Condiții necesare și suficiente

1. Procesele metabolice sunt încetinite

2. Somnolență și lene

3. Rezerve adipoase

4. Afară-i frig

Sunt întrunite condițiile necesare și suficiente pentru HIBERNARE. Sunt gata de a răspunde acestei nevoi ivite spontan, dar nu înainte de a vă spune că-mi sunteți dragi, că pe unii dintre voi aș vrea să vă cunosc în carne și oase, să asociez un chip gândurilor voastre.  Anul cel nou bate la ușă: primiți-l cu recunoștință și curaj.

Hibernez.

 

 

Terapie intensivă… Altă poveste de Crăciun

TBC. Acesta era diagnosticul. Bacilii își găsiseră confortul în coloană, făcând ca un abces cât o zi de post să se întindă pe rădăcinile nervilor spinali, provocând dureri insuportabile. A venit la spital când nu a mai putut să se miște, într-o stare de mizerie soră cu tuberculoza, recunoscută ca boală a sărăciei. A fost operat de urgență și abcesul uriaș, gros ca smântâna bine bătută, a fost evacuat. Tuberculostatice, antibiotice, hrană hipercalorică, pansamente zilnice și omul s-a pus pe picioare, și-a recăpătat motricitatea pierdută și sensibilitatea alterată de parestezii. Spitalizarea a fost lungă și, așa cum se intâmplă uneori, pacientul a început să se simtă ca acasă, om al locului, șeful de salon. Înaintea Crăciunului, doctorița lui i-a dat vestea cea bună: poate pleca acasă. Se poate să mai stea vreo două zile? că nu are cine să-l ia de la spital. Dar doctorița, voluntară ca orice chirurg, i-a promis o salvare, să ajungă acasă la timp pentru sărbătorile de iarnă. Cum e soarta uneori, în timp ce salvarea venea să-l ia, pacientul nostru trântește o criză de epilepsie, din aceea mare, și în loc să plece acasă e transferat în ATI, țeapăn ca o scândură, cu ochii albi, gura încleștată și albastră. Miocloniile au încetat greu, iar pacientului nostru i-au trebuit ore să se recompună. Era ajunul Crăciunului. Nici vorbă să mai plece acasă. Dimpotrivă, a rămas în ATI. Ar fi rămas doar o poveste banală dacă pacientul nostru nu ne-ar fi povestit mai târziu că, atunci când a auzit că pleacă acasă, unde nu-l așteaptă nimeni, a hotărât să-și ajute soarta: a întrerupt tratamentul cronic pentru epilepsie, rugându-se să facă o criză. Pesemne că ruga i-a fost ascultată. „A meritat să nu-ți iei pastilele? Că era să mori cu noi de gât!” l-am întrebat noi. „A fost cel mai frumos Crăciun! Au dat și sarmale… și cozonac…”

Crăciun, 2019.

O poveste de Crăciun

Se urca în trenul personal de după-amiază, în care ningea și sufla vântul pe lângă geamuri. O încălzea învălmășeala de corpuri, sacoșe, bidoane și gândul că bunicii or s-o aștepte în prag, mici și bătrâni, mirosind a vechi și levănțică. Crăciunul nu era Crăciun fără poveștile de război ale bunicului sau fără cozonacii bunicii. Bătrâneii o pupau pe obraji, o învârteau puțin să vadă dacă e întreagă, o lăsau să-și astâmpere bătăile inimii și o trimiteau pe la neamurile de pe uliță, să vadă și ele mândrețea. Pe uliță nu erau numai neamuri, dar toți făceau parte din copilăria ei în care intraseră cu vreun litru de lapte de vacă sau cu vreo cană de zmeură adunată din fundul curții. Și ea deschidea prima poartă, strigând la tanti Rădița, care se arăta, argint viu, ștergându-se pe șorțul murdar. O pupa, o învârtea, o așeza pe scaun lângă soba fierbinte, îi aducea un pahar de țuică și o bucată de șorici cald, ce se topea în gură. O întreba de măritiș, nu ai niciun gând, că ai și tu o vârstă, băiatul ăla te-a părăsit, că era de treabă. Nu ne-am înțeles, ne-am despărțit. Aaa…zicea tanti Rădița, îndemnând-o să termine țuica din pahar. Și ea se străduia să n-o supere pe tanti Rădița, își lua rămas bun și o lua, dogorind, în jos pe uliță, la casa următoare. Ieșea iute tușa Ioana, strigând la nea Ștefan, ia, vino, Ștefane, că a venit nepoata de la București! O pupau, o învârteau, o întrebau de măritiș și o puneau lângă sobă, cu un pahar de țuică în față și o bucată de șorici, proaspăt jupuită de pe porc. Să se încălzească fata, că vine de la ger. Fata își lua rămas bun de la tușa Ioana și nea Ștefan și mergea nădușind la casele următoare, la tanti Tanța, Florica și Mărioara care, printr-un acord tacit, o omeneau cu un pahar de țuică și o bucată de șorici, lângă soba trosnind. Fata se bucura că a ajuns și la ultima casă de vizitat, la tanti Lixandrina, căreia, înainte s-o pupe pe obraji, i-a cerut cu ultimele puteri un colț de pâine, refuzând orice altă tratație. A doua zi, de Crăciun, fata stătea între bunici, cozonaci și povești de război, cu mâinile apăsându-și tâmplele ce zvâcneau dureros, incapabilă să guste ceva de pe masa încărcată. Ulița își trăia și ea sărbătoarea, bucuroasă că nepoata  de la București e fată bătrână, lăsată de bărbat și lihnită de foame, cum tanti Lixandrina poate confirma.   Bunicii aceia nu mai sunt, nici tanti Rădița sau nea Ștefan, dar ospitalitatea uliței a rămas aceeași: dureros-pulsatilă.

