Două minute

Cum stăteam în stație, cu ochii în zare către troleul înțepenit în trafic, o doamnă bonomă și jovială mi-a zâmbit cu un zâmbet neverosimil de senin. Dintr-un mimetism social i-am întors zâmbetul, gândindu-mă că poate ne-am mai întâlnit și nu sunt capabilă să o recunosc, așa cum mi se mai întâmplă. Femeia a recunoscut în mine semnele unui auditoriu perfect și, nici una, nici două, a început să îmi povestească viața ei. Are aproape 70 de ani, dar nu îi dădeai nici 50, mergea să își cumpere spanac din piață, în Canada e foarte frig și ea nu mai suportă iarna și zăpezile. E farmacist și a avut multe de oferit societății, dar în Canada să nu cred că umblă câinii cu covrigi în coadă, că nu e adevărat. Ea s-a chinuit îngrozitor timp de doi ani în care a făcut munci umilitoare, încercând să își găsească un post de farmacist. Canada i-a adus doar un divorț, el și-a găsit pe altcineva. „De ce mă părăsești?” „Ea e mai sexi.” „Ce are mai sexi decãt mine?” „E o femeie care tace”, i-a răspuns bărbată-său și l-a dat naibii că și-a luat altul, pâinea lui Dumnezeu. În România s-a întors cu mare drag, aici în aprilie nu mai vezi troiene și găsești spanac. A intrat în farmacia de la Tei și le-a zis:”măi, fetelor, mai udați și voi florile din vitrină, că s-au pleoștit de tot!”. Ea înțelege că au treabă, dar dacă nu uzi florile, măcar să iei ghivecele alea din vitrină. E foarte rău că nu a făcut un copil, a vrut să își facă mai întâi un rost, apoi a fost cam târziu, dar, și alții, cu copii, nu o duc prea bine și numai de griji au avut parte. Acum are parte de liniștea pe care a căutat-o toată viața și se bucură mult că m-a cunoscut, că…uite..mi-a venit troleul.

Am urcat în troleu clătinându-mă sub tirul logoreic, din care m-am ales totuși cu vreo două idei cristalizate: în Canada câinii nu au covrigi în coadă, ci sunt doar niște câini banali, degerând printre troiene; femeile sexi vorbesc puțin; dacă ești ca o sită și nu poți ține nimic (bucurie sau necaz) în interiorul tău, vei arăta cu 20 de ani mai tânăr. Lecția de viață a durat aproximativ două minute.

 

 

 

 

 

 

 

Reclame

Creatorul

Într-o clipă se hotărî să umple întinderea aceea prăfoasă cu ceva: i se părea anostă. Și praful deveni roșu, auriu, portocaliu pentru că agăță pe cerul gol un soare uriaș, de o culoare puternică, să-i lumineze spațiul. O vreme își contemplă creația, gustând din frumusețea policromă a soarelui său roșu, auriu, portocaliu. Se juca la nesfârșit cu reflexia nesupusă vreunei reguli până ce ochii îi oboseau și atunci soarele apunea, lăsând întinderea prăfoasă într-un întuneric imperfect. Apoi se gândi să umple spațiul cu un oraș, pe care îl migăli mult, cu trudă, precum un arhitect suprasolicitat: alese cărămidă roșie și acoperișuri lucioase în care soarele său policrom să se poată juca în voie. Puse la voia întâmplării și vreo două statui albe, marmorate, care aveau trupuri de femei împlinite: una reprezenta iertarea și avea ochii orbi încărcați de sensuri, iar cealaltă era regretul și creatorul o așezase sugestiv în fața închisorii propriilor instanțe morale. Se delectă un timp cu noua sa creație, până când își dădu seama că orașul acela frumos era foarte pustiu. Atunci creatorul se gândi să îl populeze și se munci să facă un om: făcu și modelă o masă amorfă de nervi, vase și mușchi și omul, de înălțimea celor mai înalte turle din oraș, putea fi văzut trecând absent pe sub soarele roșu. Creatorul știa ce îi lipsește și se gândi să îi dea omului puțină rațiune și puțină simțire, un strop din sinele său. Și atunci minunata creație își deschise ochii spre împrejurimi și își întinse mâinile spre căldura roșie: părea fericit, mai cu seamă că tatăl lui- creatorul nu se putuse decide asupra unui sex și își lăsase omul asexuat, lipsit de frustrările vreunei lipse sau de superioritățile vreunui surplus. Ar mai fi vrut să creeze ceva, dar omul îi consuma toate resursele și de abia mai reuși să umple spațiul acela tăcut cu un murmur ce izvora din omul asexuat, ca o materializare vâscoasă a unei gândiri primordiale. Murmurul reverbera lovindu-se de acoperișurile lucioase și creatorul știu că de acum nu se va mai plictisi vreodată, încercând să deceleze infinitatea de sensuri cuprinse în magma vâscoasă.

Pacientului din rezerva 13 doctorii nu îi găsiseră leacul și credeau sincer, fără să spună și familiei, că nici nu îl vor găsi vreodată. Testele arătau că pacientul catatonic din rezerva 13 nu mai avea decât o minimă activitate a scoarței cerebrale ce menținea un corp sănătos într-o stare de vegetație hibernală. Credeau că timpul trece ireversibil în defavoarea pacientului. Timpul? … Creatorului nu-i trecea prin cap să zămislească timpul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Despre ratatul ordinar

De bună seamă că, nici într-o lume ideală, nu putem fi toți învingători, pentru că întotdeauna, fără excepție, succesul unora e dependent de insuccesul altora. Despre gestionarea insuccesului s-au scris povești multe, cum că ar fi calea către reușită, cum că te-ar face mai experimentat sau alte asemenea. Poveștile ar putea fi adevărate, dar nu pentru toată lumea, ci doar pentru aceia care definesc insuccesul ca pe o barieră circumstanțială, un accident sau, mai degrabă incident, o amânare a succesului, fără prea mari rezonanțe emoționale. În aceste condiții nu poți vorbi despre insuccesul adevărat, acela care sapă la temelia imaginii tale și a întregii personalități, care te lasă amputat de bucăți mari de voință și demnitate. Insuccesul creează ratatul, loserul, pierzătorul. Iar ratatul ordinar este, în cele mai multe cazuri, un intelectual de condiție medie, care știe cu certitudine că există, dar nu înțelege de ce i se întâmplă existența, se risipește în obiective mici având conștiința negării obiectivelor majore, are speranța că de mâine, de marți sau de anul viitor va schimba soarta, va căuta asiduu sensuri acolo unde nu e nimic. Apoi se va întâmpla dezastrul, poate pe la 40 de ani, când ratatul ordinar va înțelege într-o fracțiune de secundă, ca într-o epifanie, că maximul de potență a fost atins deja și că loc de mai bine nu există, dar există din belșug loc de mai rău. Speranța moare, ca semn de înțelepciune matură și e înlocuită de blazarea neputinței de a-și depăși condiția, lăsând urme lizibile într-un obraz fără culoare. Ratatul ordinar este veșnicul câștigător al locului al doilea, loc demn de laudă și de consolare, sau locul desemnat pentru cel mai mare pierzător. În apărarea sa, ratatul ordinar poate aduce oricând dovada că te poți baza pe el și că merită să îl prețuiești și poate că, dincolo de tărâmul nevrotic, succesul e discutabil.