Anti-motivațional

„Ești special! Ești unic! Ești extraordinar!” Discursurile motivaționale, foarte la modă și pe la noi, sunt centrate pe unicitatea insului și pe dezvoltarea personală, ce va scoate la iveală abilități neobișnuite care vegetează netulburate în abisul psihologic al insului. Omul, proaspăt motivat, se poate uita în oglindă spunându-și că e cel mai bun, frumos și deștept, gata să-și exploateze potențialul antreprenorial bunăoară, potențial ce lâncezea neștiut în spuma gândurilor sale. Nici nu-i trece prin cap să-și amintească de X sau Y care, în lipsa unui speech motivațional, îndrăzneau să te vândă și să te cumpere cu naturalețe, încă din școala primară. Într-o scurtă paranteză, îmi amintesc cum am făcut rost de invitații la un festival de jazz și m-am grăbit să îmi invit prietenii. Unul dintre ei a avut ideea de a vinde invitațiile mele și, deși m-am opus inițial, prețul pe care l-a obținut mi-a înmuiat boemia. I-am reproșat că speculează, mi-a reproșat că nu înțeleg principii economice simple. Din prietenii acelei seri unul singur are propria afacere, în vreme ce ceilalți încă fac cursuri antreprenoriale. El, cel ce a văzut la momentul potrivit ocazia potrivită de a supralicita. Dacă omul nostru proaspăt motivat, ca individ al speciei, special și extraordinar, are forța să se gândească la semenii cursanți motivațional ca și el, poate trage concluzia că specia umană este formată din indivizi unici și speciali. Ducând raționamentul mai departe, ar trebui să se întrebe unde este acea parte a omenirii căreia îi poate demonstra unicitatea sa, adică partea banală, nespecială și ordinară a lumii. În această clipă, omul proaspăt motivat ar trebui să se panicheze, realizând că unicitatea sa este discutabilă. Ca un flash deloc plăcut, își poate aminti cum carismaticul speaker care i-a vândut rețeta succesului primește bani de la părinți pentru a-și plăti chiria. Dacă mai pui la socoteală că aproape toți indivizii, puși să se autoevalueze, vor considera că au o inteligența peste medie, vom înțelege de ce cursurile motivaționale au un succes atât de mare.

Înțelepciunea oamenilor simpli

Este autentică, reală și demonstrabilă, deoarece oamenii simpli înțeleg empiric că universul funcționează după un principiu simplu: orice acțiune declanșează o reacțiune. Am auzit de nenumărate ori vorbindu-se despre modul înțelept în care acela cu doar patru clase, care abia știe să-și scrie numele, poate emite judecăți de valoare, demne de orice gânditor cu carte multă. Judecățile de valoare se referă de obicei la adevăruri precum: dacă nu mănânci, mori de foame; dacă nu întinzi mâna, nu apuci hrana; dacă nu ai încotro, trebuie să muncești pentru a avea ce mânca. Foarte apropiat de gândirea carteziană, cu avantajul incontestabil că aplicabilitatea practică e palpabilă.  De asemenea am auzit de la oameni deștepți povești despre copii, care luați de la coada vacii, au câștigat premiul Nobel pentru matematică, cunoscând aprioric instrumentele matematice, axiome, postulate sau teoreme, dovedind în acest fel că școala e inutilă,  prin comparație cu pășunatul mioritic. Personal, am cunoscut copii care au abandonat școala în favoarea pășunatului, dar erau departe de a susține cunoașterea apriorică: dimpotrivă, mimau retardul (există retardul social, unde copilul nu își dezvoltă funcțiile gândirii pentru că nu este stimulat, deși creierul lui este organic normal; vezi cazul Victor, al lui Itard, copilul găsit în pădurile din Aveyron). În ciuda mitului urban, al părinților cu copii de școală, nu voi putea fi convinsă că un oarecare corespondent din zilele noastre al lui Victor ar putea câștiga premiul Nobel pentru matematică sau măcar poate fi recuperat pentru marea societate.                                       Revenind la tema articolului, înțelepciunea omului simplu, rezultat al unei experiențe de viață simplă cu variabile irelevante, este reală și demonstrabilă. Este o înțelepciune înduioșătoare de la care nu înveți nimic.

 

