O poveste ludică

Nu era prima dată când Cezarul rămânea în beznă, trăind aceeași panică trecătoare. Trupele rebele de gherilă, de prin profunzimile imperiului, obișnuiau să provoace scurte pene de electricitate, lăsându-l pe Cezar lipsit de apărare și vulnerabil. De fiecare dată, Cezarul spunea „să se facă lumină!” și întunericul dispărea ca prin farmec, prin truda puzderiei de oșteni care-l adorau. E adevărat ca era un dictator și că dependența de a avea control nelimitat îl pusese în situații stânjenitoare, nedemne de un cezar, dar era adulat de mulțimile care i se dăruiau întru totul.

„Să se facă lumină!”  zise Cezarul și de astă dată, cu vocea sugrumată de emoția unei presimțiri sumbre. Dar întunericul a rămas dens, dublat de o liniște stranie. Nu se auzeau motoarele, nici măcar motorul cel mare și zgomotos, ale cărui supape clănțăneau neîntrerupt. A încercat să-și domine panica și să reevalueze situația, căci bănuia că trupele de gherilă nu ar fi putut sabota motoarele. Așa a aflat, prin iscoade obosite, că ariergarda căzuse prima, frântă de la mijloc, și apoi pierduseră flancurile, care înghețaseră într-o nemișcare marmorată. Trecătorile erau blocate, întrerupând fluxul de informații și de energie. Inamicul, insinuat parșiv în rândurile oștenilor, ca o secvență virală ce se replica din aproape în aproape, lovise punctele cheie ale imperiului, producând daune ireparabile. Cezarul, apărat de ultimii oșteni ai imperiului, încercă vreo două comenzi salvatoare, care se risipiră în beznă, fără să găsească executanți valizi. Imperiul agoniza și Cezarul, lipsit de lumină, acceptă, cu o liniște neașteptată, să nu mai simtă nimic.

Noroc sau ghinion, Cezarul a fost salvat de niște aliați necunoscuți, ridicoli în uniformele lor reflectorizant-intergalactice, purtând însemnele cruciadelor, care i-au venit în ajutor cu cele mai diverse arme: electrice, chimice și chiar mecanice. Puternic afectat, Cezarul și-a promis refacerea imperiului fără de care el nu ar fi decât o amintire.

Aceasta este povestea. O poveste romanțată și scurtă despre infarctul miocardic.

 

Delta Dunării. Suprarealism

Delta Dunării – destinație de vacanță. Așa am hotărât într-un an și așa am făcut. Mi-am ales o pensiune confortabilă, aproape de civilizație gândind strict că dacă am nevoie de un doctor să nu mor înainte de vreme în încercarea de a găsi unul. Numiți asta instinct de conservare sau prostie.

Vacanță frumoasă, tihnită, Dunărea trecea prin fața casei, plimbări cu o șalupă cochetă pe canale, trei mese pe zi agreabile, tânțari așa cum auzisem, roiuri . Era vacanța pe care mi-o proiectasem, de odihnă și relaxare, pe care o trăiam cu sentimentul că îmi scapă ceva(ca atunci când ai ieșit pe ușă și nu îți amintești dacă ai închis gazele). Nea Mihai, amfitrionul, om de Dunăre îmbătrânit în hârșâială cu turiști, îmi miroase nemulțumirea și mă anunță că mergem a doua zi în zori la pescuit. Nu m-a întrebat dacă vreau, doar mi-a comunicat. Un păcat al firii mele e că dacă îmi intră ceva în cap mă cuprinde zelul cel mare și nu e chip să mă liniștesc dacă nu pun în practică. Și iată-mă cu zelul la zenit, imposibil să mai aștept dimineața următoare, nea Mihai, din deontologie profesională și cu dispreț sincer pentru ora mea de pescuit, încarcă undițe, momeli și o sticlă de plastic cu lichid alb-tulburel și pe mine pe deasupra, toate într-o barcă pescărească cu motor. Nu am îndrăznit să-i spun că preferam șalupa cea cochetă, îl iritasem îndeajuns și doar situația mea de client îl făcea să mai păstreze ceva aparențe de bunăvoință.

