Natura e deșteaptă

Atât de mic încât să nu-l poți vedea la microscopul optic, ci doar la cel electronic, doar cu o secvență de ARN sau ADN, cu secvențe proteice necomplicate. Mic, simplu și răvășitor, virusul nu se ostenește să se înmulțească, ci profită de celula gazdă pentru a se replica. De fapt, gazda însăși, dând dovadă de o ospitalitate desăvârșită, se ocupă de replicarea musafirului și de împrăștierea lui prin vecini. Mai mult decât atât, virusul nu-și alege orice celulă-gazdă, ci chiar pe acele celule care ar trebui să intervină în apărarea organismului. Complet lipsit de prejudecăți, virusul se face frate cu dușmanul (leucocitele) și se ospătează la aceeași masă, din resursele sistemului imunitar. Cu mijloace specifice și multă persuasiune, virusul zăpăcește leucocitul suficient de mult pentru a nu se recunoaște pe sine: cine sunt? pentru ce mă aflu pe lume? Răspunde eronat la aceste întrebări și acționează în acord cu eroarea, dar împotriva organismului pe care nu mai știe să-l deservească. Cea mai mare admirație pentru virus este legată de capacitatea lui de a-și modifica structura, prin mici mutații care îl fac să difere de virusul de ieri. Se poate numi adaptabilitate sau strategie (defensivă și ofensivă în măsuri egale). E puțin probabil ca un virusolog competent să judece ca un virus și să ghicească structura virală exactă a virusului de mâine, situație în care un eventual vaccin ar opri o epidemie virală. De aceea epidemiile, indiferente la fondurile alocate pentru oprirea lor, își vor face de cap așa cum le stă în fire încă de la apariția primelor aglomerări umane. La nivel subiectiv, al individului care se îmbolnăvește de gripă, epidemia sau pandemia sunt irelevante, contând doar suferința proprie și spaima de a nu completa statisticile sumbre (mortalitate- în jur de 2%, ca în mai toate formele de gripă; un procent mare, având în vedere pretențiile medicinei de azi. Este același procent pe care-l întâlnim și în primul val al gripei spaniole, adică acum 100 de ani).

Parafrazând o teorie sociologică despre mijloacele proprii ale societății de a-și corecta numeric populațiile, pot spune că natura deșteaptă și foc de supărată pe oameni, îi pedepsește ironic, cu propriile macrofage. Ironia supremă îmi pare prezența simbolului regalității, coroana, pe care virusul și-o etalează intracelular. Ca la curtea oricărui rege, bufonii și nebunii nu lipsesc: statisticile spun că numărul lor depășește orice imaginație.

Proză. Fragment de roman care va fi scris cândva

În viermuiala obișnuită a dimineții cineva mi-a adus vestea că mă cheamă directorul. Mi-am închipuit că nu mă cheamă să mă pupe și m-am precipitat pe scări, rememorând în viteză ultimele întâmplări: probabil că am fost obraznică atunci când am cerut condiții civilizate de muncă, puțin respect și apreciere. Asta trebuie să fie, dar nu-mi dă bine la socoteală și nu înțeleg de ce am fost chemată doar eu. Cabinetul directorului are ușa închisă, bat și intru, numai bine să constat că e adunat tot comitetul director, în cinstea mea, pasămite. Directorul mă invită să iau un loc, „nu lângă geam, aici, să te văd”. „Și, ia spune, care e problema ta?” mă întreabă galanton. „La ce vă referiți?” întreb și eu, lămurită deplin că la mijloc e o problemă și nu vreun pupat apreciativ. „De ce nu vrei să urci în sală, ai claustrofobie acum, până acum nu ai avut?”. Aha..despre asta era vorba, despre claustrofobia mea benignă, care nu mă lasă să merg cu metroul sau să mă înghesui în spații închise și aglomerate. De vreo 15 ani negociez cu șefii mei direcți să  evite să mă bage în spații mici și oamenii au fost înțelegători, lăsându-mi impresia că-mi fac un mic favor, pentru care ar trebui să fiu recunoscătoare. „Cum de eu nu știu că ești claustrofobă? Înseamnă că nu ești aptă de muncă, periclitezi viața pacienților pe care Eu îi las pe mâna ta! Da’ câte camere ai, stai într-un palat, că dacă ești claustrofobă nu poți să stai într-un apartament la bloc, nu?” „Știți, am două camere, vă rog să mă iertați, la bloc, unde nu am nicio problemă, îmi cer scuze. La Ciolpani sau Corbeanca nu mi-au ajuns banii, dar, mulțumesc lui Dumnezeu că încap și în două camere la bloc.” „Aaa, zice dumnealui, doar la muncă ai claustrofobie, adică ai fițe în cap!” „De fapt, la metrou îmi este cel mai greu, dar și în alte spații închise și aglomerate”. „Aha, zice, în spitalul Meu Eu decid și eu am decis să-ți scoți fițele din cap și să urci la blocul operator. E sarcină de serviciu.” Încerc să-i spun că am mai urcat pe bloc operator și că e neplăcut să simți că te poți prăbuși peste pacient, în timp ce încerci să respiri pe sub mască sau să-ți potolești inima care îți zguduie corpul. Sunetele se aud ca printr-un mediu dens, uleios, câmpul vizual se îngustează și își ondulează marginile, iar senzația că mori este terifiantă. Directorul pare stimulat de un nou gând și realizează brusc că sunt un pericol public și că îmi trebuie aviz psihiatric pentru a putea lucra în continuare. Chiar acum să plec la psihiatru, e o urgență care nu suportă amânare și nu mai pot lucra nicio clipă în spital. „Domnul director, zice șefa mea directă, nu azi, că nu are cine lucra!” A rămas să aduc aviz psihiatric urgent, poate luni, că azi nu par pericol public. Comitetul director, aranjat în semicerc în jurul supraomului, dădea întruna din capetele multiple, vreo șase la număr, în semn de aprobare necondiționată. Mi s-a sugerat să-mi caut de lucru sau să mă pensionez pe caz de boală. Directorul medical, încercând pesemne să-l destindă pe zoroastrul aflat în faza maniacală a dispoziției degrabă-schimbătoare, bombăne o glumă plină de haz și îmi sugerează să muncesc în curte, să nu mă apuce claustrofobia. Este omul de la care așteptam susținere. Fără voia mea îmi țâșnesc lacrimile din ochi și mă felicit că nu mă zgârcesc când îmi cumpăr rimelul: e rezistent la apă și rămâne pe gene. Încerc să spun despre claustrofobie că nu este o boală psihică, dar domnul director, profesor la facultatea de medicină îmi explică doct și ușor agramat cum că mă înșel și sunt nebună. Sfârșește discuția învinovățindu-mă că-i consum timpul. Concluzia finală e că sunt nebună și-mi trebuie aviz de la psihiatru, că ar fi bine să-mi caut de lucru dacă am fițe în cap. Nu azi, că nu e personal suficient. Plâng, deși încerc să mă abțin, sunt disperată și sun vreo trei avocați și un jurist de la ministerul sănătății. Aflu că nu sunt vinovată de nimic și despre existența unor delicte foarte grave precum intimidare, bulling, hărțuire. În timp ce sunt la judecată, un alt angajat al spitalului figurează ca fiind prezent, în același timp,  la noi și la un spital concurent-privat. E în regulă, că doar nu este claustrofobie.

