitarism. Haosul absolut duce la anarhie. Ca să rămânem sănatoşi mental, nu putem fi doar ființe raționale

    Apreciat de 1 persoană

    • În cartea despre care povesteam erau cam aceleași concluzii: rațiunea absolută creează minți psihopate. Autorul vorbea despre personalități de succes, chirurgi, avocați, șefi de organizații care sunt complet lipsiți de afectivitate, ceea ce îi face să fie foarte eficienți și să vadă mereu relația cauză-efect.

      Apreciat de 1 persoană

  10. Pingback: Libertate = iluzie? – Incercari

Lasă un răspuns la adolescentrebelcom Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s