Într-o clipită

Din sala de nașteri avea prima amintire: aerul șuierând în plămânii colabați, provocându-i o durere serioasă. Și lumina neonului din tavan care-i traversa pleoapele transparente, rănindu-i retina.  Știuse, cu o conștiință viscerală, că numărătoarea inversă începuse deja și că timpul nu-i era prieten. Până să își dea seama cum să se împace cu timpul, începuse să vorbească în fraze lungi, lăsându-și mămica înmărmurită, cu lingurița de piure de morcovi suspendată între buzele bebelușului guraliv. Micuțul, care nu împlinise anul, îi vorbea mămicii despre nonsensuri existențiale, deschizând gura pentru a primi pasta portocaliu-sănătoasă pe care o detesta. Era un sacrificiu mic pe care-l făcea cu voie bună, din dragoste pentru femeia mărginită, idiot-fericită, care-i era mamă. Îi plăcea cum îi gângurește, stâlcind comic cuvintele, poezele de adormit copiii. Nu avea inimă să-i spună că timpul e dușman și e păcat să irosească minute, ore, săptămâni cu cântece de leagăn. Avea vreo patru ani când nu mai știa cum să vorbească mamei, speriată de istețimea feciorului ei. Se mulțumeau să-și zâmbească stângaci, chezășie a alianței dintre două lumi diferite. Pentru că în lumea lui timpul trecea amețitor, arzând an după an, după un orologiu cu arcul prea întins. Tot la patru ani s-a îndrăgostit nebunește de educatoarea de la grădiniță: l-a ales pe Pușkin ca sol al dragostei sale, dar fata, uimită peste măsură, l-a trimis la colț, pe scaunul pedepselor. Mai mult succes păru să aibă când îi vorbi de Zdreanță, cel cu ochii de faianță, pentru că fata îi zâmbise, mângâindu-l pe păr. Dragostea îi trecuse ușor, educatoarea nu-i era pe măsură și plictisul se insinuase între ei. În dimineața în care împlini opt ani, băiatul șezu lung pe marginea patului: era dimineața când se trezise bătrân. Putea vedea, privindu-și mâinile lungi, sub pielea străvezie, primele semne ale descompunerii iminente. Îi trebuiau minute bune pentru a se recompune într-o formulă funcțională, ce-i putea permite să-și joace rolul de iubitor al jocului cu mingea. Își iubea mama și voia s-o facă fericită. Iar mama, suflet inocent, părea fericită când el alerga pe maidan, julindu-și genunchii în goana după minge. La 10 ani a murit, de maladia ceasornicului cu arcul prea întins și l-au înmormântat într-o zi de mai, într-un sicriu micuț, atârnând incredibil de greu pe umerii flăcăilor ce-l purtau. În urma sa, în alaiul de înmormântare, glasuri prindeau a urca înspre gâlceavă: ce tânăr era, ziceau unii, ce bătrân era, ziceau alții și cearta era gata să înceapă. Se vede treaba că orologiile o luaseră razna din motive neștiute, măsurând timpuri inegale, constant inexorabile.

