Să nu-ți furi singur căciula!

Această expresie plină de tâlc face parte din bagajul de vorbe înțelepte ale poporului român și e folosită frecvent în vorbirea curentă. Pentru un străin, nevorbitor nativ de limbă română, expresia ar putea suna un pic ciudat, imaginându-și un viscol și un ger năpraznice, în care un oarecare iese cu capul neacoperit, pentru că nu are căciulă. Străinul se poate întreba unde este căciula și își poate răspunde că acel oarecare și-a furat-o. Singur. Probabil că străinul se va gândi că oarecarele este cam prostuț, să stea în gerul aprig cu urechile degerate, făcând un gest fără noimă, ca acela de a-și fura singur căciula. Pentru vorbitorii nativi de limbă română, sensul expresiei este de a face demersuri prostești și risipă de energii spre o finalitate incertă; să te minți singur; să acționezi împotriva intereselor tale. Și vorbitorul de limbă română, și străinul consideră că cel care își fură căciula singur este puțin cam prost și acționează împotriva sa, incapabil să vadă realitatea. E momentul să vă mărturisesc că această expresie îmi produce confuzie, tristețe și chiar mă înspăimântă. Sunt de acord că  a-ți fura singur căciula este un semn de prostie și de slăbiciune, dar… în comparație cu ce? Răspunsul natural este „cu a fura căciula altuia”, situație în care urechile nu-ți vor mai îngheța sub gerul năpraznic (pentru străinul care traduce expresia) sau vei merge în direcția intereselor tale, chiar dacă lezezi interesele altora (pentru vorbitorii nativi de limbă română). Așadar, dacă îți furi singur căciula ești un prost, spre deosebire de cel care fură căciula altuia, care e un isteț. Din păcate, în bagajul de expresii cu tâlc ale poporului român nu am găsit nicio trimitere la furtul căciulii altuia: ești prost doar dacă îți furi singur căciula.

Sindromul paginilor necitite

Aveau bunicii mei, la țară, o căsuță cu vreo trei camere, una în continuarea celeilalte, dar traiul și-l duceau exclusiv în una singură, unde mâncau, dormeau și puneau țara la cale. Când mă nimeream prin vacanțe pe la bunici, îmi făceau și mie loc în camera de zi cu zi, ne înghesuiam puțin, dar niciodată nu mi-a trecut prin cap să întreb de ce nu folosim și celelalte camere, pregătite de primit oaspeți, cu cearceafurile albe și pernele umflate, pline de puf de gâscă, din bătătura lor. Erau camerele „bune” și doar târziu, când nu mai eram un copil, dar nici adult nu eram, am fost poftită să dorm în camera de la drum. Era pe vremea când începuse să îmi trebuiască un anume tip de societate, iar vacanțele la bunici începuseră să fie plictisitoare. Atunci am citit cea mai diversă literatură, de la aventură, capă și spadă, cărți de rugăciuni, un abecedar vechi, până la cărți vechi, „de dinainte”, prin care nu prea aveam voie să umblu. Bătrânii nu aveau o bibliotecă prea mare și într-un decembrie târziu, cu zile scurte și nopți lungi, m-am trezit că nu mai am ce citi și m-am reorientat panicată spre colecția de ziare locale, pe care tataie le strângea meticulos. Nu mi-au plăcut și, în plus, tataie era mofluz ca orice colecționar cu colecția violată. Atunci am găsit, la o întindere de braț și sub ochii mei, așa cum sunt uneori lucrurile evidente pe care nu le vezi, cea mai frumoasă carte citită vreodată, puțin îngălbenită și cu urme de umezeală. Tataie o ținea lângă soba de teracotă și rupea câte o pagină din ea, o îmbiba bine cu gaz, o arunca peste lemnele din sobă și o aprindea cu chibritul. După o vâlvătaie inițială, mult fum și suflat în foc, lemnul începea să se aprindă, teracota se încălzea și ochii începeau să ți se închidă într-o toropeală plăcută. Cea mai frumoasă carte citită vreodată nu avea coperți și nici primele capitole, căci iarna începuse de mult și tataie avea tabieturile lui în ce privește aprinderea focului. Avantajul era că lectura te trimitea în plină intrigă, complicată de autor și de paginile lipsă, într-o afacere familială, condimentată cu pasaje scandalos-sexuale și cu răsturnări uriașe de situație. Cartea s-a citit foarte repede, filele salvate de foc se întorceau aproape singure și finalul se apropia cu elan. Eu, cititorul, eram cu sufletul la gură, simțeam deznodământul și aproape tremuram de curiozitate și nerăbdare. Așa m-a găsit ultima pagină, unde, în plin punct culminant, am fost anunțată că s-a sfârșit primul volum. Și atât. Nu știam cum se numește cartea sau cine a scris-o, ci doar că personajele purtau nume ungurești. Restul vacanței, în serile lungi în care tataie mai rupea câte o filă din cea mai frumoasă carte citită, nu am făcut decât să imaginez finaluri posibile, cu convingerea fermă că îmi scapă finalul adevărat al cărții. O sumă de frustrări, nefericiri, neputințe m-au chinuit grozav o vreme, constituindu-se în sindromul paginilor necitite, care nu există documentat, dar pe care îl pot patenta chiar acum. Odată apărut, acest sindrom te va urmări toată viața, atunci când distracția începe după ce pleci tu de la petrecere, sau atunci când sexul cel mai grozav s-ar fi întâmplat dacă nu adormeai înainte de vreme.

