Ars mundi

Așa cum se întâmplă în unele familii evreiești, taică-su văzuse în el, primul născut, potențialul, viitorul și sclipirea. Se aplecase asupra lui cu încrâncenare și iubire, lăsând liota de frați mai mici să-și trăiască anoste copilării, în timp ce pe el începuse să-l învețe abc-ul meseriei de pe la patru ani, când îl căra după el să fie martorul  reprezentațiilor sale, de o desăvârșită perfecțiune. Pentru că taică-su nu era un amator oarecare, ci un profesionist ireproșabil și principial, ce-și iubea și domina publicul de la înălțimea sa de un metru și jumătate. Privea, cu amărăciune și obidă, cum una sau alta dintre surorile mai mici, pierdeau vremea născocind ocazii de râs sau de flirt, în timp ce el exersa neîncetat, sub ochii vigilenți și paterni, deasupra cărora sprâncenele îmbinate îi aprobau sau dezaprobau progresele. Iute la judecată, taică-su îl bătuse fără să se uite unde lovește, pedepsind erorile de învățare, chiar în mijlocul liotei de frați mai mici, care, iubiți mai puțin, își vedeau de joacă netulburați. Maică-sa, cu palmele roșii netezind un veșnic șorț soios, îi privea pedeapsa aprobator, pentru că dintre toți, ea știa cel mai bine pentru ce îl adusese pe lume. Doar mâinile îi erau protejate, pentru că taică-su avea grijă să nu-i vateme vreun deget din cele zece, lungi, subțiri, perfecte, cu unghii rozalii, rotunjite prin pilire. Căci mâinile erau instrumentul care producea magia și orice zgârietură, bubă sau colț de unghie puteau face magia să dispară. Înainte de a-i da drumul în lume, taică-su îi spusese că-l învățase tot ce știa și că de-acum doar el poate face ca lucrurile să meargă sclipitor. Într-adevăr, feciorul învăță singur să-și simtă publicul, în mijlocul căruia iubea să se afle. Niște corpusculi golgi nemaivăzuți, cu care pielea sa fusese binecuvântată, îi trimiteau mereu semnale despre presiunile și relaxările din jurul lui, știind astfel, mereu, cu precizie, unde e cazul să intervină. Simțea particule de praf și feromoni apăsându-i pielea sensibilă, după cum simțea vibrații de torace în expir.  Învățase mirosul fricii, al nepăsării, al lehamitei și alte o mie de mirosuri pe care le citea cu nările tremurând, ca un cal arab adulmecând nervos în direcția din care bătea vântul. Învățase, tot singur, cum să privească vreo fetișcană sau vreun bătrân din public cu o privire hipnotică, oprind timpul pentru o secundă sau două. Apoi, mâinile cu degete lungi și fine, cu unghii pilite, își făceau magia, în fața publicului hipnotizat și fericit că timpul a înghețat. Tot singur învățase să dispară, lăsând în urmă amintirea unor ochi hipnotici și a unei coame negre și lucioase: publicul, trezit din transă, rămânea uimit de mirosul de nuci verzi, de dorința de a țesăla un cal negru arab și, mai cu seamă, de lipsa portofelului și a ceasului. Pentru că el, Dudu din Dudești, ridicase la rang de artă bătrâna meserie de hoț de buzunare.

33 de comentarii la „Ars mundi

  1. Frumoasa proza scurta. De chic. Mie mi-a placut. M-am râs. Am banuit ca trebuie sa fie måtråsealå la mijloc si ca-l ademenesti pe sarmanul cititor (inclusiv pe alde myself) pe o pista falsa, folosind felurite chestii-socoteli si pisicherlicuri de deochi, dar mi-a placut sa ma las tras pe sfoara, pentru ca te „cunosc” si am incredere in tine. Ai tu un fel al tau „camus-ian” de a practica alegoria la purtator asa incat nici dupa ce, intr-un final, se lamuresc lucrurile, cititorul sa nu fie lamurit chiar pe deplin, bunoara acuma, in speta de fata… in legatura cu etnia invocata, care pare sa aduca in poveste mai degraba cu o alta (care si aceea iubeste muzica si o practica cu mare talent si dexteritate)… In fine frumoasa lucratura… dar si dantela in care a fost imbracata cu atentie si generozitate cuvinte semi-pretioase (o adevarat broderie).

    In subsidiar, proza ta mi-a amintit de alti Doi oameni pusi la colt (tatå si fiu), intr-o poz(n)a pe care am incercat s-o deslusesc cumva… candva, fara sa reusesc, tot printr-o compunere. Bag de seama ca prin acest ars mundi al tau mi/ni se ofera sansa de a generaliza pe marginea indeletnicirilor pe care le pot avea hominizii in lupta cu ontologia si plictisul, pe drumul de la animal la om si de la munca la arta. Sper sa existe si sa remarci similitudinile intre imboldurile initiale care ne-au mobilizat fiecaruia resursele literare in proza scurta… Mie asa mi se va fi parut…

    Apreciat de 1 persoană

    • Nici nu știu cum să răspund copleșitoarei critici pozitive: sunt cel puțin flatată. Mă bucur că, măcar azi, sunt camusiană și nu urmuziană (e totuși enervant). De asemenea, mă bucur că, deși mă cunoști, nu te-ai plictisit încă. Cu certitudine ai scris, ca și mine, despre perpetuarea din tată-n fiu a vreunei îndeletniciri care să alunge plictisul. Aș spune, cu o obrăznicie care nu mă reprezintă, că proza mea e mai frumoasă😀

      Apreciat de 1 persoană

      • Ooo da, categoric da, proza ta este mai frumoasa… Si nu doar ca este mai frumoasa este mai proza decat textul explicativ pe care l-am adaugat eu pozei cu pricina. A ta denota arta (este un gest artistic) si este destinat unul public (cititorilor) care adora literatura… Textul meu nu are asemenea pretentii fiind mai degraba o filozofeala trista scrisa intr-un moment de plictiseala (nu de inspiratie)… Pe deasupra proza ta este vesela. Constient fiind de acest fapt (altminteri evident) nu am facut trimitere catre acel text cu intentia de a-l inveseli facandu-l de râs, ci tocmai pentru a evidentia, prin comparatie, valentele artistice ale textului tau si mai ales pentru a consolida subtil ideea ca „te cunosc”… Pana nu finalizez fondul comun al personajelor „Adore” si „dl.Goe” nu-mi vine sa ma ocup de diferentele specifice… Sunt, care va sa zica, in faza acumularilor cantitative… Vrei sa zici (cu o modestie care nu-ti e specifica) ca exista riscul de a ma plictisi cunoscandu-te, sau vrei (doar..asa…) sa ma ambitionezi preventiv?

        P.S. Dar de ce zici ca nu te reprezinta? 🙂

        Apreciat de 1 persoană

      • Mi-ai amintit de „Jurnalul lui Mihail Sebastian”: ședeau, ca băieții, la o băută, M Sebastian și Camil Petrescu. C Petrescu, într-un moment de generozitate, afirmă că literatura românească nu cunoaște decât trei scriitori: „eu, tu și Mihai Eminescu”. Îi trece repede momentul de generozitate și se mai gândește: „doar eu și Eminescu, deși dacă mă gândesc mai bine”… Citatele sunt foarte aproximative…

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s