Lucru mecanic

Un crâmpei de informație fără corp, pluteam în spuma cuantică din universul meu cel tânăr. Auzeam cum haosul meu se ciocnea de alte haosuri, iar din ciocniri se nășteau galaxii. Pedeapsa cosmică m-a găsit pe-o coadă de cometă și, dintr-o infinitate de posibilități, mie mi s-a deschis calea penitenței, ca un defect spațiu timp, sub formă de tunel. Coada de cometă, cu amintirea înscrisă în informația mea fără corp, va fi dispărută după o curbură bizară și un cert principiu al incertitudinii m-a împotmolit într-o mitoză banală. Am văzut, cu disperare, cum capăt o formă și gravitația mi-a devenit adevăr. Am reprodus o istorie a evoluției cu o plăcere amniotică, comparabilă cu seninătatea cozii de cometă. Am crescut și am trăit disperarea expulziei: m-am împotrivit din răsputeri, agățându-mă de un cordon ombilical generos. Dar blestemul tunelului m-a urmărit, presându-mi capul și umerii în dureri chinuitoare. Am văzut lumina prin ochii închiși și mi-am strigat nemulțumirea cu un efort ce mi-a umflat plămânii colabați. Plămânii m-au durut, ca o arsură sfâșietoare, dar nemulțumirea mea a produs bucurie și ei au zis că asta e viață. Apoi mi-au numărat degetele, iar eu am început penitența, executând un lucru mecanic nevolnic, de inspir și expir, în cicluri complete și inconstante. Pentru că nu am fost în stare să obțin perfecțiunea, lucrul mecanic a suferit abateri ajustabile într-o curbă emoțională lipsită de consistență: am fost fericit și trist, am iubit și am urât, am suferit și am produs suferință. Penitența a durat 500 de milioane de cicluri de inspir-expir, o nimica toată pentru vina cosmică de a călări o cometă. Ultimul expir, perechea decrepită a inspirului care mi-a ars plămânii când am văzut lumina, m-a eliberat de gravitație și mi-a redat neființa.  Defectul spațiu timp, cu formă de tunel, m-a adus acolo unde mi-e locul, pe coada cometei mele, în haosul care apucase să-și facă ordine printre sori. Am auzit iarăși muzica vibrantă a tânărului meu univers: sunt doar o informație fără corp și e puțin probabil ca vreun oarecare principiu al incertitudinii să mă mai facă vreodată martorul unei mitoze intrauterine.

Cândva, la o fereastră

De când i se pensionase bărbatul, doamna Popescu își pierduse liniștea, spartă în mii de bucăți de suspinele și oftatul adânc ale domnului Popescu. Niște regrete tardive începuseră să-l chinuie pe proaspătul pensionar, care, în lipsa muncii fizice bine organizate din ultima jumătate de veac, se pomeni ducând dorul unor copii pe care nu i-a avut niciodată. Era un dor disperant, ca o lâncezeală aducătoare de boală.  Doamna Popescu, din mijlocul liniștii ei ciobite, puse ușoara depresie a bărbatului ei pe seama pensionării și acceptă, printr-un armistițiu trecător, să ducă gunoiul la ghenă și să facă târguielile zilnice, în timp ce domnul Popescu privea trist pe fereastra orientată către soare. Micul deranj se dovedi, până la urmă, în favoarea doamnei Popescu, deturnându-i atenția de la nemișcarea cataleptică din colțul geamului bine luminat. Liniștea bătrânei doamne se refăcea mulțumitor, odată cu rărirea până la dispariție a suspinelor domnului Popescu. Doar cu ocazia curățeniei dinaintea Paștelui, doamna Popescu se neliniști puțin, pentru că soțul ei nu se lăsă dus de la fereastră, făcând imposibilă ștergerea parchetului de sub el. Se văzu nevoită să se mulțumească să-l șteargă pe domnul Popescu de praf, ocazie cu care descoperi noua textură a pielii bărbatului, anhidră și rigidă ca o scoarță de copac. Musculatura uscată își reliefa striațiile pe sub pielea tare și, chiar în vârful capului, crescuse un fel de cucui, pe care doamna Popescu l-a șters cu o cârpă umedă. Capacitatea de a vedea partea plină a paharului o ajută, și de data aceasta, pe doamna Popescu să-și regăsească liniștea, sporită de lipsa soțului din patul conjugal sau de la masa de prânz. Era mulțumită să-l știe nemișcat la fereastră, privind pe geam și să-i observe imperceptibila aplecare spre lumină. Pipăia uneori cucuiul tare din creștetul pleșuv: părea că își mărește volumul. În dimineața în care chemase ambulanța, doamna Popescu, privindu-se în oglindă, văzuse reflexia soțului ei, aplecat spre fereastra luminată. O furie uriașă o lăsă fără aer: domnul Popescu făcuse o floare, cu petale albe și moi, cu pistilul îndreptat spre soare. Ceea ce fusese confundat cu un cucui uriaș nu era decât un boboc ce explodase într-o splendidă risipă de catifea parfumată. Medicul venit la solicitarea doamnei Popescu, examină pielea bărbatului, ascultă cu stetoscopul și mirosi floarea. După un timp de gândire, doctorul hotărî că este în fața unui caz depășit, unde doar îngrijirile paleative își mai au rostul: puțină apă peste picioarele cu degete anormal de lungi, încâlcite pe sub parchetul lucios și, uneori, pulverizarea unei soluții insecticide, care să-l ferească de paraziți. Doamna Popescu a fost distrusă: era alergică la polen.