Viziuni arhetipale

Am căzut de acord, toți de la masa aceea, că Asimov e un vizionar și că noi trăim începuturile erei robotice. Cu cât abureau mai tare paharele, cu atât ni se părea că e mai aproape lansarea pe piața largă a robotului domestic, bun la toate, responsabil de creșterea calitativă a vieții. Ziceam că până aici am fost de acord cu toții, acesta fiind și ultimul punct al serii în care a domnit pacea. Grupul gălăgios și vizionar a suferit o scindare bruscă, dictată de interesele comune și nu era greu să vezi că cele două subgrupe nou formate susțineau opinii separate de gen. Se formaseră într-un mod natural un grup de femei și un grup de bărbați, vizionari în egală măsură, pricepuți nevoie-mare în a stabilii detalii clare, instrucțiuni de utilizare și scopul bine definit al robotului domestic. Eu însămi, reprezentantă de succes al sexului slab,  vedeam cu ochii minții robotul domestic ca pe o subretă minionă și argintiu-strălucitoare, de o competență uluitoare, ștergând geamuri, aspirând praful, călcând și dereticând. Totul într-o liniște desăvârșită, să nici nu simți când micile neplăceri ale vieții domestice dispar. În acest timp, eu, șezând cu mine însămi sau poate cu ai mei, mă pot bucura de timp și energii economisite, așteptând ca subreta minionă și argintie să intre în cutia ei , s-o pot depozita în debara, până la proxima utilizare. Cu mici variațiuni de detaliu, grupul feminin gândea cam ca mine: pe alocuri se adăuga un masaj la tălpi, o cafea cu lapte pe o tipsie la pat și alte nimicuri de felul acesta, lista îmbunătățirilor rămânând deschisă. Grupul masculin dorea la fel de mult un robot casnic, cu pielea fină și elastică, cu setări complexe care să îți permită să alegi și să schimbi culoarea, chipul și textura. Obligatoriu robotul ar trebui să aibă mai multe programe de exerciții fizice, tantrice sau cel puțin de dificultatea gimnasticii gumilastice ale unor staruri porno. Detaliile tehnice curgeau puhoi, ochii se umezeau, probabil din cauza concentrării științifice, iar zelul vizionar era la zenit. Pe bună dreptate, fetele s-au supărat și, băieții, în apărarea lor, au fost nevoiți să facă apel la diverse teorii psihologice, care pot explica pe îndelete că „așa sunt bărbații”. Ultima încercare de conciliere între sexe a fost un eșec total, explicația că bărbații sunt nevoiți să slugărească milioane de spermatozoizi nevricoși, în timp ce femeile se supun unui singur ovul, și acela cam sedentar, nu a făcut decât să arunce seara în aer. Cele două grupuri au rămas scindate: băieții au continuat să discute aproape în șoaptă, vădind un evident aer de vinovăție (preț de vreo trei minute), iar fetele afectate și cu figuri severe au tocat de-ale lor: „să știi că băieții au dreptate; îți dai seama…cu niște setări bune…timp… amploare…ritm…”

Proză scurtă. Exercițiu

Se grăbea spre casă, își arunca telefonul și cheile pe birou, își trăgea scaunul aproape de oglindă și începea să se privească în proprii săi ochi, concentrat să nu cumva să clipească. Pasionat, cum era, de creierul uman, citise despre asta într-un studiu de neurofiziologie și, punând sub semnul întrebării rezultatele studiului, hotărî, cu elan amatoricesc, să experimenteze. Nu se privea în oglindă așa cum te privești să mai aranjezi vreun detaliu al fizionomiei sau al vestimentației. Nu. El se uita în oglindă, cu toată energia concentrată în ochi, până ce pupilele i se dilatau nenatural, acoperind tot irisul și deschizând o nebănuită cameră obscură și fenomene optice încurcate în convexități și concavități de lentile. Poate conta și oglinda, moștenire de la bunici, grandioasă și demnă în rama ei din lemn de esență rară, cu limpezimi venețiene ușor tulburate într-un colț, acolo unde rama punea o tensiune puțin cam mare. Stătea pe scaun și se privea în ochii aproape negri, la o palmă de oglinda venețiană. La început se vedea pe sine, așa cum își amintea el, cu fața palidă și trăsături ordinare, de om nechinuit de gânduri sau evenimente. Apoi putea vedea cum conturul trupului său își pierdea concretul și îl putea privi în ochi pe taică-su, pe bunică-su și pe alți moși de-ai lui, pe care uneori nici nu-i cunoștea, dar îi aminteau inefabil de propria sa persoană. Simțea cum părul pe brațe devenea erectil și îl scutura un frison mic de spaimă: în oglinda venețiană era un șir lung de morți care-l priveau respirând greu în ritmul propriului piept. După un timp, morții se voalau și, odată cu ei, putea vedea cum carnea îi căpăta transparențe gelatinoase, lăsând să se ghicească un schelet de bărbat, mai clar în zona sternului, acolo unde credea el că îi sălășuiește sufletul. O zonă fosforescentă strălucea sub calota craniană: el, pasionat de creierul uman, putea bănui că amigdala , sediu al emoțiilor puternice, e încercată din greu. Simțea și el iminența unei sincope, ce aducea cu sine un amestec de oroare și beatitudine. După ce luminiscențele dispăreau, laolaltă cu urmele trupului, putea vedea făpturi monstruoase, cu coarne și copite, purtând sceptre ale puterii și era nevoit să se opună cu forța minții, pentru că mereu încercau să îl tragă în ape negre și învolburate. Se transforma repede într-un cruciat curajos ce lupta pentru Dumnezeu și apuca să se minuneze că în credința lui monoteistă doar diavolul este vizibil. Merita războiul pentru că atunci când și diavolii dispăreau el, fără trup, dar plin de suflet, putea păși în casa copilăriei sale. Se putea legăna pe căluțul de lemn așteptând ca mama să îl cheme să mănânce gogoșile fierbinți, tăvălite prin zahăr. Tata intra uneori să îl ia pe genunchi și să-i citescă din cartea mare, cu coperți albastre. Părinții îi erau foarte tineri, ca niște zei viguroși pe care îi adora. Iar el era doar un băiețel firav, cu puteri nebănuite, care avea la cherem zeii. Îi plăcea să zăbovească aici, dar apele oglinzii îl împingeau mereu înapoi, în scaunul de birou, unde își venea greu în fire, epuizat și transpirat. Se târa spre patul gol, unde nu-l aștepta nimeni și dormea un somn greu, fără vise, pentru a se trezi gata de a face față unei noi dimineți.