 

 

O prea-cinstită dragoste mare

Spun gurile rele că poveștile de iubire nu sunt foarte cinstite. Cum că unul dintre protagoniștii poveștii iubește mai mult, în timp ce celălalt se lasă iubit. Cum că epicentrul poveștii de iubire e matematic deviat, punând între paranteze rațiuni elementare. Poate că gurile rele au dreptate: ea a știut de la început că va iubi pentru amândoi și i-a promis fericirea. Iar el, sedus de adorația ei, a fost de acord și s-a lăsat iubit, adulat și mângâiat. Ca un zeu răsfățat primea ofrandele în dar, cârcotind că nu e de-ajuns, iubita mea! Se vede, spunea el, se vede că nu pui suflet! Și ea, biata, punea și mai mult suflet, când amesteca în oală pe foc, când făcea pantalonilor lui o dungă de te tăiai în ea cu fierul încins, când scotea așternuturile la aerisit în gerul iernii. Zeul cel nărăvaș, mulțumit-bosumflat, o strângea în brațe și o privea în ochi: e bine, iubita mea, dar pune mai mult suflet! Se necăjea femeia că el nu-i recunoaște sufletul în oala de mâncare, în dunga tăioasă a pantalonilor sau în așternuturile mirosind a ger. Dar cel mai mult se necăjea că îmbrățișările ei erau bănuite a fi cam lipsite de suflet. Se vede, zicea el, se vede că nu prea pui suflet, iubita mea! Și cu sufletul ciopârțit, într-o zi monumentală, ea a făcut un pas alăturea de drum și s-a iubit cu un prieten vechi, într-o împreunare camaraderească, în care fiecare a pus suflet după pofta inimii și după putință. Ar fi de înțeles regretul pe care femeia l-ar fi încercat. Dar femeia, vinovată de a nu simți vreun regret, s-a întors să pună suflet în oala de pe foc, în dunga pantalonilor sau în așternuturi mirosind a ger. Doar că sufletul se risipise pe nimicuri, lăsând în loc un spațiu vidat, dornic de a absorbi orice. Zeul bosumflat, în virtutea obișnuinței îndelungate, și-a îmbrățișat iubita și a vrut să-i spună că ar trebui să pună mai mult suflet. Dar, în loc de asta, zeul s-a coborât de pe soclul lui să-și protejeze frumoasa poveste de iubire, simțind amenințările subliminale în ventriculul stâng. Au trăit fericiți o preacinstită poveste de iubire, poate până la adânci bătrâneți: el iubea pentru amândoi și ea se lăsa iubită, la cheremul unui spațiu vidat, dornic de a absorbi orice.

Spiritul Crăciunului

Când oamenii se întorc către cei dragi, aleargă după cadouri, împodobesc bradul, se străduiesc să fie „mai buni”, fac târguieli pentru mese îmbelșugate. Magia sărbătorilor. Știți despre ce vorbesc? Că eu, nu! Văd, mai degrabă, oameni nervoși, alergând grăbiți în toate direcțiile, făcând provizii ca pentru apocalipsă. Cei care așteaptă o săptămână de vacanță de sărbători duc cu greu povara ultimelor zile de lucru și elaborează planuri de concediu, pentru că vor face în șapte zile ce nu au făcut tot anul. Sunetul străzii este mai crescut decât de obicei și o parte a orașului, care dormitează în restul anului, devine vizibilă, invadând, cu stângăcia comportamentelor uitate, piețe, trotuare și alei neumblate. Astfel se face că, înainte de Crăciun, cuprinși de febra pregătirilor sau, doar așa, dintr-o neliniște sărbătorească, vei întâlni pe străzi pe cei pe care nici nu-i bănuiești: bătrânei topiți de vârstă și de boli, mirosind a naftalină, cerșetori murdari care-ți miros „nevoia de a fi bun” și-ți oferă sprijinul altruist, persoane cu handicap pe care familiile, dintr-o jenă neînțeleasă îi țin ascunși mai tot timpul, mai puțin de sărbători, când bieții năpăstuiți se bucură gutural și zgomotos de aer și lumină. Tot Crăciunul poate a scos-o și pe ea la lumină: foarte tânără, blondă, înaltă. Ar putea fi frumoasă, dacă un rictus de furie nu i-ar schimonosi trăsăturile. Privirea îi e tulbure sub sprâncenele adunate a supărare, iar gura e deschisă, cu buzele răsfrânte într-un fel de rânjet. Are pantaloni de pijama pe sub fusta în carouri și se oprește în mijlocul intersecției, de unde, privind strada sau pe Dumnezeu, aruncă ocări înspre lume. Ceea ce te îngrozește până în măduva oaselor nu e rictusul și nici ocara din suflet, ci căruciorul pe care tânăra femeie îl împinge. O fetiță, la fel de blondă ca mama ei, cam subțire îmbrăcată pentru orele dimineții, își rotește capul în toate direcțiile, bucuroasă de plimbare. Iar tu, martorul scenei, te întrebi dacă nu e timpul să faci o faptă bună, că doar e Crăciunul, și să suni la poliție sau la protecția copilului. Eziți puțin și nu te hotărăști dacă fapta e bună cu adevărat sau e o faptă mizerabilă, care desparte o mamă de copilul ei. De luat o decizie e al naibii de greu și vei prefera să uiți rictusul de furie și hăinuțele prea subțiri. Vine Crăciunul și nu vrei să-i strici magia.