Mici anomalii de pandemie

Două ciori, probabil de sex opus, s-au plăcut, au trecut prin perioada de probă și au început să-și construiască, pline de sârg, un cuib. La o treime de vârful copacului din parcul incredibil de curat, de un verde ireal, necălcat de picior de biped sau patruped. Că parcul e curat ar fi o anomalie, dar că eu am timp să urmăresc, pas cu pas, cum decurg lucrările la construcția din copac este aproape incredibil. O anomalie atrage după sine o altă anomalie, pentru că beneficiarii obișnuiți ai parcului, lipsiți de acces la spațiile de joacă, se regăsesc, cu tot cu părinții exasperați, în parcarea din spatele blocului. Adulții păstrează distanța regulamentară, de o mașină între două persoane, dar copiii sunt ca niște sălbatici mici, organizați în triburi compacte. Energia conservată în lungi săptămâni de izolare naște reacții explozive și trotinete, triciclete, mingii vâjâie printre mașinile parcate. În timp ce două ciori (vorbesc despre păsări) își fac o mândrețe de cuib în parcul gol, iar copiii se joacă în parcare, președintele SUA scrie istorie. O istorie anecdotică și puțin tristă, risipind plictiseala pandemică din toată lumea. Ideea injectării cu dezinfectant a omenirii mi s-a părut distractivă, dar nu se compară cu privirea sinceră a epidemiologului american, identică cu perplexitatea zăririi unui extraterestru. Aștept cu interes propunerea bine intenționată a președintelui de fierbere a americanului de rând, 30 de minute, pentru uciderea coronavirusului. În timp ce președintele SUA contribuie la eradicarea bolii (de fapt, a tuturor bolilor), fiică-mea își ascute critica și, la un loc cu toată lumea, aflu cum îmi scad acțiunile vertiginos și dintr-o mamă super mă transform rapid într-o mamă ok (ok-ul ăsta e ca nota cinci de trecere, mai de milă, mai de silă; definirea termenului e necesară pentru cei fără adolescenți prin preajmă). Decăderea e dureroasă și găsesc o infimă alinare în caracterul colectiv al retrogradării: laolaltă cu mine au pierdut teren frații Grimm, Mick Jagger și profesoara de matematică. De ce? Pentru că Albă ca Zăpada avea 14 ani când a fugit de acasă, din pricina mamei vitrege cu probleme grave de personalitate. În pădure a dat peste cei șapte pitici care erau fie persoane subnutrite și lilipute, fie copii-mineri exploatați în minele de aur. Iar prințul nu era decât un haidamac de 31 de ani care s-a găsit să sărute o copilă de 14 ani, și moartă pe deasupra. Efectele pe care critica fiicei mele le produce asupră-mi sunt ușor îmblânzite de atențiile soțului meu, care nu încetează să mă complimenteze: sunt chiar mai nostimă decât cel mai reușit personaj Disney- Pixar.  În lungul șir de anomalii, două ciori își fac un cuib, cărând toată ziua niște nuiele destul de lungi și grele: ceva măreț se înfiripă în copac, cam la o treime distanță de vârf.