Există viață după RMN!

Deși nu mi-am dorit niciodată, persoane cu autoritate medicală m-au trimis din două vorbe seci să îmi fac un RMN, adică o investigație noninvazivă (așa spun ei), prin rezonanță magnetică nucleară. Pentru o femeie ca mine, puțintel claustrofobă și puțintel ipohondră, doar atât cât îi șade bine unei femei sărite de 40 de ani, metoda aceasta de investigație nu pare deloc noninvazivă. Evident, cu șiretenii de femeie trecută prin viață, m-am opus introducerii mele în tubul de rmn, împingându-mă discret în vârful degetelor de la picioare, cât să fur trei, patru centimetri care să-mi permită să scot nasul afară din tub. Șireteniile mele au rămas fără finalitate, deoarece asistentul medical care vedea de mine s-a dovedit cel puțin la fel de șiret și prin diverse viclenii a reușit să mă vâre înapoi în tub. Ba mai mult, mi-a aranjat gingaș mâinile pe piept, cu o alarmă în mâna dreaptă și mi-a ordonat să nu mă mai mișc. În tub, cu mâinile pe piept și cu o palmă de loc în fața ochilor. Dacă vă gândiți la poziția dintr-un sicriu, să știți că la asta m-am gândit și eu și nu mi-a plăcut deloc ideea că nu ai loc de întors, la propriu și la figurat. Să scap de neplăcere,  am hotărât să închid ochii și să-mi imaginez ceva relaxant, care să mă liniștească: un șezlong , soare și mare, cu mine zăcând pe șezlong. Cum tehnicile de relaxare nu prea funcționează la mine, am dat chix și de data asta, imaginea relaxantă cu soare și apă sărind de fiecare dată când o construiam pe o imagine, de altfel simpatică, în care hamsterul meu Bubulina, nu mai voia să iasă din țeava goală de hârtie igienică pe care i-o pusesem în cușcă pentru joacă. Era de fapt o amintire care se actualiza obsedant, cu un tub de hârtie igienică pierdut în talaș. Era și Bubulina, dar nu o vedeam, pentru că îi plăcea mult în tub. Cu ochii închiși și mâinile pe piept, cu gândul la Bubulina, încercând să dau un ritm zgomotelor pe care le auzeam în urechi, cu o încredere nemăsurată în alarma din mâna dreaptă, o jumătate de oră am stat cuminte în tub, fără să mă scarpin, să tușesc sau să-mi bălăngăn picioarele, deși le-aș fi făcut cu drag pe toate. A venit și ieșirea din microspațiu, la un loc cu revelația, cu adevărat mesmeriană, că tubul de rmn este o nimica toată în comparație cu tubul pe care percepția mea nu-l poate cuprinde și în care eu și alții ca mine (poate voi), stăm de bunăvoie, asemeni Bubulinei.