Portocale

Își aducea aminte cu precizie de gesturile pe care le făcuse înainte de ultima noapte în care avusese un somn bun. Avea 17 ani și o sănătate de fier, care nu prevestea  ce avea să fie. Mâncase, se spălase, citise cu nesaț din Rebreanu despre Ion al Glanetașului, se rugase în fața icoanei dragi a copilăriei sale și dormise neîntors până când aburul dimineții se strecurase în cameră, odată cu zgomotele din bucătărie, ce anunțau ritualul zilnic al cafelei. Ultima noapte de somn bun. Pentru că în seara următoare, fără vreun preaviz, după ce l-a lăsat pe Ion al Glanetașului ars de dorințe pe noptieră și și-a spus rugăciunea în fața femeii cu ochii plecați spre pruncul dolofan, a dormit somnul cel bun doar o fărâmă. S-a trezit brusc, în crucea nopții, trecând instantaneu în cea mai crudă veghe. Putea vedea că ceasul cu cifre roșii de pe noptieră arăta ora două și putea simți că mai era cineva în camera lui. Își simțea teroarea în trupul care nu se putea clinti și doar ochii, înspăimântați, se puteau roti prin camera atât de cunoscută, în care fiecare obiect părea la locul său. Căuta prezența care, era sigur, îl privea din vreun colț ascuns și întunecos. Se îngrozi și mai mult când femeia cu ochii plecați coborî din cadrul ei imitație de lemn și, lăsând blândețea la o parte, se apucă să-l zgârie și să-l muște din carnea care nu se putea opune. Îl trăgea de păr și îl scuipa scârbită, producându-i dureri insuportabile. În liniștea nopții, nu putea auzi decât vaietul propriu, revărsat în interiorul său și un plâns isteric de bebeluș chinuit de colici. Așa l-au prins zorii, ostenit de osânda femeii călău, cu pielea arzând de tortură și cu mințile răvășite de plânsul care nu înceta. În timp ce umbrele din cameră se diluau în lumina dimineții, degetele au început sa se miște, apoi picioarele și brațele, iar femeia și-a acoperit pletele negre și a pășit agale în cadrul ei, ostoindu-și copilul care se liniștea. S-a ridicat în capul oaselor, privind înspăimântat spre icoana copilăriei lui, in care prea-sfânta își purta aura cu noblețe, având ochii plecați spre pruncul dolofan. Un miros greu, înecăcios îi stăruia în nări și nu putea decât să se minuneze că pielea care-l ardea nu avea nicio urmă de zgârietură. Și de atunci, în fiecare noapte, femeia își lepăda aura și i se dedica doar lui, lăsându-și pruncul să țipe nervos. Iar el, cu corpul de plumb, primea pedeapsa cu groază, așteptând zorii care goneau femeia în cadrul ei cuminte. Nopțile de nesomn lăsau urme în obrajii ce-și pierduseră prospețimea și în ochii obosiți, cu albul înroșit și pleoapele tumefiate. Cu trecerea anilor, femeia își pierduse din rigoarea pedepselor și, uneori se mulțumea să coboare pe marginea patului, unde stătea nemișcată și-l privea necontenit. El, obișnuit cu vizitele nocturne, nu putea decât să se bucure de încetarea torturii și, cu corpul de plumb, o privea și el la rându-i, găsind-o frumoasă, așa cum stătea ea pe marginea patului, cu pletele negre căzându-i pe față. Se putea întâmpla să o cheme el, cu un gând lipsit de inocență și ea, neabătut, cobora în mijlocul camerei, renunțând la veșminte și depunând sărutări pe carnea ce-l ardea. Diminețile veneau nepoftite, lăsându-l singur și obosit, cu un miros de portocală proaspăt descojită. Și toată ziua, cu mirosul de portocală în nări, umbla bezmetic pe stradă sau în biroul prăfuit, așteptând orele două ale dimineții, când somnul cel bun se isprăvea, terminându-se într-o luciditate spectaculoasă.

