Instituții: licee, muzee…

Știți momentul acela al dimineții în care, aburind încă după somn, îți clocotești cafeaua care miroase îmbietor? Apoi ți-o torni în ceașcă, îi pui un deget de lapte, îi admiri caimacul? Apoi te așezi în colțul tău confortabil și cu o mână moale cauți în cotlonul binecunoscut? Și acolo ar trebui să îți fie pachetul de țigări și nu e? Așa mi-a început mie o zi de joi. Puțină panică, reorganizare rapidă, înapoi în dormitor: „hai, dragul meu, iubitul meu, lumina ochilor mei, pune ceva pe tine și aleargă să-mi iei țigări!” Dragul meu a mijit ochii, s-a întors pe cealaltă parte, bombănind că trebuie să termin cu fumatul. Am continuat și cu vreo două amenințări, deși simțeam că bătălia e pierdută. „Dragul meu” sau „insensibilul” nu s-a mai clintit nici măcar pentru a-mi ține o predică despre fum, bani și sănătate. Cu nervii întinși, am trecut la planul B și am început să-mi caut hainele. M-am enervat că fiică-mea nu-și pusese hainele în ordine, ci zăceau aruncate în patru zări. Dar cum sunt o persoană eficientă, am hotărât să pun pe mine hainele fiică-mii, economisind astfel timp și efort. Blugii „slim” au intrat ușor, că erau elastici, dar geaca ușoară de puf nu se încheia decât pe jumătate. În picioare mi-am pus repede pantofii sport ce tronau în mijlocul holului, mi-am trecut o mână prin păr și am ieșit pe ușă. Am luat-o pe scări, coborând câte trei trepte deodată, numai bine să-mi dau seama că degetul mic de la piciorul stâng e cam strâmtorat. Nimic nu mă oprește și o iau voinicește, prin întuneric și frig, cu rotula aerisită de o gaură în blugii „slim”, spre benzinărie, cel mai apropiat loc unde pot găsi țigări la ora 6.45. La intersecția semaforizată sunt nevoită să aștept și mă bucur că sunt aproape singură pe stradă, pentru că simt că arăt ca un aurolac cu dare de mână. Doar doi puștani așteaptă și ei la stop, vorbind și chicotind zgomotos în spatele meu, puțin prea aproape de mine. Vorbeau tare și puteam distinge cuvinte precum „sexi”, „mișto”, „perne de aer”, „Nike”, „tipă”, „hot”. Am înțeles din discuția lor că vorbeau despre o tipă sexi, cu fund mișto și ghete „Nike” super. În timp ce-mi priveam vârful pantofului stâng, unde degetul mic zvâcnea dureros, mi-am dat seama că vorbesc despre mine. Prostia aceea ridicolă de vanitate feminină s-a activat reflex și am simțit o boare de mulțumire care mi-a estompat pofta de fumat și mi-a îndreptat umerii. Băieții încercau, cu barbarie și inocență, să flirteze cu mine. Când i-am auzit vorbind despre felul în care „mi-ar pune-o”, nu am mai rezistat și m-am întors către ei, să văd cum arată potențialul partener sexual. Erau doi copii de 14-15 ani, unul dintre ei avea aparat dentar care strălucea în gura ce nu se lăsa închisă. Mi s-a părut înduioșător și am încercat să-i privesc cu cea mai blajină privire a mea de joi dimineață. Se pare că băietanii au suferit un șoc, pentru că un timp nici nu au mai respirat din cauza consternării. Cel cu aparat dentar, mai curajos, s-a dezmeticit primul: „boss,…e bătrână!” Și s-au întors pe călcâie și au plecat în direcția opusă.

Am fumat trei țigări înnodate, la o cafea rece, neștiind ce să fac: să plâng sau să râd.

 