Plecăm și cum plecăm nea Mihai îmi zice: „știi să înoți că am uitat vestele”.”Știu să fac pluta”. „Hm. Vezi să nu cazi din barcă!” Așa că am stat cuminte tinându-mă strâns de marginile bărcii în timp ce nea Mihai mă informa despre regulile de circulație de pe Dunăre și despre șalupa poliției cu care ar fi bine să nu ne întâlnim că nu am vestă. Bun. Mergem pe canal și mă parchează sub niște sălcii (dumnezeiesc locșor) . Scoate undițele și îmi dă și mie una. Scoate și râmele și moșmondește una să și-o pună în cârlig. Aruncă undița și în două secunde scoate un biban. Eu, politicoasă, cer o râmă în cârlig. Dar nea Mihai nu mai e cu mine : suntem pe Dunăre, egali în fața ei, filosofia serviciilor de calitate din turism e pierdută pe undeva și eu sar pe loc în fundul bărcii că vreau să prind și eu bibani și nu am râmă în cârlig. Nea Mihai nici că mă aude: e transfigurat, pune râma, aruncă undița, scoate bibanul și de la capăt. Ba face o pauză în rigurozitatea gesturilor și își scoate sticla de vin( de Niculițel am fost informată), mă invită camaraderește(păcat că nu vrei), o pune la gură și trage o dușcă. Să nu-mi ratez de tot acțiunea, îmi iau inima în dinți și pun o râmă în cârlig( de la mijloc, nu așa!) și constat că nu e greu. Arunc undița, scot bibanul și acum suntem doi apucați, făcând într-un autism fericit aceleași gesturi. Vinul de Niculițel e într-adevăr bun și m-a făcut să simt spiritul deltei și nirvana la un loc. Și în toată fericirea asta, fără vreun avertisment anume, nea Mihai îmi zice că strângem și din ton îmi dau seama că nu are rost să mă împotrivesc. Plecăm spre casă și nea Mihai contrazice toate regulile de circulație despre care mi-a vorbit la venire, nu taie valurile perpendicular și barca sare peste valuri. Suntem gata să ne ciocnim de un pescar răsărit din trestii și ne speriem unii de alții. Pescarul e de al locului și cu tot Niculițelul, izvor de nirvană, îmi ridică părul în cap: are trăsături dure și nu mă pot opri să mă gândesc că e un loc minunat pentru o crimă. „Terente..” am eu un gând și gândul iese printre buze. Nu a fost să fie și ajungem în mare viteză la ponton chiar când crepusculul se făcea mai dens. Debarcăm, eu și nea Mihai ținându-ne de gât frățește și târâm cu greutate prada zbătându-se în minciocuri.

Am făcut insolație ca la carte , cu edem cerebral și delir. Spiritul deltei și nirvana: îmi aduc aminte halucinațiile viu colorate cu bibani zburători uriași pe care mă străduiam să îi prind cu o mână în timp ce cu cealaltă mâna îmi struneam enotul de pază… Terente… regele bălților…

Aceasta este o repostare și promit să nu mai fac (prea curând). Dar cum mi s-a făcut dor de deltă, am îndrăznit.