Pantofiorii roșii

Taică-său nici să nu audă! Costau prea mult și erau și foarte roșii! Dar maică-sa, suflet de femeie, se înmuiase de rugămințile băiatului de 15 ani și, economisind numai ea știe cum, sfârși prin a cumpăra bizara pereche de pantofi de sport, spre disperarea capului de familie, care-și făcea cruci agitate în timp ce-și ocăra  femeia. Era adevărat, băiatul era copil bun și nu ceruse niciodată nimic, mulțumindu-se cu ce i se oferea. Ceva trebuie să se fi schimbat în el, de-i cășunase pe pantofii roșii de sport, ridicoli și scumpi. Băiatul nu greșise când îi dorise cu atâta ardoare: doar ce i-a încălțat și i-a simțit făcând parte din ființa sa. Mai mult, a simțit cum pantofii îl schimbă într-un mod plăcut: brațele slăbănoage nu se mai bălăngăneau de prisos pe lângă trup, acneea a pălit și un puf negricios se contura deasupra buzei. Pantofii l-au făcut bărbat și, deși nu înțelegea cum i se întâmplase asta, hotărâse să nu se despartă de ei niciodată. Pantofii roșii au fost purtați la școală, la film, la fotbal, la un botez și-o înmormântare. Niciodată nu l-au dezamăgit. Se despărțeau doar la baia săptămânală, pe care băiatul o considera un caz de forță majoră. Tot pantofii roșii de sport trebuie să fie răspunzători de interesul pe care, brusc, i-l arăta roșcovana isteață din școala lui. Au vorbit, au râs, s-au ținut de gât. S-au speriat, neliniștiți, când mâna lui a zăbovit pe coastele ei mici, sub greutatea unui sân sumețit. Ea nu l-a certat și el nu și-a retras mâna, ci cu un curaj de bărbat adevărat cu pantofi roșii, a zăbovit pe inima fetei, simțind tahicardiile pereche. Fata, isteață cum era, a fost cea care a avut ideea cea bună, și l-a invitat să-i vadă odaia de copil. Tot ea a ridicat cuvertura, alunecând în pat și, zgribulită toată, l-a chemat și pe el. Și atunci, băiatul de 15 ani, a făcut ceea ce nu mai făcuse pentru nimeni altcineva: și-a descălțat pantofii roșii.