Maladii

În anii de studenție trăise într-o cameră de cămin din puținul pe care-l trimitea taică-său. Dar el era băiat chivernisit: îi ținea de foame zgomotul citadelei și spoiala intelectuală din jurul lui. Se hrănea cu covrigi și se culca seara târziu cu mațele chircite dureros, ca o dovadă organică a efortului pentru o viață mai bună. Când studiile au luat sfârșit au apărut ele, muștele. Nu le vedea cu toată retina, ci le zărea cu vederea periferică, însoțindu-l la fiecare pas în roiuri dezordonate. A încercat să le alunge fâlfâindu-și palmele pe lângă urechi, dar palmele îi treceau libere, lăsând muștele să zboare nestingherite. I-a trebuit un timp să-și dea seama că muștele nu erau reale, deși uneori le auzea bâzâitul și că mizerabilele insecte sunt un obstacol în calea viitorului lui cel bun. S-a dus să consulte un medic, așa cum ar fi făcut oricine care zărea cu coada ochiului muște ireale, iar doctorul l-a ciocănit, auscultat, pipăit, înțepat și i-a dat un tratament dubios: să mănânce multă friptură în sânge, de trei ori pe zi, dacă se poate. Are o maladie banală, se cheamă anemie, dar cu o dietă bună va dispărea de la sine. Tânărul, care făcea mereu lucrurile așa cum trebuiau făcute, a înlocuit covrigii cu fripturi în sânge și, deși era reticent, a putut vedea cum numărul de fripturi era invers proporțional cu numărul de muște din câmpul vizual periferic. În cele din urmă, cu stomacul ghiftuit, ultima muscă s-a topit în universul ei ireal, lăsându-l vindecat de această maladie pasageră. Numai bine pentru a face loc altei maladii, mai grave și mai zgomotoase. Dormea prost, intermitent, avea gânduri obsesive, schimbări de dispoziție, momente de impulsivitate. Îi dispăruse pofta de mâncare și o tensiune cvasipermanentă în abdomenul inferior îi făceau existența dificilă, punându-i sub semnul întrebării viitorul cel bun. A alergat la doctorul lui, acela care l-a tratat cu friptură în sânge și acesta, știutor în halatul său alb, indiscret ca o hoașcă bătrână, i-a confirmat că suferă de o nouă maladie: F63.9, adică o tulburare a obiceiurilor și atracțiilor, ușor de tratat, dacă îi ascultă sfatul. Friptura în sânge nu este suficientă, din păcate, deși nu e total inutilă. Va trebui să se însoare, căci maladia, căreia oamenii din popor îi spun dragoste, e pasageră, cum a fost și anemia, dacă este tratată corect. Și tânărul nostru a ascultat de sfatul medicului și și-a luat de nevastă fata care îi ocupa mintea și sufletul. Era fata de care îi era dor si când era la doi pași de el, de care îi era foame asemeni unui flămând cu centrul de sațietate stricat.  Maladia s-a dovedit rebelă și greu de tratat, dar încet și cu răbdare, tânărul nostru s-a regăsit pe sine, obsesiile au dispărut, somnul s-a îmbunătățit, iar în vintre s-a făcut liniște.  Doctorul lui (ce noroc pe el să dea peste un asemenea doctor) a avut dreptate: cu tratamentul adecvat, toate maladiile sunt trecătoare.

Bărbatul care mi-a uscat lacrimile

Mi-am dat seama că sunt ceea ce se cheamă o plângăcioasă cu mulți ani în urmă, când eram doar un copil. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult de atunci, sunt tot o „plângăcioasă”, care a dezvoltat un tabiet riguros legat de activitatea de a vărsa lacrimi. Prima dată, când mi-am observat meteahna, s-a întâmplat la „Gala desenului animat”, când Jerry a fost încuiat afară, într-o noapte viforoasă (cred că era Crăciunul), iar Tom, cuprins de vraja sărbătorii, are cumplite remușcări și aduce șoarecele înghețat în casă, lângă șemineu. Jerry pare mort, apoi se trezește și cei doi au un moment de iubire autentică. Am plâns de supărare și de mila lui Jerry, după care am plâns de fericire că povestea a avut un final minunat. Acum, în plină maturitate, lucrurile stau la fel, doar că mă stânjenesc mai puțin că sunt o plângăcioasă, și, pentru o seară de film, e suficient să-mi iau o cutie cu șervețele într-o mână și telecomanda în cealaltă mână, căutând un post fără reclame, care produc distorsiuni în cadența și volumul de lăcrimare. Fimele bune sunt direct proporționale cu numărul de șervețele utilizate. Pentru o plângăcioasă, e de ajuns să audă numele unui film, cum ar fi „In the name of the father” sau să audă note din coloana sonoră a filmului „The Mission”, că ochii se umezesc până la refuz, iar preaplinul se revarsă pe obraji, înnodându-se sub bărbie. Mai greu e la cinema, unde nu pot să-mi iau cutia de șervețele, ci un pachet mititel, pe care-l chivernisesc foarte atent, doar pentru lacrimi, trăgându-mi nasul la fiecare două minute, întru economisirea șervețelelor. Experiența m-a învățat că la cinema nu trebuie să merg fardată, cunoscătorii știu ce înseamnă genele rimelate combinate cu lacrimi. Dacă mă întâlnesc cu cineva cunoscut nu scap de inevitabilul „te simți bine?”, pentru că fără puțin fard sunt cam palidă și spălăcită. „Mă simt bine, dar merg la film”, răspund eu cu sinceritate, întărindu-i interlocutorului convingerea că nu sunt în cea mai bună formă. O singură dată nu am vărsat nicio lacrimă, deși eram pregătită sufletește, iar filmul era ofertant. Îmi simțeam deja ochii aburind, când din sală mi-a luat-o cineva înainte, hohotind cu sughițuri. Am văzut mai întâi, în obscuritatea sălii de cinema, cutia albă de floricele, tresăltând sacadat în ritmul hohotelor de plâns. În prelungirea cutiei de floricele era un bărbat cu ceafa (matematic mai lată decât lungă, dar mă abțin să folosesc termenul „lată”) bine reprezentată și cu un trapez supradimensionat, de iubitor de suplimente proteice și săli de forță. Mi-am explicat de ce plânge așa de zgomotos, cutia toracică era uriașă și putea amplifica sunetele în voie. S-a ales praful de filmul meu pentru că bărbatul simțitor a plâns tot timpul, în ciuda rugăminților bodyguardului de a face liniște și pentru prima dată, pachetul meu de șervețele a rămas intact, eu ființă senzorială prin excelență, lăsând rațiunea să preia controlul. Plângăciosul e ridicol.  Adică, ce mare brânză că mor personaje, sunt blestemate, se întâmplă drame și nelegiuiri? Va avea oricum happy-end, că e o creație Pixar și eu am văzut trailerul. Așa a și fost: Brave s-a dovedit neînfricată.

Nu găsești un astfel de bărbat în fiecare sală de cinema și, în lipsa lui, eu mi-am reluat tabietul.