 

 

 

Aseptic

Aplecat peste biroul încărcat de cărți și praf, bătrânul savant puse punctul final la sfârșitul capitolului despre acțiunea gravitației asupra îngerilor, cu stiloul care lăsa prea multă cerneală, dar pe care îl folosea de jumătate de veac. În afara stiloului, specialistul în îngeri nu-și putea modula ideile în lipsa cămășii țărănești lungi, pe care o purta peste trupul slab. Țesătura era rărită de atâta purtat și își pierduse culorile inițiale, confundându-se cu un strat de piele suplimentar, pătat de cerneală, de muște și de transpirații academice. Încheierea importantului capitol despre imponderabilitatea îngerilor îi lăsă savantului răgazul necesar pentru a medita la nevoia salubrizării locuinței și propriei persoane. Pe baza unor recomandări de încredere, primi o fată în casă, în schimbul găzduirii și al unor mese fără pretenții. Fusese avertizat că fata, mută și puțin mai înceată la minte, este cuminte, harnică și destoinică. Încă din prima zi de lucru, într-o liniște desăvârșită, fata se dovedise o bună achiziție, ocupându-se cu o frenezie lipsită de pasiune, de frecarea cu o cârpă umedă a fiecărui obiect din casă. Culori și străluciri nebănuite ieșiră la iveală de sub straturi de praf vechi și umed, împrospătând aerul cărților pergamentoase despre îngerii din toată lumea. Uitase să întrebe cum o cheamă și bătrânul o numea în sinea lui Mona, numele unicei femei a cărei apropiere o cunoscuse, într-un efemer și penibil moment de exaltare sexuală. Marcase începutul capodoperei sale de-o viață prin acceptarea unei existențe asexuate, ca a îngerilor cărora li se dedică. Stiloul cu rezervorul plin de cerneală, cămașa cu poale lungi și Mona descoperind străluciri erau suficiente pentru a face posibilă atacarea ultimului capitol al operei sale: un foarte complex studiu despre aripile îngerilor, in care savantul înainta o teorie curajoasă despre prezența penelor (asemănătoare penelor de gâscă). O singură nemulțumire îi producea Mona, care se solda adesea cu pete de cerneală lățite pe studiul despre penele din aripile de înger: la sfârșitul zilei de șmotru, fata în casă se îmbăia în apă fiartă, frecând fiecare centimetru de piele, până când aburi groși ieșeau pe sub ușa băii. Obișnuia să iasă din baie neacoperită, cu pielea udă, din care continua să iasă mult timp un abur fierbinte, făcând aerul irespirabil. Stătea goală, fără vreo rușine, în mijlocul camerei, uscându-se neobișnuit de repede, ca și cum pe sub pielea lustruită se petrecea o combustie, care evapora apa în nori mici de abur alb. Savantul o lăsase în plata ei, încercând să nu privească înspre petele de pigment închis la culoare, care îi persistau pe retină în timpul studiului despre penele albe. Mai mult, după ce Mona terminase de frecat mobile, covoare și cărți, își îndreptă atenția placidă spre straiul țărănesc pe care îl scotea cu forța de pe trupul bătrân. Specialistul în îngeri rămânea într-o goliciune costelivă, pe care încerca să și-o acopere cu mâinile pătate de cerneală. Gestul era inutil pentru că Mona se concentra pe cămașa murdară, pe care o freca în fiecare seară, descoperind ceva motive florale, într-o cusătură în cruce. Savantul, lipsit de veșmântul catalizator al ideilor , se băga gol în așternuturile proaspete, ascultând șuieratul ritmic al fetei din camera de alături, semn că niciun gând nu-i tulbura somnul. În fiecare dimineață, savantul ieșea gol în balconul micuț și își lua cămașa curată, îmbrăcând-o pe loc, înainte de a trece la studiu. În această dulce rutină cotidiană finalul studiului exhaustiv despre îngeri era aproape, fără vreun semn care să anunțe dezastrul ce avea să urmeze. Dezastrul veni nepremeditat, într-o seară când Mona întindea cămașa maestrului pe frânghia de rufe. Din Mona ieșeau aburii obișnuiți, provocați de combustia de sub piele și un vânt stârnit din senin purtă aburii denși dincolo de balcon. În mijlocul aburilor albi plutea Mona, cu o figură mai placidă ca niciodată. Vântul o învârti un pic, ca mai apoi s-o arunce în văzduh, transformând-o într-un punct din ce în ce mai mic, dispărând în cele din urmă de tot. Savantul expert în îngeri, privind scena cu gura căscată, în goliciunea costelivă cu care se obișnuise, știu instinctiv că punctul final al operei sale nu va veni niciodată: Mona dispăruse în înaltul invizibil al cerului ținând în mână cămașa lui cu poale lungi.