Cineva s-a sesizat că nu l-a mai văzut de mult timp. Alții au prins a se îngrijora: el nu lipsea niciodată de la serviciu. Până la urmă i-au spart ușa apartamentului: totul era în regulă. Patul făcut, telefonul și cheile pe birou. Doar scaunul era puțin deranjat, foarte aproape de o minunată oglindă venețiană, de o limpezime desăvârșită, sclipind imperfect într-un colț tensionat de rama de lemn de esență rară.

Martin

Îmi promit mie însămi în fiecare an că îmi voi căuta cazare în altă parte, măcar pentru bucuria noutății sau pentru condiții mai bune. În acest sens fac demersurile necesare, caut pe net, studiez oferte, compar, analizez și, invariabil, pun mâna pe telefon și o sun pe doamna V, gazda noastră din vremuri imemoriale, cu care am îmbătrânit vară de vară. Apartamentul? Apartamentul! Și ca niște nostalgici cu idei puține și fixe, tragem în fiecare vară la doamna V, ca la noi acasă, acolo unde știm că ușa de la baie scărțâie sau că robinetul de la apa rece se închide doar cu rugăminți și cu mișcări blajine. Din aceeași categorie cu noi e și el, Martin (îi vom spune astfel), locatarul nostalgic cu idei fixe de la apartamentul vecin. Martin, soția și fetița lui erau, zece zile din fiecare iulie, vecinii de dedesubt. Ne-am cunoscut și apropiat prin copii, fetițele erau de vârstă apropiată și s-au împrietenit repede, prin acel simplu „vrei să fii prietena mea?” Martin venise în București de prin Craiova, se chinuise prin cămine până a terminat facultatea, era de formație regizor și lucra în publicitate. Arăta ca un poet ofticos, slab, cu plete lungi pe care apa de mare le făcea vâlvoi și, după două zile de plajă părea un drac proaspăt scos din cazanul cu smoală, spre necazul meu, care calculam unghiuri imposibile ale razelor solare pentru un bronz gen „cafea cu lapte, dar mai mult lapte”. Martin era un tip de treabă, ca mine sau ca tine, civilizat și plăcut, pe timpul zilei: își făcea regulamentar înotul și întoarcerea de pe o parte pe alta pe nisip. Tot regulamentar discuta despre politică, sport și medicină, domenii în care ne pricepem toți. Dar seara, Martin se dădea de trei ori peste cap, sau, mai exact, dădea trei pahare peste cap, și se transforma într-un tip strălucitor, carismatic, care se deschidea enciclopedic în fața auditoriului ad-hoc, ținându-ne „ora de arte”. Ora de arte ținea vreo trei ore, până după miezul nopții, când plecam îmbogățiți și pe alocuri beți să ne culcăm. Știam de acum că Martin nu își prea iubea meseria și că încă spera…nici el nu știa ce.

Și anul trecut ei nu au venit. Dar mie mi s-a părut că l-am văzut: era și nu era el. Prea slab, prea negru, prea murdar. Ochii sclipeau la fel, părul plete era vâlvoi într-un mod cunoscut, dar când ni s-au întâlnit privirile s-a uitat prin mine și nu a dat vreun semn că m-ar cunoaște. Am tras concluzia că e doar o bizară asemănare.

Anul acesta nu au venit. Am întrebat pe doamna V: „Martin și-a schimbat perioada de concediu?” „Cum? Nu știi? Martin s-a înecat anul trecut în golf, înainte să veniți voi. Dormea în mașină, venise singur, să se regăsească. Nu mai avea de lucru și avea unele probleme și acasă.”

Dacă doamna V nu se înșeală și Martin s-a înecat înainte de vacanța noastră de anul trecut, mă întreb pe cine am văzut, chiar acolo, în golf.

Dacă doamna V se înșeală și Martin s-a înecat după ce am plecat noi, e posibil ca eu să îl fi văzut în una din ultimele zile din viața lui. Ceea ce mă răscolește peste măsură e că dacă atunci când Martin privea prin mine i-aș fi făcut un semn mic poate m-ar fi văzut și poate… Gesturi mici pot avea răsunete mari…

S-a stabilit că Martin s-a înecat datorită unor probleme cardiace. Îmi place să cred că așa a fost: Martin era un înotător andurant, iar în golf nu sunt niciodată valuri.

PS. Am cunoscut mai mulți Martini (Edeni), dar acesta este în conformitate cu originalul.