Portocale

Își aducea aminte cu precizie de gesturile pe care le făcuse înainte de ultima noapte în care avusese un somn bun. Avea 17 ani și o sănătate de fier, care nu prevestea  ce avea să fie. Mâncase, se spălase, citise cu nesaț din Rebreanu despre Ion al Glanetașului, se rugase în fața icoanei dragi a copilăriei sale și dormise neîntors până când aburul dimineții se strecurase în cameră, odată cu zgomotele din bucătărie, ce anunțau ritualul zilnic al cafelei. Ultima noapte de somn bun. Pentru că în seara următoare, fără vreun preaviz, după ce l-a lăsat pe Ion al Glanetașului ars de dorințe pe noptieră și și-a spus rugăciunea în fața femeii cu ochii plecați spre pruncul dolofan, a dormit somnul cel bun doar o fărâmă. S-a trezit brusc, în crucea nopții, trecând instantaneu în cea mai crudă veghe. Putea vedea că ceasul cu cifre roșii de pe noptieră arăta ora două și putea simți că mai era cineva în camera lui. Își simțea teroarea în trupul care nu se putea clinti și doar ochii, înspăimântați, se puteau roti prin camera atât de cunoscută, în care fiecare obiect părea la locul său. Căuta prezența care, era sigur, îl privea din vreun colț ascuns și întunecos. Se îngrozi și mai mult când femeia cu ochii plecați coborî din cadrul ei imitație de lemn și, lăsând blândețea la o parte, se apucă să-l zgârie și să-l muște din carnea care nu se putea opune. Îl trăgea de păr și îl scuipa scârbită, producându-i dureri insuportabile. În liniștea nopții, nu putea auzi decât vaietul propriu, revărsat în interiorul său și un plâns isteric de bebeluș chinuit de colici. Așa l-au prins zorii, ostenit de osânda femeii călău, cu pielea arzând de tortură și cu mințile răvășite de plânsul care nu înceta. În timp ce umbrele din cameră se diluau în lumina dimineții, degetele au început sa se miște, apoi picioarele și brațele, iar femeia și-a acoperit pletele negre și a pășit agale în cadrul ei, ostoindu-și copilul care se liniștea. S-a ridicat în capul oaselor, privind înspăimântat spre icoana copilăriei lui, in care prea-sfânta își purta aura cu noblețe, având ochii plecați spre pruncul dolofan. Un miros greu, înecăcios îi stăruia în nări și nu putea decât să se minuneze că pielea care-l ardea nu avea nicio urmă de zgârietură. Și de atunci, în fiecare noapte, femeia își lepăda aura și i se dedica doar lui, lăsându-și pruncul să țipe nervos. Iar el, cu corpul de plumb, primea pedeapsa cu groază, așteptând zorii care goneau femeia în cadrul ei cuminte. Nopțile de nesomn lăsau urme în obrajii ce-și pierduseră prospețimea și în ochii obosiți, cu albul înroșit și pleoapele tumefiate. Cu trecerea anilor, femeia își pierduse din rigoarea pedepselor și, uneori se mulțumea să coboare pe marginea patului, unde stătea nemișcată și-l privea necontenit. El, obișnuit cu vizitele nocturne, nu putea decât să se bucure de încetarea torturii și, cu corpul de plumb, o privea și el la rându-i, găsind-o frumoasă, așa cum stătea ea pe marginea patului, cu pletele negre căzându-i pe față. Se putea întâmpla să o cheme el, cu un gând lipsit de inocență și ea, neabătut, cobora în mijlocul camerei, renunțând la veșminte și depunând sărutări pe carnea ce-l ardea. Diminețile veneau nepoftite, lăsându-l singur și obosit, cu un miros de portocală proaspăt descojită. Și toată ziua, cu mirosul de portocală în nări, umbla bezmetic pe stradă sau în biroul prăfuit, așteptând orele două ale dimineții, când somnul cel bun se isprăvea, terminându-se într-o luciditate spectaculoasă.

Doar azi, buimăceala de peste zi s-a spart într-o claritate de cristal: în nări, mirosul de portocală a fost mai viu ca niciodată. Colega de birou, descojind o portocală, îl întreba cu o mult-căutată indiferență, dacă are planuri pentru diseară.

Pofte

Să fie vorba de un scurtcircuit rațional? Sau poate de plăcerea pe care o simt la alții și pe care mi-o doresc și eu? Sau poate e doar năstrușnica zodie a Săgetătorului? Dincolo de motivația reală este incontestabilă pofta ce mă apucă uneori de a face ceva cu totul nou, care să-mi spargă rutina zilnică și să-mi aducă satisfacție. Așa s-a întâmplat cu pofta, venită de nicăieri, de a face prăjituri. Imaginația mea vedea mormane de casuțe de turtă dulce, figurine de bezea și râuri de ciocolată. Odată cu checul scos din cuptor mi s-a răsuflat și pofta de a face prăjituri, certificându-mi că nu e de mine. Altădată, am poftit să fac trasee montane, zgândărită de sclipirea pasională pe care am văzut-o în ochii de montaniard. Lucrurile nu au fost așa de simple ca în cazul prăjiturilor: am investit un salariu în echipament și am mers la sală să-mi cresc rezistența fizică. Dar în ziua marelui traseu, pofta de a urca munții s-a dus cu fiecare sută de metri, odată cu rucsacul meu, la care am renunțat fără regrete. Am ajuns, cu mare întârziere, la cabană, cu gleznele zvâcnind și cu senzație de greață, din cauza oboselii și a ciocolatei de care eram plină. Întoarcerea, pe care aș fi bănuit-o mai ușoară, m-a convins iremediabil să nu mai poftesc la trasee montane. Altă poftă e legată de Ninel, zugravul pe care-l ador, pentru că îi pot lăsa cheile, în timp ce noi fugim de acasă, având libertatea totală de a face ce crede el de cuviință. Uneori, Ninel mă cheamă să-i mai aduc materiale. Într-una din aceste ocazii, l-am putut vedea pe Ninel la lucru: fericit, vesel  și binedispus. E de înțeles că mi s-a făcut poftă de zugrăvit, iar Ninel, profesionist desăvârșit, respectând principiul „clientul nostru – stăpânul nostru”, mi-a pus trafaletul în mână și mi-a făcut un coif din ziar. Nu am trecut testul de înmuiere a trafaletului în vopsea și Ninel,la baza scării pe care mă cocoțase și agățat de gleznele mele, mă boscorodea că las urme pe tavan. Mi-a trecut și pofta zugrăvitului. În aceste zile frumoase, ba chiar în clipa asta, legat de faptul că mi-am pus roțile de iarnă, mă încearcă epuizant pofta de a fi mecanic auto. Deocamdată am interdicție de a ridica, măcar un centimetru, capota.