Dintele de lapte

Vinovatul principal era, firește, sinucigașul: sărise peste balcon, de la etajul opt și se izbise de ciment, într-o poziție neverosimilă. Înainte să sară, sinucigașul ceruse universului un semn. Îl ceruse cu disperare, dar universul nu se sinchisise de el. La lumina girofarurilor se adunase o mulțime de curioși, care, cu buzele strânse de dezgust, priveau masa de substanță murdar cenușie, inundată de sânge. În grupul de curioși se afla și vecinul tânărului sinucigaș. Auzise țipetele și s-a uitat pe geam: o atracție morbidă l-a obligat să coboare în goană scările, doar în papuci și halat de baie. Deși imaginea îi făcea rău, nu-și putea dezlipi ochii de creierul împrăștiat pe trotuar. Ce naiba îi venise să sară peste balcon, că acum două ore se întălnise cu el pe palier, și era bine-sănătos. Era lipit de perete și nu l-a observat decât când și-a desprins trupul, ca o umbră hoțească, înaintând către el. S-a speriat când nefericitul l-a întrebat dacă nu vrea să bea o bere în seara asta, împreună. Mai băuseră și altădată și îi răscolise angoasele: o beție tristă pe care s-a grăbit s-o uite. „Nu, frate, nu azi! Azi e de rahat!” îi spusese cu toată sinceritatea necazului de peste zi, când se certase cu șeful de birou. Nefericitul se întorsese mut și, cu capul plecat, intrase în garsoniera lui: universul îi spusese răspicat cum stau lucrurile. După două ore și un bilet de adio pentru mama sa încăleca balustrada balconului de la etajul opt. Vecinul sinucigașului își trecu noaptea zguduit de spasme, între somn și veghe, trăind aievea un coșmar în care o masă amorfă de creier împrăștiat îi cerea ajutor, iar el întorcea spatele cu scârbă. Dimineața îl găsi cu ochii vineți și cu dinții clănțănind: era probabil ultimul om care-i vorbise sinucigașului, pe vremea când încă trăia. Bineînțeles, vinovat era sinucigașul, că doar nu l-a împins cineva peste balcon. Fără vreun substrat concret, vecinul nedormit se pomeni gândindu-se că e puțin criminal, doar puțin, cât să nu mai aibă somn liniștit. S-a bucurat să meargă la lucru și să dea cu ochii de șeful cu care se certase în ajun: îi ceruse o mărire de salariu, numărându-i orele lucrate suplimentar. Șeful era băiat de treabă și își susținea subalternii, dar dintr-un motiv sau altul, cererea de mărire de salariu îl scosese din minți: „sunteți niște putori profitoare”, strigase șeful în urma lui, într-o izbucnire de furie, de neînțeles pentru toți martorii discuției. „Azi e de rahat, și lumea la fel”, concluzionase subalternul jignit, vecinul viitorului sinucigaș. Nimeni nu se mirase când, doar după o zi, subalternul vecin cu sinucigașul, îi spuse șefului că e un ucigaș de tineri, autor moral al crimei de la etajul opt. Pentru a risipi orice îndoială, i-a explicat șefului că dacă nu l-ar fi înjurat și i-ar fi dat o mărire de salariu, vecinul lui nu s-ar fi aruncat de pe balcon, într-o baltă de creier. Șeful a râs cu poftă și i-a oferit mărirea de salariu dorită. Somnul tihnit a revenit în viața vecinului tânărului sinucigaș, odată cu diluarea statutului de criminal sau doar cu creșterea de salariu cuvenită. Șeful de birou, deși nu a luat nicio clipă în considerație spusele subalternului, se trezi gândindu-se că există o posibilitate mică să fi provocat moartea unui tânăr. Ideea îl îmbolnăvea, comprimându-i mintea într-un deșeu monoideic, de factură psihiatrică. Reluând firul evenimentelor, șeful își aminti cu exactitate că în ziua când refuzase nervos mărirea de salariu, nevastă-sa țipase isteric la el, în zorii zilei, că nu o ajută cu bebelușul. Îi strigase, nepăsătoare că o aude tot blocul, că nu e capabil să fie tată și că mai bine nu ar mai încurca-o, ci și-ar face bagajele, ar pleca și ar lăsa-o să-și crească singură copilul. Șeful, mulțumit de introspecție, se grăbi să-și anunțe soția că e potențial criminală, istorisindu-i pe scurt povestea. Era evident că dacă ea nu țipa bezmetic, el ar fi acordat imediat creșterea de salariu subalternului fericit să bea o bere cu sinucigașul care nu s-ar fi sinucis. Iminența de boală se risipi pe loc din mintea șefului, lăsând doar o urmă neînsemnată. Soția șefului, nedormită din cauza bebelușului căruia îi ieșea primul dinte, făcu un gest de lehamite cu mâna. Nu putea fi criminală, își spunea tânăra mamă, simțind cu spaimă cum îi seacă izvorul laptelui, ca o pedeapsă a unei crime involuntare. Gândul eliberator de vinovății și lapte matern îi veni cu ușurință, reperând adevăratul criminal, cel vinovat de toate: monstrul, epuizat de plâns și dureri, dormea cu pumnul în gură, presând gingia tumefiată, din care stătea să explodeze primul dinte. Circumstanțele atenuante erau relevante, îngăduind nevinovăției să se împrăștie peste tragica poveste.

