Balamucul din subsol

Terapeutic sau doar pentru plăcerea mea proprie, cobor zilnic la subsol, unde balamucul își vede de viața proprie, imun la balamucul universal. Paradoxale apariții ale normalității distonează în atmosfera liniștitor- agresiv- neobrăzat- relaxantă, pentru că printre rezidenții permanenți se mai rătăcesc naivii bunului mers al lucrurilor. Poate că poposesc aici doar pentru a-și aproba propriile norme devenite poveste sau poate doresc să fie martori la extravaganțe creative pasibile de tratament de specialitate. În simpaticul ospiciu nu e loc de plictiseală: răzvrătiri de iubire și ură, orgolii rănite sau exacerbate, sclipiri de genialitate și originalitate, profunzimi psihice de dincolo de conștient umplu constant spațiul din subsol. Recunosc stânjenită că iubesc acest loc, în care mă confund cu fiecare locatar permanent sau temporar, cu regretul absenței lui Platon, Erasmus sau Ovidiu. Nu orice balamuc atinge perfecțiunea, dar neajunsurile sunt suplinite cu succes de prezența lui Dumnezeu însuși, sau, prin delegarea autorității, a fiului său, care mustră părintește sau preamărește încurajator pe ceilalți rezidenți. Dumnezeu nu se intimidează în fața supremației inteligenței artificiale, a lui Cyborg sau a invaziei extraterestre, prezente tangențial sau, de-a dreptul secant, în populația proscrisă a balamucului de la subsol. Nici privirile temerare în străfundurile nebuloase ale ființei umane nu-i opresc dumnezeiasca perseverență. Ca o paranteză minusculă, ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place, și Dumnezeul rezident al subsolului e sensibil la nurii feminini, ceea ce nu poate fi decât lăudabil. Balamucul e populat de ființe sincere și frumoase, cu chipul compus de mine însămi : plete negre până la umeri, constituții plăpânde, picioare prea subțiri pentru un abdomen prea mare, barbă a quatre jours căruntă, tahicardie, hipertensiune arterială, mâini cu degete lungi, ochi închiși la culoare cu scântei în mijlocul pupilei. Trăsăturile se asamblează aleator, formând chipuri personalizate ale unor frământări minunate și chinuitoare. Cu alte cuvinte nu știu explica zăbovirea mea prelungă în balamucul din subsol, din subsolul articolelor mele, evident, că doar nu ați crezut altceva. Mă declar rezident permanent și sunt onorată să vă am cu mine.

 

 

Proză scurtă. Aiureli sf

Autoritățile anunțaseră că primăvara își putea relua cursul, ca urmare a ridicării interdicțiilor. Orășenii primiseră vestea cu nedumerire și o viermuială neobișnuită începuse în spatele ușilor care nu mai fuseseră deschise din vremuri uitate. Vacarmul din case reverbera pe deasupra străzilor pustii, cu asfaltul întors către cer, precum intestinele unui animal uriaș, răscolit de invizibile hiene urbane. Primăvara, eliberată de restricționări, dăruia un soare generos și o verdeață pârjolită, mirosind a început de toamnă. Ușile închise începuseră să-și scârțâie balamalele înțepenite, într-o încercare timidă de deschidere spre necunoscut. Întâi au apărut pe trotuare niște fețe bătrânicioase, ridate de timp, cu socotelile aproape încheiate cu viața, grăbite să-și ia premiul nesperat: lumina zilei, căzând perpendicular pe ridurile bătrâne. Apoi au apărut, pe ici, pe colo, oameni tineri, unul câte unul, cu mâinile puse streașină deasupra ochilor, pentru a-și proteja retinele dureroase. Erau eleganți, curați și dichisiți, îmbrăcați în hainele cele bune, mirosind toate la fel – miros de depozit închis și lipsit de aer. Un lux inutil și trist se revărsase pe străzile cenușii: paiete, mărgele, culori cu acrilatul intens, eșarfe sau pantofi cu toc își căutau un rost pierdut. Femeile zăboviseră în fața oglinzilor, compunând figuri vesele și sănătoase, de sub care răzbăteau, ca niște erori structurale, grimase de spaimă și matități galbene-verzui. Pielea nu-și regăsea nuanțele de altădată și se încăpățâna să etaleze nuanțe împrumutate de la lumina becurilor ecologice sau a neoanelor oarbe. Vacarmul din case umpluse străzile și, cu o bravură inconștientă, începuseră să se formeze grupuri mici. Acestea sfidau rațiunea și, cu o supremă inconștiență, apropiau umeri și capete, într-un început de conversație despre starea probabilă a vremii. Priviri critice, înțelegătoare sau superioare, cercetau chipurile învecinate. Înduioșător era că fiecare se privea pe sine cu toleranță, convins că pielea lui nu e galbenă sau că hainele lui nu miros a timp oprit în loc. Copii, strânși cu putere de mâinile străvezii, începuseră să se zbenguie ca niște ieduți, pe picioare nesigure. Unii dintre ei vedeau pentru prima oară altceva decât spațiul casei în care învățaseră să meargă și să vorbească, descoperind cu naturalețe că familiara lume virtuală poate fi concretizată. Probabil că părinții, acești zei cu puteri nelimitate, făcuseră posibil ca lumea virtuală să poată fi palpabilă, într-o manieră imperfectă și aspră. Adolescenți rușinați de hormoni adormiți ridicau, doar puțin, bărbia din piept, pentru a arunca pe sub pleoape grele de lumina soarelui câte o privire spre alții asemenea lor. O frumusețe galben-verzuie, potențată de culorile tari ale veșmintelor, se insinua în aerul primăverii declarate. Și atunci, unul din ei, cu ignoranța și curajul specifice vârstei, a făcut un gest inimaginabil, care avea să facă înconjurul lumii prin intermediul canalelor de știri. Martorii, paralizați de grozăvia gestului, au înghețat în posturi neverosimile, așteptând un deznodământ iminent. Adolescentul inconștient își ridicase bărbia din piept, înălțând fruntea galbenă spre soarele dureros și, cu mâinile transparente ridicate ca niște aripi, a îndrăznit să facă „gestul”: a tras cu putere aer în piept, umflând plămânii anemici până la cea din urmă alveolă.