Deh, zodia Săgetătorului…

Ars mundi

Așa cum se întâmplă în unele familii evreiești, taică-su văzuse în el, primul născut, potențialul, viitorul și sclipirea. Se aplecase asupra lui cu încrâncenare și iubire, lăsând liota de frați mai mici să-și trăiască anoste copilării, în timp ce pe el începuse să-l învețe abc-ul meseriei de pe la patru ani, când îl căra după el să fie martorul  reprezentațiilor sale, de o desăvârșită perfecțiune. Pentru că taică-su nu era un amator oarecare, ci un profesionist ireproșabil și principial, ce-și iubea și domina publicul de la înălțimea sa de un metru și jumătate. Privea, cu amărăciune și obidă, cum una sau alta dintre surorile mai mici, pierdeau vremea născocind ocazii de râs sau de flirt, în timp ce el exersa neîncetat, sub ochii vigilenți și paterni, deasupra cărora sprâncenele îmbinate îi aprobau sau dezaprobau progresele. Iute la judecată, taică-su îl bătuse fără să se uite unde lovește, pedepsind erorile de învățare, chiar în mijlocul liotei de frați mai mici, care, iubiți mai puțin, își vedeau de joacă netulburați. Maică-sa, cu palmele roșii netezind un veșnic șorț soios, îi privea pedeapsa aprobator, pentru că dintre toți, ea știa cel mai bine pentru ce îl adusese pe lume. Doar mâinile îi erau protejate, pentru că taică-su avea grijă să nu-i vateme vreun deget din cele zece, lungi, subțiri, perfecte, cu unghii rozalii, rotunjite prin pilire. Căci mâinile erau instrumentul care producea magia și orice zgârietură, bubă sau colț de unghie puteau face magia să dispară. Înainte de a-i da drumul în lume, taică-su îi spusese că-l învățase tot ce știa și că de-acum doar el poate face ca lucrurile să meargă sclipitor. Într-adevăr, feciorul învăță singur să-și simtă publicul, în mijlocul căruia iubea să se afle. Niște corpusculi golgi nemaivăzuți, cu care pielea sa fusese binecuvântată, îi trimiteau mereu semnale despre presiunile și relaxările din jurul lui, știind astfel, mereu, cu precizie, unde e cazul să intervină. Simțea particule de praf și feromoni apăsându-i pielea sensibilă, după cum simțea vibrații de torace în expir.  Învățase mirosul fricii, al nepăsării, al lehamitei și alte o mie de mirosuri pe care le citea cu nările tremurând, ca un cal arab adulmecând nervos în direcția din care bătea vântul. Învățase, tot singur, cum să privească vreo fetișcană sau vreun bătrân din public cu o privire hipnotică, oprind timpul pentru o secundă sau două. Apoi, mâinile cu degete lungi și fine, cu unghii pilite, își făceau magia, în fața publicului hipnotizat și fericit că timpul a înghețat. Tot singur învățase să dispară, lăsând în urmă amintirea unor ochi hipnotici și a unei coame negre și lucioase: publicul, trezit din transă, rămânea uimit de mirosul de nuci verzi, de dorința de a țesăla un cal negru arab și, mai cu seamă, de lipsa portofelului și a ceasului. Pentru că el, Dudu din Dudești, ridicase la rang de artă bătrâna meserie de hoț de buzunare.