 

 

 

 

 

Despre fericire

Nu cred că se mai poate scrie ceva despre fericire, pentru că râuri de cerneală au curs pe tema asta. M-am hotărât să încerc marea cu degetul și să vă povestesc ceva, în urma unor comentarii la postarea precedentă. Fericirea, sper că știți, este o emoție puternică și copleșitoare, deplină și suficientă. Atunci când ți-o dorești e ca o fata morgana mofturoasă, care nu se lasă văzută, chiar dacă tu faci eforturi mari s-o simți lângă tine. De regulă, cu cât te străduiești mai mult să fii fericit, cu atât ești mai nefericit, frustrat, neîmplinit. Uneori, la un stimul absolut nevinovat, simți că o iei puțin razna și te bucuri copilărește de ziua lăsată de Dumnezeu. Știi că ziua ta este minunată și nu știi să explici de ce.  Este o zi pe care ți-o vei aminti peste un timp ca fiind ziua în care ai fost fericit și te minunezi că, atunci când ai trăit-o, nu ai știut să recunoști fericirea. Pentru că mereu fericirea se referă la un moment care deja a trecut. Motivul fericirii? Mai niciodată bunurile materiale, ci crâmpeie simple de cotidian, care, ele știu cum, ajung să irumpă în valuri de fericire ilogică și inexplicabilă. Dacă obișnuiți să credeți că o mașină cu portiere deschizându-se ca niște aripi de fluturi vă poate aduce fericirea, mă hazardez (pornind de la ideea că suntem făcuți după același calapod), să vă spun că vă înșelați. Vă poate aduce mulțumire, bucurie și nefericire (asta vine tam-nesam), atunci când o veți găsi lovită în parcare.

Să lăsăm vorbele și să vă povestesc:

Eram în tramvai, afară ningea, perioadă de sărbători. O mamă însărcinată și o fiică de 4-5 ani mergeau spre un capăt de București, de unde luau un microbuz spre un sat. Cerșeau în tramvai. Erau îmbrăcate cu haine ponosite și copila purta pe umeri o jumătate de pilotă. Fetița cânta, mergând prin tramvai, o frântură de colind și, când termina scurtul repertoriu, se ducea la mamă-sa și o îmbrățișa. Femeia, la rândul ei, o ridica pe genunchi și o smotocea drăgăstos, iar fetița râdea cu un râs adevărat, nepervertit de vreo amărăciune.

Credeți că aveau vreun motiv de fericire? Dacă răspundeți cu „nu” înseamnă că gândiți ca mine. Un punct de vedere greșit în opinia fericirii, pe care o puteam recunoaște la cele două oropsite.  Îmi aduc aminte exact, pentru că ceva din râsul acela de copil m-a făcut fericită, într-un mod ilogic și inexplicabil.

Vremea dragostei

Ne-am bucurat pentru Bodo, tip frumușel, divorțat, 40 de ani. Ne-am bucurat că a ieșit din mlaștina aceea deprimantă de după divorț și că și-a găsit pereche. E îndrăgostit. Cu multă stânjeneală, Bodo ne-a pregătit psihic să o cunoaștem pe ea, femeia, și parcă începusem să simțim cum că ceva nu e în regulă. Prea se fâstâcea și se ascundea după deget, din care cauză noi, ceilalți, nu ne-am abținut să nu ne dăm cu presupusul: e urâtă? e grasă? are un picior de lemn? e bărbat? Bietul Bodo ne asigura cu vocea tremurând că nu e nimic în neregulă și c-o s-o cunoaștem imediat. Că vine și ea la terasă, să bem ceva împreună. Iat-o! Venise… și am amuțit, considerând cu toții că e mult mai rău decât dacă ar fi fost un bărbat gras, cu un picior de lemn. Ne-am temut că e minoră. Nu era, dar era proaspăt majoră, frumoasă, zglobie, zburdalnică. Mirosea încă a adolescență și avea pantalonii foarte scurți, lăsând la vedere o pereche de picioare lungi și bronzate. Am trecut peste momentul de stupoare, am băut vin, mai puțin copila, care înnoda shakuri după shakuri, jucându-se cuminte cu paiul în pahar. Apoi, când micuța nu a mai rezistat societății majore, și-a scos telefonul și și-a făcut de lucru cu el. Ne-am bucurat că e cuminte și ne-am văzut de discuțiile noastre de oameni mari, adică politică, sport și Dumnezeu, ca de obicei. Vinul dezleagă limbi și dilată timpul, așa că seara promitea să se lungească, dacă nu se întâmpla să observăm că fata căsca plictisită. „Du copilul la culcare!”l-am zorit pe Bodo, care încerca să ne arate că treaba e mult mai complicată și că fata poate mai mult, dar îi trebuie un imbold. „Vrei să mergem la film? La expoziția de artă? La muzeu?”încerca Bodo să scoată fata din plictis. Dar aia mică țuguia buzele a bosumflare și, blazat, Bodo a încheiat seara: „hai, că te duce tata la Mc Donald’s!” Ei au plecat, ținându-se de mână, noi am rămas, înecându-ne de râs, pariind greu pe timpul pe care-l vor petrece împreună: de la două săptămâni la două luni, că nimeni nu a dat mai mult, eșecul era palpabil. Nu i-am mai văzut de mai bine de un an. Până de curând, când ne-am întâlnit întâmplător pe stradă. Bodo arăta splendid, întinerit cu zece ani, voios și îmbrăcat „în tendințe”. Era fericit, de mână cu dragostea lui, aceeași fetișcană, cu aceleași picioare lungi, care nu știu când înțelesese într-un timp atât de scurt că e femeie. I-am simțit siguranța atunci când m-a privit în ochi, începutul de rivalitate repede amorțită pentru că nu eram un pericol pentru feminitatea ei. Amândoi păreau fericiți.

