Melancolic

Își ascundea de ochii lumii mica plăcere vinovată, râzând, vorbind, iubind, astfel că era greu să-l bănuiești că ochii lui privindu-te în ochi nu te vedeau, ci erau ațintiți către interior. Acolo, în interior, erau efluviile mnezice, cu impregnații onirice, pe care le pipăia, iar și iar, cu o desfătare aproape tristă. Mai cu seamă se delecta cu răscolirea sedimentelor fosilizate ale unor amintiri incerte, de o dulceață dureroasă, în care nu  exista nici o particulă de conștiință, ci întreaga sa ființă se reducea la un tub digestiv esențial și, asemeni unui protozoar, se conecta la universul osmotic prin coloidul amniotic și hiperbar. Amintirile astea îi plăceau cel mai mult, poate prin inconcretețea lor diafană și nu ezita să-și întoarcă ochii spre ele, chiar și atunci când nu era singur și  era ca și cum corpul său fizic râdea, vorbea și iubea, dar el nu era niciodată acolo, ci se deda plăcerii lui întunecate, tânjind după realități improbabile. Când i se născu primul urmaș se bucură așa cum se cuvenea, dar bucuria nu putea fi totală pentru că îi lipsea fermentația amintirii, pe care timpul și aducerea-aminte le lustruiau, dându-le acea dulceață dureroasă. Și așa, se întâmpla să treacă prin viață ca un somnambul, mergând cu spatele către viitor și pricepându-se de minune să transforme prezentul în trecut. Foarte târziu, când va fi un trup degenerat de timp, se va gândi puțin la viitor, pe care îl va pipăi cu ochii întorși spre sine, atunci când nanoparticule de conștiință îi vor trimite semnale cum că osmolaritatea bine cunoscută a universului este foarte aproape și, asemeni unui protozoar, se va conecta cu acesta, devenind el însuși un univers organic.

Reclame

Premiul pentru cel mai bun actor

Învățam în una din acele școli anoste, cu pereții plini de portretele „conducătorului iubit” și de mesaje patriot-dogmatice, aparținând aceluiași „iubit”. Cum mi-a venit ideea nu-mi amintesc, dar îmi amintesc cât de repede mi-am pus ideea în practică: am dezlipit câte o literă ici, câte o literă colo, de pe stofa roșie a panoului patriotic, astfel încât textul și-a schimbat complet sensul, incluzând mărci de țigări „străine” și de mașini nemțești. Popularitatea mi-a crescut până la cer, o zi sau două, când fapta a trecut în uitare, așa cum se întâmplă cu toate faptele. Uitasem complet de poveste atunci când am fost chemată în cabinetul directoarei, mult după ispravă, pentru că un profesor a sesizat că pe panoul acoperit de stofa roșie apare Olae Ceaușescu. Directoarea, foc și pară, cu o construcție complicată în vârful capului care mă îngrozea, mi-a vorbit de nota șapte la „purtare” și de exmatriculare, dar și de posibilitatea de iertare, dacă vin cu tata la școală. Problema era gravă, dar nici cu tata nu aș fi venit, că ar fi devenit o problemă cosmică. Mintea fertilă de adolescent a găsit repede o soluție și, iată-mă pe un șantier din vecinătatea școlii, căutând un tată de ocazie, să-l duc directoarei. L-am găsit repede, într-un grup de muncitori care se făceau că muncesc în jurul unei sticle de coniac „Drobeta”. „Tata” nu a avut nevoie de mari rugăminți, a înțeles situația, și-a aruncat roaba la care împingea, și-a șters mâinile pe salopeta fără culoare, și-a aranjat mustața prăfuită și a pornit spre școală, alături de mine,  care îl dăscăleam cum puteam mai bine. Am intrat umăr lângă umăr în biroul directoarei, care i-a spus scurt despre fărădelegile mele de o gravitate impresionantă. „Bine, mă tătuțule, așa te-am crescut eu? De-aia muncesc eu să te țin la școală?” „Tătuțul” se aprindea pe măsură ce vorbea și un „v” adânc și amenințător i se profila între sprâncene. De sub mustața apretată de praful de șantier ieșea o voce baritonală, ce se lovea de pereți și îmi reverbera în stomac. „Numa’ mă-ta e de vină, că vă snopesc pe amândouă diseară când ajung acasă”. Și „tătuțul”, într-o atitudine histrionică amintind de Richard Burton, nițel afumat, mima câte o scatoalcă înspre mine, ca un preludiu al pedepsei ce va veni negreșit. A fost o clipă când am regretat că nu l-am adus totuși pe tata, pentru că „tătuțul” era foarte convingător, făcând să tremure chiar și arhitectura impecabilă a cocului directorial, semn al unei defensive precipitate: „lăsați, domnu’, că așa fac copiii, prostii”. Și directoarea s-a grăbit să ne ierte, cu promisiunea din partea mea și a „tătuțului” că fapta nu se va repeta. I-am mulțumit muncitorului din toți rărunchii și ne-am despărțit după poarta școlii: eu am plecat spre alte năzdrăvănii, el- spre roaba lui și spre sticla de „Drobeta”.