Shut down. Restart

Ca-ntr-o poveste îmi amintesc grija pe care generația mea o avea față de generațiile tinere, în care individul își este autosuficient, fără nevoi de socializare, fără empatie sau poftă de indivizi asemeni lui. Este vorba de simpatica generație cu căștile în urechi și ochii lipiți de un display, care își delimitează clar spațiul personal, fizic și virtual: sunt prezenți fizic peste tot, în metrou, pe stradă, în școli, dar nu sunt cu tine, putând să se recompună corespunzător, atunci când împrejurările o cer. Fără prea multe mofturi și cam fără voie, anormalitatea a devenit normalitate (ce fragile norme!) și m-am trezit că viața online e trăibilă. Ca o previziune riscantă, posibilitatea ca izolarea socială să devină o obișnuință a viitorului apropiat este reală, descoperind nebănuite moduri de existență și căi de comunicare. Mă întreb dacă ideea de comuniune, în sensul de a fi alături de cineva într-o emoție, își va pierde aplicabilitatea și va rămâne o simplă idee, pe care doar poeții o vor specula. Dincolo de zona de risc, o previziune foarte transparentă se referă la modul în care lumea va depăși etapa covid: sigur că lumea va fi alta decât cea care a intrat în pandemie. Vom fi mai puțini, cu posibilitatea de a mă trezi că fac parte dintre bătrânii pământului, dispărând o întreagă generație de bunici. Speranța de viață (matematic și statistic) va fi alta, coborând probabil pragul de bătrânețe. La modul ideal, resursele de umanitate vor face viața acceptabilă, în contrast cu instincte de conservare, alarmând neîntrerupt. Vinovății de supraviețuitor vor accentua distanța socială, făcându-ne mai străini ca niciodată. Plămâni vor ceda încă, jertfă pentru plămânii planetei, care dau semne firave de însănătoșire.

Sau poate că nu. Poate că mi-este frică, așa cum îmi este frică de oala sub presiune din bucătăria mea. O folosesc rar, cu inima cât un purice, privind-o cum șuieră, gâlgâie, blesteamă. Stau la distanță de ea, pentru că o consider un pericol, care-mi frăgezește bine carnea de vită. Atâta doar că pericolul care mă sperie nu șuieră, nu gâlgâie, nu blesteamă. Cel mult tușește.

Fiecare azi are un mâine. Cu o singură excepție. Notabilă.

 