Doar azi, buimăceala de peste zi s-a spart într-o claritate de cristal: în nări, mirosul de portocală a fost mai viu ca niciodată. Colega de birou, descojind o portocală, îl întreba cu o mult-căutată indiferență, dacă are planuri pentru diseară.

31 de comentarii la „Portocale

  1. Ciudate-s mintile omului. Noaptea lasa loc unor actiuni ce nu le-am banui, la lumina zilei. Mi-a placut foarte mult cum ai scris povestea cu ciudatenia si chinul si banalul miros de portocala ce induce dorinti.
    In final m-a dat gata ”întreba cu o mult-căutată indiferență”. O zi buna!

    Apreciat de 2 persoane

  2. O compunere narativa de o profunzime deodebita, specifica psihanalizei fenomenelor paranormale ! O proza scurta de mare clasa ! Felicitari, mult succes si inspiratie în continuare !
    O seara binecuvântata, magica si minunata, draga Rebela !

    Apreciat de 1 persoană

    • Nu știu, eu nu am găsit, nu am învățat de acest fenomen la școală. Caracteristic este faptul că subiecții jură că sunt în stare de veghe, complet paralizați și simt o entitate care se așează pe pieptul lor, împiedicăndu-i să se miște. Entitățile sunt, de regulă diavoli, vrăjitoare, spirite rele, dar și extratereștri neprietenoși. De cealaltă parte, știința explică fenomenul ca fiind o trecere bruscă din somnul profund în starea de veghe, chiar de hipervigilență. Eu am aflat de acest fenomen de la o pacientă tânără, care mi-a povestit cum Fecioara Maria cobora din icoană și o trăgea de păr, târând-o din pat. Se întreba, pe bună dreptate, dacă a înnebunit. Nici pe departe… Dar te poți gândi, măcar puțin, că ar putea fi o stare a minții în care ți se dezvăluie lumi.

      Apreciat de 1 persoană

  3. Yoghinii spun că mintea ar fi construită pe 16 nivele. Interesant ar fi de știut dacă „lumile” de perceput sunt realități în afara ei sau imaginații interioare.
    Să percepi alte lumi , fascinează, dar pericolul să o iei complet pe aratura este mare. Binefacerile sunt comparat cu riscurile, egale cu zero.

    Apreciat de 1 persoană

    • Nu știu mare lucru despre yoga în esența ei. Mie îmi place să fac yoga pentru că mi se pare că e pentru puturoși, ceea ce trebuie să fie complet fals. Ce pot să spun cu siguranță e că privațiunile (cum ar fi postul negru sau izolarea socială) ar putea produce unele modificări metabolice sau psihice și poți vedea lumea altfel. Un exemplu simplu: eu, ca un buric al pământului, atunci cănd mi-e foame, îmi ascut foarte bine mirosul pentru mâncare. Pot dibui direcția în care se face un grătar cu destulă precizie. Dacă nu apuc să mănânc, foamea îmi trece, dar încep să văd foarte bine defectele celor din jurul meu. E un exemplu comic, dar nu cred că e departe de adevăr.

      Apreciat de 1 persoană

      • O-ho-ho si mie mi se intampla tot asa cand sunt flamand: „să văd foarte bine defectele celor din jur”. In ceea ce priveste calitatile acelora am bagat de seama ca acuitatea vizuala nu sporeste cu mancare ci cu bautura… De aceea e bine sa nu bei pe nemancate, pentru a evita contradictiile antagonice care pot crea impredictibile si inutile tensiuni… 🙂

        Apreciază

  4. Excelent textul, l-am citit aproape fără să respir. Este incredibilă mintea cu toate proiecţiile ei, cu toate realităţile pe care le „vede”. Eu păţesc, nu aş spune des, dar se întâmplă, să mă trezesc, să simt nevoia să mă întorc pe altă parte sau să-mi fie frig şi să vreau să trag plapuma pe mine, dar efectiv să simt că nu mă pot mişca, să-mi fie corpul ca de plumb, să am impresia că e un efort supra-omenesc şi să ridic o mână. Asta durează câteva zeci de secunde, apoi ridic capul de pe pernă şi, ca şi cum aş ridica greutăţi, ridic o mână, apoi totul revine la normal. Dar imagini sau senzaţii că sunt urmărită, nu am în timpul ăsta.

