Vecinii

Cum cursul vieții nu e mereu liniar, am avut și eu sincopele mele, care m-au dărâmat, m-au stors de energie, m-au făcut să mă reevaluez și, în final, m-au făcut mai puternică (discutabil). Una din aceste sincope m-a aruncat, pe nepusă masă, într-un bloc de garsoniere confort doi, în care am petrecut un an. Avea garsoniera mea confort doi niște geamuri uriașe, nefirești pentru dimensiunile casei, care dădeau într-o curte interioară plină de copaci înalți, cu o mare însemnătate pentru mine, făcându-mi șederea aproape plăcută. Ferestrele și copacii m-au ferit de depresia pe marginea căreia m-am tot plimbat în acele vremuri. Și bineînțeles, mai erau vecinii, mulți și stranii, ca niște personaje ale lui Kusturica, care m-au adoptat din prima mea zi acolo. Vecina de dedesubt era singură, nefericită într-un amor cu un țigan frumos care o iubise un timp și o lăsase pentru alta. Femeia îl iubea parcă mai mult acum, părăsită, și, din prea multă dragoste neîmpărtășită, înnebunise de-a binelea, cu acte în regulă. Așa se pot explica orele la care îmi făcea câte o vizită, ocazie cu care îmi cerea, sub titlul de împrumut, țigări, cafea, telefonul-că ea nu mai are credit. Îi ascultam nefericirea prin pereții subțiri, pentru că uneori plãngea cu hohote, povestindu-și sieși despre dragostea ei prea fierbinte pentru normele uman-suportabile. Ușă în ușă cu mine stătea nea Marinică. Avusese un accident vascular și își purta sechelele în plimbări interminabile în jurul blocului. Nu înțelegeam ce îmi spune, din pricina afaziei, dar stăteam mult de vorbă: repeta aceeași silabă ca un ecou hodorogit și gesticula din brațul valid, zâmbindu-mi cu jumătate de gură. Îl găseam seara proțăpit în fața blocului, lângă bordură, rotindu-și brațul și arătându-mi că mi-a păstrat loc de parcare. Eram prieteni. Pe undeva mai sus locuia pictorul. Avea plete alb-gălbui, o căruță de ani și un singur rând de haine, care miroseau îngrozitor. Picta într-un bloc de desen cât era ziua de lungă, tot în fața blocului. Aceeași stradă umbrită de copaci, într-o manieră naivă și entuziastă își găsea locul în blocul de desen de școală. Pictorul sărea sprinten să îți deschidă ușa și să îți facă o mică plecăciune și nu-și uita niciodată zâmbetul dedicat unei doamne. Dacă îți țineai respirația te puteai bucura de cavalerismul desăvârșit pentru care pictorul își părăsea uneori actul de creație. Nu pot să nu amintesc de momentul în care mi s-a spart o țeavă la baie și din toate cotloanele blocului de garsoniere confort doi s-au revărsat, la mine în casă, cohorte de vecini pe care nu cred că-i mai văzusem vreodată, gata să repare, să schimbe, să rezolve. Nu mi-au reparat dar, printr-un proces sinuos și aproape pervers, mă făceau să mă simt bine: eram acceptată în acea mare familie ciudată și suprarealistă.

Iar eu le sunt recunoscătoare și aș vrea să le spun că mă gândesc des la ei.

 

23 de comentarii la „Vecinii

  1. O duzina de astfel de blocuri s-au construit pana vis-a-vis de casa in care am crescut. Eram la scoala primara. Pe atunci inca se mai construia. Cu putin noroc, casa noastra a scapat de demolare; a noastra si cele ce urmau. Vazute din lateral, ai zice ca au fost construite de Gaudi, atat de drepte erau fatadele lor. Baia era la capatul holului. Caldura… fiecare cum se putea descurca. La un moment dat au instalat pe bloc (acum vorbesc strict de ce de vis-a-vis) panouri solare care nu au functionat niciodata (o varianta primitiva a celor din zilele noastre). La inceput blocul avea un administrator, un fel de Schwarzenegger autohton, blocul de garsoniere fiind locuit de garçons, nefamilisti. Apoi a venit sfarsitul lui ‘89, garsonierele au fost vandute, au fost alipite cate doua prin perforarea unei usi intre ele si transformate in apartamente de doua camere. Cate un proprietar si-a schimbat tocaria, altul a zugravit pe exterior in jurul geamurilor… Acum arata jalnic. Ah! Uitasem: ca sa alunge privirile admirative ale operelor lui Gaudi, au construit (tot inainte de ‘89) alte blocuri care sa mascheze garsonierele. Personajele s-au schimbat: de la baietii adusi de cine stie unde sa munceasca la santierele si intreprinderile de atunci ale patriei, la familii care traiesc pe baza ajutorului social sau al unor munci sau operatiuni efectuate cine stie pe unde sau pe la cine.

