Design interior. Gaura neagră

De ce îmi place stilul minimalist? Dincolo de motivația estetică ar fi cea practică: este mai ușor să dai cu aspiratorul când nu te împiedici de prea multă mobilă. Minimalismul nu e pentru toată lumea și asta mi-e clar când mama mea, venind pe la mine, mă căinează că încă nu mi-am cumpărat un covor. De fiecare dată eu îi spun că nu-mi doresc un covor, iar ea îmi răspunde cu „lasă mamă, că o să-ti iei tu, când o să poți!” Minimalismul meu s-a estompat mult de-a lungul timpului, pe parcurs ce unul sau altul dintre noi și-a dorit câte ceva, cum ar fi chitara fiică-mii, la care doar eu cânt o unică partitură cu două note- „melc, melc, codobelc”, sau șevaletul meu pe care, în cele din urmă, am pus un tablou. Nu mai vorbesc de scoicile, căluții de mare fosilizați sau căsuțele de lut care se adună, an după an, pe rafturi. Au poveste și nu aș renunța pentru nimic în lume la ele.

Când amicii mei și-au angajat un decorator, pe bani grei, pentru a-și renova casa, m-a mușcat un pic viermele invidiei: cum de eu nu m-am gândit la asta și, în loc de decorator, am ales să arunc jumătate din casă inutilă doar pentru a câștiga spațiu pentru viitoare lucruri inutile. Când decoratorul și-a terminat treaba, e de înțeles că m-am grăbit să evaluez minimalismul realizat profesional. Am luat ceva de casă nouă, o vază simplă din cristal de Bohemia, care se potrivea în orice context și, cu vaza în brațe, am trecut pragul casei proaspăt renovate în manieră minimalistă. Mâna expertă a decoratorului se vedea, în sensul că nefericiții nu prea aveau mobilă. Ne-am așezat pe un fel de tatami, aproape pe pardoseală, foarte confortabile pentru șezut. O micuță măsuță de cafea, tot joasă, era unica piesă de mobilier din cameră. Pe un perete trona un televizor cu diagonală mare, vedeta camerei cu pereții imaculați. Îmi plăcea să-mi aud vocea pentru că după ce se lovea de pereții goi, se întorcea la mine în valuri de ecou, nestingherită de vreun obstacol. Țineam picioarele sub mine, turcește și vaza pe genunchi, neștiind unde s-o pun. Ochii nu se puteau opri pe nimic, adică nu aveau pe ce, obligându-mă să-mi privesc interlocutorul în ochi, ceea ce nu e totdeauna confortabil. Totuși, pe peretele opus televizorului, era agățat un tablou micuț și întunecat, spre care m-am întors, cu tatami cu tot, să-l văd mai bine: pe fond negru (dacă acceptăm că negrul ar fi o culoare) era un punct și mai negru. Un unic punct pe care privirea mea s-a fixat, din dorința  de a scăpa de timiditatea ce mă încearcă atunci când sunt nevoită să mă uit continuu în ochii cuiva. Punctul negru, privit concentrat, a început să se dilate și să tremure în jocuri de întunecimi variabile, ducându-mă cu gândul la o teribilă gaură neagră, capabilă să absoarbă mobilă, cuvinte și lumină. Instinctiv, mi-am chircit și mai mult picioarele, ținând vaza pe genunchi, văzând cu ochii minții cum membrele mele s-ar putea lungi ani lumină dintr-o eroare de absorbție. Mi-am desprins greu ochii de pe teroarea neagră, am pus vaza pe pardoseală, obstacol în calea curburii spațiului și m-am ridicat anevoios de pe tatami, cu certitudinea că am genunchi. M-am dus acasă la mine, gândindu-mă să-mi cumpăr un covor.