    Apreciat de 1 persoană

  5. Destul de bizara (as zice) asocierea intre elementele care comun axa micii capodopere, sugerand (in planul muzicalitatii narative) un dozaj oarecum echilibrat intre spontan, aleator si improvizatie: somnul copilariei, 17 – varsata debutului insomniilor bantuite se „sburatoare”, ansamblul „fecioara” agresiva si prunc plangacios in noapte, ca pretext si instrument de tortura si de sindrom Stockholm, prevestitor si preparativ, diminetile imbalsamate un vag, inexplicabil (si inexistent) iz de portocală (o deslânare, o discursivitate ce anunta pasul spre alta etapa), culminand cu scufndarea intr-o realitate olfactiva, premeditata in vis (cosmar?), intermediata de „o colega” – „virgina si neprihanita”, dar coapta ideologic precum portocala prin care i se desface cu căutată indiferență… inadins pentru a-i anestezia victimei simturile, atentia, instinctul de conservare… Povestea se incheie brusc cu inceputul, un inceput nou al aceleasi vechi povesti, relatata anticipativ (sub forma de repetitie generala), in basmul de mai sus, poveste ce sta sa decada din chinuitorul imaginar direct in barbara realitatea, cu nopti invaluite cu vag miros de portocale, cu fecioara gata de agresiva tandrete si/sau nelinistitoae indiferenta, actionand in tandem cu un bebelus urland in noapte de foame, de colici, de dinti, de draci…

    Că-ncepe de visează, și visu-n lipitură
    Începe-a se preface, și lipitura-n zmeu,
    Și ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,
    Nici rugi nu te mai scapă, ferească Dumnezeu!”

    Apreciază

  6. Cel mai vechi contact virtual intre noi (Adore si dl.Goe), atestat documentar, pare sa se fi petrecut pe 10 septembrie, 2018. Daca s-ar fi produs cu circa o luna mai devreme ai fi putut asista, intr-o noapte (pe 5 August) la moartea unei Duminici:

    A mai murit încă o duminică înainte de a se naște, asasinată în burta mamei ei. Crima a fost premeditată și s-a produs în noaptea de sâmbătă spre luni, înainte de miezul nopții. Criminali niciodată prinși si niciodată dovediți au înscenat o strangulare accidentală cu cordonul ombilical. Alții susțin că nenăscuta duminică s-ar fi sinucis, din teama dezamăgirilor din dragoste. Cert este că duminica a murit. Păcat de ea. Se anunța a fi o splendidă duminică de vară, frumoasă ca o fată mare plină de speranțe și promisiuni. A murit pe întuneric, fără martori și fără lumânare, ne botezată și ne alintată de nimeni. A fost înmormântă pe ascuns, fără slujbă și fără alai, direct în pământ, înfășurată în propriile-i aripi. Fie-i țărâna ușoară și veșnicia plăcută. O duminică ce nici n-a existat, din colecția duminicilor fără rost.

    Apreciat de 1 persoană

    • Dar așa cum se întâmplă cu sufletele chinuite, duminica nenăscută nu-și găsi liniștea eternă, ci rămase suspendată între lumi, vizibilă pentru muritorii de rând în urmele perseidelor pe cerul de august. Răceala morții premeditate scutura, uneori, umerii călăilor săi, înfiorați în arșița verii, de vreun regret tăinuit. Alteori, spiritul neliniștit al duminicii nebotezate se întruchipa, întru chinul asasinului nedovedit, într-o cinstită și onestă miercuri, pe care o macula cu o fericire nepotrivită unei zile de post.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s