Bineînțeles că mi-am sunat prietenii să stabilim că pariurile nu-și mai au rostul. Am despicat firul în patru și apoi, în opt și am tras o concluzie unanimă: al naibii Bodo!

 

 

 

Ketamină

Ca orice fricos autentic, am vrut anestezie generală, să nu văd, să nu aud, să nu știu nimic, chiar dacă intervenția chirurgicală era un moft. Așa că am primit intravenos minunata ketamină. Atunci s-a produs scindarea:yin și yang, apolinicul și dionisiacul, teluricul și solarul, despărțite precum apa de ulei. Am pipăit o stea ce fierbea în nuanțe de ocru, deși nu eram decât un fond fără formă, un cumul de molecule plutind într-o uriașă supă organică, în așteptarea unui mic incident care să mă recompună într-un corp oarecare. Marginile stelei vibrau în lungimi de undă nemaiîntâlnite, ce nășteau aurore boreale dinamice și instabile. Steaua mea și aurorele ce o însoțeau emanau o căldură mulțumitoare, de pântece matern sau de vară californiană, dându-mi o nepăsare fericită cu iz de eternitate. Moleculele mele, parte din uriașa supă organică, reverberau într-un ritm cardiac alert, cântecul universului. În acest timp, teluricul, yinul sau dionisiacul, indiferent la cântecul universului, stătea lipit de masa de operație, promițând iubire veșnică fiecărui membru al echipei operatorii. Fără vreun minim discernământ, teluricul răspândea iubire deopotrivă femeilor și bărbaților, ceea ce a atras pe alocuri nemulțumiri. Din lipsă de înțelegere, cercul de iubire s-a rupt și teluricul a devenit agresiv, făcându-mă de rușine și proferând injurii. Injuriile nu au fost birjărești, ci aproape savante, cum că doctorii și asistentele sunt ca sarcopții râiei. Îți intră pe sub piele și, săpând neobosit acolo, îți creează iritații. De la injurii la amenințarea cu moartea nu a fost decât un pas mic și teluricul meu a promis apoteotic că, odată scăpat, îi va călca pe toți cu mașina.

Intervenția chirurgicală a durat cam șase minute, în care am iubit veșnic, m-am răzgândit, am jignit personalul medical și l-am amenințat cu moartea. M-am plimbat prin univers și am creat cea mai frumoasă amintire vizuală a mea, o amintire a unei realități incerte, pe care nimeni nu mi-o poate nega.

Aceasta este o poveste despre adevăr, relativitate și ketamină.