Pe Târnave

Pentru că părea trist, i-am căutat de vorbă. Era un pacient cuminte și palid, de vreo 60 de ani, răstignit pe patul de suferință. Nu făcea nimic, ci doar se uita concentrat în tavan, într-un punct fix, făcându-mă și pe mine să privesc într-acolo.  „Vă preocupă ceva?” îl întreb eu, cu gândul să-l scot din starea aceea de impasibilitate. Și-a desprins privirea din tavan și și-a întors-o către mine: „E totul bine, dar visam cu ochii deschiși, că sunt acasă la mine, pe Târnave. E așa frumos, la mine, pe Târnave! Așa de liniște…și marginea pădurii e în coasta casei. Casa e albă, acoperită cu țiglă, anul trecut am pus-o. Și după colină e o pajiște mare, eu îi zic colțul de rai. Iar dimineața te trezesc păsările care ciripesc, dinspre pădure…și e o liniște de-ți auzi gândurile. La mine, pe Târnave e foarte liniște”. Îi străluceau ochii în cap în timp ce îmi vorbea și i-am simțit dorul de casă. L-am invidiat pentru liniștea despre care povestea pentru că înțelegeam că nu era o liniște fără sunete, cu păsările acelea guralive, ci liniștea sufletului împăcat.

Pacientul despre care vorbeam o fi ajuns între timp acasă la el, pe Târnave. Poate aș fi uitat de el, așa cum uit și de alții, dacă nu mi s-ar întâmpla ca în fiecare noapte, sau mai degrabă înainte de a suna alarma de deșteptare, să-i visez casa albă cu țiglă roșie, în coasta pădurii, cu păsărele care fac gălăgie. După colină șade Dumnezeu, făcându-și de lucru cu un pai, pe care-l ține între dinți. Dacă nu e Dumnezeu, e sigur un cioban, în calea transhumanței, așteptându-și oile. Încep să presimt liniștea care îmi face inima ușoară și atunci sună ceasul și mă trezesc, în urlete de ambulanțe grăbite, pentru că, vedeți voi, la mine nu e pe Târnave, ci calea către un mare spital de urgențe.

 

 

Numărul cu bucluc

A dat bătaie de cap mesopotamienilor și egiptenilor încă din antichitate.  Și de atunci, matematicieni din toate timpurile se chinuie să-l amelioreze pentru o aproximare cât mai exactă. I-a dat bătaie de cap și lui Piscine, care și-a câștigat reputația pierdută prin memorarea unui număr uriaș de zecimale. De prisos să spun că în lipsa lui, aria unui cerc se aproxima prin înscrierea în acel cerc al unui poligon regulat cu o multitudine de laturi. Se pare că Arhimede a fost primul care s-a aventurat să spună despre pi că este un număr exact , iar mașinile de calcul actuale lucrează încă la șiruri de zecimale. Numărului  buclucaș i s-au scris poezii, încă din Grecia antică, și i se mai scriu și astăzi, lirice scheme mnemotehnice care facilitează memorarea unui număr cât mai mare de zecimale. Din anul 2009 se sărbătorește ziua lui pi, la data de 3.14, adică în a paisprezecea zi a lunii martie, când, în universitățile occidentale se mănâncă plăcintă, probabil datorită asemănării fonetice a numărului buclucaș cu „pie”.

Dacă acest număr este atât de încăpățânat să fie irațional, transcendent și imposibil de construit geometric, atunci nu putem decât să fim înțelegători cu utilizatorii reali, non-transcendenți și cu forme fixe, de ingineri de nota 9. Dacă Arhimede, mesopotamienii și egiptenii, precum și Universitatea din Memphis au probleme cu numărul buclucaș e puțin probabil ca un fost premier, rătăcit întămplător prin politică, să stăpânească bizara abstracțiune. E de înțeles preferința inginerei de nota 9 pentru elidarea bazaconiei din formula ariei cercului. Se poate lua în discuție și promovarea unei noi forme geometrice, precum cercul pătrat sau pătratul rotund. Oricum, mie îmi place femeia pentru că încearcă și consider că ar mai fi meritat o șansă sau poate chiar două. Din trei încercări poți nimeri o arie corectă, de triunghi sau măcar de pătrat, din care să lipsească piul buclucaș.  Mi-ar plăcea să cred că profesorului de fizică numărul pi îi este mai familiar, deși acest lucru va rămâne un mister, condimentat de râsul ironico-sardonic.