#rezistlascivpecanapea

Dacă mi-ar fi propus cineva, acum vreo lună, să stau cuminte în casă, alături de simpatica mea familie, aș fi zis că am câștigat premiul cel mare. Dar cum nu a fost alegerea mea, mi-am luat premiul forțat cam în silă și mi-am propus, ca soluție psihologică, să îl transform într-o vacanță la domiciliu. Am tăiat de pe listă campionatul de ping-pong din sufragerie; mingea sare aiurea, în televizor, lustră și pereți, cu un zgomot amplificat de spațiul închis. Campionatul de ping-pong se poate înlocui ușor cu un campionat de canastă, cel puțin până la apariția primelor suspiciuni de trișare, când spirite și orgolii se încing, riscând să degenereze în altercații domestice. Cel mai bine e pe canapea, cu o cană de ceai alături și cu o carte bună în mână. Eu, în partea mea de canapea, recitesc „Ciuma”, iar el, în partea cuvenită de canapea, citește „Dragoste în vremea holerei”. Între noi – telecomanda, pe care ne-o împrumutăm frățește, să vedem modificările statistice morbide. De atâta lectură, canapeaua a căpătat două adâncituri incomode, în care trupurile se afundă amorțite. E de înțeles că, de dragul confortului, corpurile încep să alunece lent și mut, părăsindu-și verticalitățile în favoarea unor orizontalități trândave. Statisticile morbide pot fi atenuate de niște „Anotimpuri”, oricare ar fi ele (Vivaldi să fie), sau, în egală măsură, de Billie Eilish, new-entry în topul preferințelor familiei. Scurte exerciții cardio, direct pe parchet, sunt necesare pentru a-ți mai alunga amorțeala sau, după caz, pentru a te omorî dintr-odată. Sunt singura din familie care nu poate lucra de acasă și, în timp ce ei lucrează, mă străduiesc să fiu gospodină. Spre uimirea mea, nu-mi iese nici când nu am alternative și toată lumea preferă să mâncăm (cu totul irațional) ceva chinezesc, comandat la botul calului: bun, gustos și incert. Am timp berechet să aprofundez teoria lebedei negre (care l-a făcut celebru pe Taleb, specialist în ingineria riscului). Pentru mine, lebăda neagră a devenit destul de gri, lăsându-mă să previzionez amatoricesc, desigur, consecințele epidemiei: se va reduce poluarea planetei, pe fondul încetinirii economice și va crește natalitatea, pe fondul izolării, al proximității imediate a unor persoane de sex opus și al lipsei alternativelor de acțiune. E suficient pentru a-mi continua izolarea la domiciliu: încă rezist lasciv pe canapea.

 

 

La umbra coronavirusului

Se arată prea-cinstita față umană. Prea – cinstită în sensul de onestă, căci nu e prea plăcută vederii, scoțând la iveală mizeria morală, altfel bine ținută în frâu. Distanța regulamentară de protecție circumscrie distanța interumană, deși ar trebui să fie un semn al solidarității și al faptului că îți pasă de aproapele tău. Segregarea este uriașă, opiniile fiind nuanțate până la absurd: păreri despre români care nu ar trebui să se întoarcă în țară, păreri despre inutilitatea măsurilor luate de autorități, păreri despre cum să te speli pe mâini și în general, păreri despre orice. Se pare că meteahna de a avea păreri este iremediabil înscrisă în moștenirea genetică a maselor, care, ocupată cu elaborarea de opinii, ia în calcul foarte puțin varianta în care ar putea asculta ce au de spus persoane cu  competențe. De fapt, ascultă ce au de spus autoritățile pentru a putea dezvolta, în cunoștință de cauză, opinii contrare, argumentate suprarealist. Astfel, izolarea la domiciliu poate fi tratată ca o vacanță, cu vizite și plimbări prin împrejurimi. Ca variantă complementară există și primirea vizitelor prietenilor sau rudelor, pentru că obligația de izolare îți trezește brusc nevoia de socializare. La celălalt pol se găsesc cei care doresc să se suspende orice activitate, să se autoizoleze de bunăvoie, dacă se poate în grupuri mici, pe criterii de prietenie și/sau simpatie. Ideea e fermecătoare, îmbinând în mod plăcut o vacanță neprogramată, suspendarea responsabilităților sociale și compania agreabilă. Între cele două tipuri de conduită socială și etică există o varietate de cazuri, care evidențiază șmecheria, trișarea și prostia. Conduita corectă e simplă și presupune, măcar de dragul experimentului, încrederea în autorități. La umbra coronavirusului nu e loc pentru orgolii, polițe plătite, păcăleli de sistem. Umbra se întinde peste toată bătrâna Europa și e presărată cu morți.

Femeia. O pledoarie scandaloasă

Cu prețul unei singure coaste, plictiseala idilică a fost alungată pentru totdeauna. Lucrurile simple au devenit complicate, mărul a fost gustat, rușinea a cerut acoperirea cu veșminte. Femeia a știut, fără a învăța vreodată, să aducă mișcare, culoare și bucluc acolo unde niciodată nu se întâmpla nimic. A știut să uite durerile în care a adus copii pe lume, a știut să iubească până la  negarea de sine.  A știut să poarte pantaloni fără să-și piardă din feminitate. Poate fi vedeta știrilor de la ora cinci, maltratată sau ucisă pe altarul unui ideal domestic. Poate fi alcoolică, drogată sau cu mințile rătăcite, ascunzând povești ce nu pot fi spuse. Poate scrie poezie și se poate lăsa dezmierdată, făcând promisiuni pe care niciodată nu le va respecta. Poate descoperi secretul tinereții fără bătrânețe, cu prețul durerilor postoperatorii din chirurgia estetică,  poate fi om de știință, poate transforma dragostea într-o afacere reglată de piața liberă. Poate să se reinventeze după fiecare eșec și să repete la nesfârșit greșeli din care ar trebui să învețe. Poate să știe ce gândești și, cu adevărat uimitor, poate să știe ce vei gândi, deși are veșnic dificultăți în a-și limpezi propriile gânduri. Poate să plătească prețuri fenomenale pentru o oră de iubire, după cum poate ucide în numele iubirii. Poate fi inocentă și poate înșela cu inocență.

Poate face orice. Femeia e perfectă.