    Apreciat de 2 persoane

      • In blocurile de langa mine (adica de langa mine copilul si adolescentul, caci acum nu mai locuiesc acolo decat parintii) nu erau pensionari; cred ca nici acum nu sunt. In schimb sunt mame care vorbesc tare, altele care toaca seminte in fata blocului cat e ziua de lunga. Tatii nu prea sunt vizibili. Ii vezi cand isi repara sau carpesc masinile. Ii auzi cand se cearta cu nevestele pt ca niciunul nu cedeaza la indemnul celuilalt: mai taci o data din gura! Si mai auzi muzica data la maxim (ma rog, muzica e mult spus) din niste boxe, uneori obosite rau. Ei se simt bine. Ai mei s-au cam obisnuit. Totusi, in ultima vreme parca s-au mai potolit cu boxele scoase pe geam. Uneori ma gandesc ca asta e poate singura lor perioada cand evadeaza din cotidianul insuportabil: munca grea, ore multe peste program, nevasta care nu tace la comanda, copiii mici care nici ei nu vor sa taca… Muzica (si bautura) le acopera pe toate, inclusiv gandurile… Sau poate ca nu…

        Apreciat de 2 persoane

  2. Societatea asta pestriță este fascinantă . Să coabitezi și să interacționezi cu oameni atât de eterogeni este o mare artă , care nu este la îndemâna oricui . Dintr-un păgubos exces de infatuare uneori ignorăm oamenii simpli din preajma noastră . Uităm că fiecare om , indiferent de etnie sau de condiția socială , este un univers aparte , prin care ne marcăm existența . Un minimum de respect se cuvine fiecăruia , măcar pentru considerentul că SUNTEM OAMENI .

    Apreciat de 3 persoane

    • Mi-ai citit gândul foarte bine! Între oamenii „simpli” și cei „mai puțin simpli” nu există decât ďiferențe de nuanță, pe care ne grăbim să le ridicăm la rang de diferențe de categorie: calitatea întâi, calitatea a doua….; categorie inferioară, categorie superioară…

      Apreciat de 1 persoană

  3. Doar prin astfel de „sincope”,(constientizate) fiinta umana rational-sentimentala, normala, poate evolua spre desavârsire, daca nu va ceda la trecerea prin ele. 😉
    O seara sublima, draga Rebela !

    Apreciat de 2 persoane

  4. e plina lumea de oameni inventivi capabili sa-si gaseasca (provizoriu, pe viata, cate) un sens, desi n-au niciunul… dar incapabili sa mascheze acest neajuns rusinos… al lipsei sensului… Acestia sunt „stranii”, noi ceilalti, „normalii”, avem darul (innascut sau capatat, nu conteaza) de a-l ascunde… Macar pentru o vreme, sau in cea mai mare parte a timpului (pierdut de Marcel Proust)…

    Misto compunerea. Mi-a placut tare mult, chit ca m-a indispus enorm, facandu-ma sa ma gandesc la propriile mele stranietati, dandu-mi spaima ca daca ma gandesc la ele devin vizible martorilor intamplatori care sunt capabili sa-mi ghiceasca gandurile (prin ochi sau dupa miros, gandurile astea put intr-un fel anume, ciu-dat), ceea ce m-ar putea scoate brusc din normalitatea in care ma scald… evitand (scaldandu-ma) sa ma confront cu inabilitatea mea congenitala de a fi macar la fel de inventiv precum vecinii tai de garsoniera confort doi. Se fac undeva cursuri in care sa fim invatati cum sa ne luam in serios pre noi insine indiferent cat de mizera si saraca in sens ne-ar fi existenta? Cursuri serioase care sa ofere si atestat de absolivire… nu doar de paricipare…

    Apreciază

    • Îmi trece prin cap că nici un om de pe lume nu s-ar prezenta altfel decât fiind „normal” și te minunezi că totuși lumea e plină de „ciudați”. Eu sunt „normală”, dar restul lumii se poate îndoi de asta, șamd. Actul de creație, de exemplu, ar putea fi ecoul unei nevroze, și atunci eu, tu și alții care se produc pe aici nu suntem decât niște nevrotici, simpatici ce-i drept, iar nea Marinică e „normalul” din ecuație. Nu știu dacă mi-am exprimat bine gândul.

      Apreciază

  5. De-aia zic eu că literatura se întâmplă afară, în jurul nostru, e însăși viața și arta și viața… trebuie să-ți fi fost greu, dar îmi dau seama acum, cu ochii minții, că ai nimerit într-un veritabil film de esență absurdă, numai bun de rememorat. 🙂 Știu că n-am zis nimic, dar am zis să zic 🙂

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s