Vecinii

Cum cursul vieții nu e mereu liniar, am avut și eu sincopele mele, care m-au dărâmat, m-au stors de energie, m-au făcut să mă reevaluez și, în final, m-au făcut mai puternică (discutabil). Una din aceste sincope m-a aruncat, pe nepusă masă, într-un bloc de garsoniere confort doi, în care am petrecut un an. Avea garsoniera mea confort doi niște geamuri uriașe, nefirești pentru dimensiunile casei, care dădeau într-o curte interioară plină de copaci înalți, cu o mare însemnătate pentru mine, făcându-mi șederea aproape plăcută. Ferestrele și copacii m-au ferit de depresia pe marginea căreia m-am tot plimbat în acele vremuri. Și bineînțeles, mai erau vecinii, mulți și stranii, ca niște personaje ale lui Kusturica, care m-au adoptat din prima mea zi acolo. Vecina de dedesubt era singură, nefericită într-un amor cu un țigan frumos care o iubise un timp și o lăsase pentru alta. Femeia îl iubea parcă mai mult acum, părăsită, și, din prea multă dragoste neîmpărtășită, înnebunise de-a binelea, cu acte în regulă. Așa se pot explica orele la care îmi făcea câte o vizită, ocazie cu care îmi cerea, sub titlul de împrumut, țigări, cafea, telefonul-că ea nu mai are credit. Îi ascultam nefericirea prin pereții subțiri, pentru că uneori plãngea cu hohote, povestindu-și sieși despre dragostea ei prea fierbinte pentru normele uman-suportabile. Ușă în ușă cu mine stătea nea Marinică. Avusese un accident vascular și își purta sechelele în plimbări interminabile în jurul blocului. Nu înțelegeam ce îmi spune, din pricina afaziei, dar stăteam mult de vorbă: repeta aceeași silabă ca un ecou hodorogit și gesticula din brațul valid, zâmbindu-mi cu jumătate de gură. Îl găseam seara proțăpit în fața blocului, lângă bordură, rotindu-și brațul și arătându-mi că mi-a păstrat loc de parcare. Eram prieteni. Pe undeva mai sus locuia pictorul. Avea plete alb-gălbui, o căruță de ani și un singur rând de haine, care miroseau îngrozitor. Picta într-un bloc de desen cât era ziua de lungă, tot în fața blocului. Aceeași stradă umbrită de copaci, într-o manieră naivă și entuziastă își găsea locul în blocul de desen de școală. Pictorul sărea sprinten să îți deschidă ușa și să îți facă o mică plecăciune și nu-și uita niciodată zâmbetul dedicat unei doamne. Dacă îți țineai respirația te puteai bucura de cavalerismul desăvârșit pentru care pictorul își părăsea uneori actul de creație. Nu pot să nu amintesc de momentul în care mi s-a spart o țeavă la baie și din toate cotloanele blocului de garsoniere confort doi s-au revărsat, la mine în casă, cohorte de vecini pe care nu cred că-i mai văzusem vreodată, gata să repare, să schimbe, să rezolve. Nu mi-au reparat dar, printr-un proces sinuos și aproape pervers, mă făceau să mă simt bine: eram acceptată în acea mare familie ciudată și suprarealistă.

Iar eu le sunt recunoscătoare și aș vrea să le spun că mă gândesc des la ei.

 

Amintire

Dacă ne vom întâlni vreodată, la un pahar de vorbă bunăoară, vom ajunge inevitabil să depănăm amintiri, fiecare pe ale lui. Tot inevitabil, îți voi spune o poveste despre o pățanie din copilăria mea, pentru că o povestesc de fiecare dată la un anume moment z al paharului de vorbă. Eram doar o fetiță când, eu și părinții mei, ne întorceam seara târziu de la o petrecere. Petrecerea era mai mult a lor, ceea ce se putea vedea cu ochiul liber în disprețul plictisit cu care mă lăsam târâtă, între părinții ce mă țineau fiecare de o mână. Mie îmi era somn și voiam în brațe, dar ei considerau că sunt un copil mare și trăgeau de mine astfel încât nu aveam altceva de ales decât să pun un picior în fața celuilalt. Era întuneric, acel întuneric al Bucureștiului comunist, când nu zăreai decât la un pas în față trotuarul pe care mergeai și ghiceai doar siluetele negre ale blocurilor pe lângă care treceai. Adică era întuneric, dar un bec chior tot se găsea pe undeva, suficient să facă umbrele mai lungi și pisicile mai negre. Și cum mergeam noi așa s-a întâmplat că părinții mei au văzut o umbră mișcându-se și, îngrijorați în pustiul acela îtunecat, m-au strâns mai tare de mână și au grăbit pasul. Ba chiar au părăsit trotuarul și au luat-o pe mijlocul șoselei. Plictisul mi-a dispărut și groaza că vom fi atacați de un răufăcător m-a făcut să văd siluete pândind pe după copaci. Simțeam urmăritorul pe urmele noastre și am crezut că sfârșitul violent al vieții mele venise. Mi-am aruncat de câteva ori privirea în spate și puteam vedea doi ochi galbeni fosforescenți de o cruzime înfricoșătoare, scrutând întunericul după noi. Răufăcătorul era îmbrăcat în haine întunecate, semănând mult cu un ninja negru ce curgea pe lângă umbrele noastre. Mai mult moartă decât vie, am ajuns acasă și îmi amintesc frisonul de spaimă care m-a scuturat mult timp. Aceasta este amintirea din copilărie pe care v-o voi povesti negreșit și fiecare nouă evocare a ei îmi aduce în prim-planul conștiinței doi ochi galbeni și cruzi, precum și hainele negre de ninja. E amintirea mea care nu are nicio legătură cu realitatea: adevărul e că Bucureștiul era întunecat și pustiu și părinții mei au preferat să meargă pe mijlocul străzii. Nimeni nu ne-a urmărit și totuși, posibilitatea ca acest lucru să se întâmple a fost suficientă să creeze într-o minte de copil imaginativ o poveste de groază. E ciudat cum un lucru care nu s-a întâmplat se constituie într-una din cele mai puternice amintiri ale copilăriei mele.