Bine că nu s-a pus în discuție numărul de aur, phi, prezent în toți și în toate.

Rușinea

Cum toată banda întâi era ocupată de mașini staționate, am parcat și eu într-un loc rămas gol, în mod miraculos; era un loc mic, unde nu ar fi încăput decât o mașină mică, adică eu. Nu era prima dată când parcam acolo, chiar sub semnul de staționarea interzisă și recunosc, m-am simțit stânjenită, dar se vede treaba că nu prea tare: în apărarea mea pot invoca spiritul de turmă, comoditatea și mai ales imposibilitatea de a staționa undeva legal, în zonă. Cei mai mulți dintre cei opriți pe banda întâi așteptam să iasă copiii de la școală, în întunericul serii, cu avariile pornite. Eu, cu ochii semideschiși sau semiînchiși că eram după o tură de noapte, cu doar vreo două ore de somn furate peste zi, așteptam, pe avarii, să iasă copila de la cursuri. Să nu adorm pe avarii, făceam și eu ce făcea toată lumea, adică stăteam cu telefonul în brațe, pe jocul meu preferat, apărându-mă de invadatori cu ajutorul forțelor îndelung upgradate ale oștenilor, vrăjitorilor și arcașilor. Eram la nivelul al cincisprezecelea de vreo lună și, poate din cauza oboselii, simțeam că e seara în care aș putea termina nivelul, cu toate resursele antrenate în război. Mă cam dureau ochii, din pricina displayului luminos, dar și al luminilor de avarie de care era invadat întunericul serii. Mai grav a fost când luminile de avarie au început să aibă și nuanțe albastre, pentru că interferau neplăcut cu fulgerele vrăjitorilor mei, obosindu-mi ochii până la durere. Nu mă lăsam doborâtă de mizilicuri de-astea (știți cum e cu războaiele) și izul victoriei începea să se facă simțit, când cineva mi-a ciocănit în geam, făcându-mă să mă clatin în poziția mea de mercenar. Mi-am ridicat ochii din display, încercând să mă obișnuiesc cu întunericul: era un domn polițist, cu motocicleta parcată chiar în fața mea, trimițând lumini roșii și albastre spre mine.  Prinsă în luptă, nu știu momentul când motocicleta cu polițistul aferent au parcat în fața mea: eu parcasem în spatele unui jeep, care dispăruse între timp. Era un polițist atipic, filosof și sfătos: „Nu vreți să trăim într-un oraș frumos?” m-a întrebat el. „Ba da! Vreau!” i-am spus și eu adevărul, căci asta vreau. „Și atunci, de ce contribuiți la sufocarea traficului pe artera aceasta îngustă?” Când mi-a zis așa am simțit că intru în pământ de rușine: „Nu mai spuneți așa, domnu’ polițist, că mi-e rușine!” i-am spus iarăși adevărul, cu lipsa de cenzură specifică oboselii. Și cu ochii plecați, de rușine, vedeam cum goblini ucigași și vârcolaci cu săbii îmi măcelăreau oștenii, vrăjitorii și arcașii lipsiți de degetul meu strateg. M-am repezit să salvez ce mai era de salvat și să pun pauză. „Mă sfidați, cumva?” zice către mine autoritatea. „Nu, păcatele mele, doar că îmi e rușine, că aveți dreptate”.  „Mă sfidați, îmi zice, și sufocați circulația la oră de vârf!” „Ba nu vă sfidez, dacă vă spun că mi-e rușine, apăi așa e! Dați-mi amendă, mai bine!” Discuția a continuat un timp pe aceeași temă fără să-l pot convinge că îmi este rușine că am oprit sub semnul de „staționarea interzisă” : omul nu se mai întâlnise de o bucată de vreme cu rușinea și presupunea că nici nu mai există. Nici amendă nu mi-a dat, considerând că o mustrare e suficientă. Nici nivelul al cincisprezecelea nu l-am terminat, pentru că dușmanii știu să profite de orice moment de slăbiciune.