PS.Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare, personajele sunt fictive. Deși, de multe ori, viața bate filmul.

PPS.  Dacă ați trecut prin situații de bulling aș fi curioasă să știu cum le-ați depășit. Exclus „băgat capul între umeri”.

Nesincerități

Dacă nu știați, e momentul potrivit să aflați că minciuna este semn al inteligenței. Vorbim de minciuna frumos construită, pornind de la premise adevărate, respectând canoanele logico-raționale. Intră în discuție, în construirea unei minciuni delicioase, și gradul de creativitate al mincinosului: minciuni găsești pe toate buzele, dar minciunile gogonat-virale sunt destul de rare. Minciunile care fac înconjurul lumii, îmbogățindu-se cu aluviunile creative ale gurilor care le transmit mai departe. Bineînțeles, dacă auzi un enunț precum „doctorul a ieșit din sala de operații îmbrăcat doar cu mănușile chirurgicale” poți fi sigur că nu este o minciună, ci purul adevăr: minciuna are o oarecare demnitate care o face credibilă, spre deosebire de realitate, care, hic et nunc, își permite adesea să sară pârleazul, depășind limitele imaginației.

V-am mai spus poate că eu nu mint. Poate inteligența mea e discutabilă. Poate stau prost la capitolul creativitate. Sau poate sunt prea distrată și în trei minute obișnuiesc să-mi deconspir minciuna, pe care deja am uitat-o. De exemplu:”vezi că întârzii puțin că ne ține managerul la ședință, dar știi că s-a închis cârciuma aia din centrul vechi unde mâncam tortul ăla cranț demențial? Acum e un bar unde un cocteil costă cât un Mercedes”.  Așadar, nu mint. Niciodată. Dar mă pricep de minune să ocolesc adevărul: „vezi că întârzii, am treabă cu colegii”.

Ce te faci când o persoană pe care o disprețuiești profund, pentru că îți face mizerii de o veșnicie, te alege confident printr-o eroare de logică și îți plânge pe umăr, blestemându-și viața nefericită. Cu lacrimi în ochi îți mărturisește că e la capătul puterilor și i-ar fi poftă să-și curme zilele. Aș putea fi sinceră și a)să-i spun că e o idee bună pentru toată lumea? Aș putea  b) să mă consider psihologul de serviciu și să-i spun că soluția e definitivă și cam hard; poate ar trebui să amâne decizia și să ia în calcul și alte soluții, mai puțin radicale. Aș putea să c) ocolesc adevărul, ca de obicei, să fac o compilație între a) și c): ideea nu e rea, dar s-ar putea s-o regreți, dat fiind că soluția găsită de tine e definitivă. Tu ești propriul tău stăpân și decizia îți aparține. S-a întâmplat varianta  c) și, la puțin timp după eveniment, persoana în cauză a emis primul enunț pozitiv despre mine: „este un psiholog foarte bun, mi-a deschis ochii”.  După miraculoasa vindecare lucrurile au revenit la normal, veșnicele mizerii sunt la locul lor, iar disprețul meu e la cote maxime.

Ar fi și o morală? Da. Nesinceritățile se plătesc.