 

 

 

 

 

 

 

Lola

Eram la mama fată când traversam perioada galbenă a vieții mele, ce va fi fost urmată de perioada verde, albastră, stacojie și roșie. Poate că perioada galbenă a fost cea mai luminoasă, prin lungimea de undă aferentă, reflectată în rochii, poșete, pantofi, fructe și legume, nisipuri, toate galbene. În mijlocul galbenului meu primeam, cu multă dragoste, pe frumosul meu iubit de atunci, subțire, pletos și obraznic, gata oricând să-mi strice monocromia. Îl primeam atunci când venea, pentru că adesea mă suna seara târziu să-mi explice de ce nu a ajuns: „am fost pe la tine,” zicea, „dar nu am putut să intru; Lola stătea în ușă și se uita la mine”. Iar eu, din mijlocul galbenului meu, voiam să-l cred, cum că simpatica Lola, cățelul blocului, dând din coadă după fiecare locatar, ar fi putut fi un motiv suficient de puternic. Am privit-o pe Lola cu alți ochi, atunci când o mângâiam între urechi: încercam să-mi imaginez monstrul dezlănțuit în ghemotocul alb, răsucit cu burta în sus, cu limba roz, incredibil de lungă, curgându-i din gură de plăcere. „Am fost pe la tine, dar Lola…” și dragostea mea s-a clătinat, punându-mi galbenul la încercare. Ultimatumul a venit firesc, după multe absențe caraghios motivate. Galbenul meu cerea o lămurire, care a venit într-un ceas târziu de seară, când iubitul meu cel frumos mi-a ciocănit la ușă. Ținea în brațe un buchet mare de flori galbene, care-i acoperea frumusețea transpirată și crispată. Mirosea a vară și a șuncă, pentru că o mituise pe Lola, dar nu suficient: de cracul pantalonului era atașată Lola, încremenită într-un dispreț profund. „Uite!”, îmi zice iubitul meu cel frumos în timp ce s-a aplecat curajos să mângâie capul alb. Din respect pentru un cod al onoarei canine, Lola și-a descleștat colții din pantaloni, și a acceptat mângâierea, tremurând nevrotic de furie. A fost momentul când galbenul meu și-a regăsit nuanțele.

Masterand

O frumoasă dimineață de aprilie. E frumoasă pentru că e soare, verdele-i crud și ne trebuie pâine. Dintr-o scurtă altercație domestică ies învingătoare, eveniment cu totul excepțional, explicabil doar prin zelul pus în argumentare: e rândul meu, dreptul meu cetățenesc să merg după pâine. Îmi scriu de mână declarația pe proprie răspundere, mă îmbrac repede în blugi și tricou, peste care trag un hanorac și îmi pun ruj mult și roșu pe buze. Visez la gestul ăsta de mult, l-am exersat în fața oglinzii și de fiecare dată am renunțat la el: am tenul palid, ca de anemie, iar roșul aprins evidențiază paloarea, dându-mi un aer de frivolitate vicioasă și de heroin-seek.  Nici acum lucrurile nu stăteau altfel și puteam privi în oglindă o femeie palidă, în converși și hanorac, redusă la niște buze sângerii, arzând de dorință. Dorința de a mânca pâine proaspătă de la mega-image. Înainte de a ieși pe ușă mi-am pus masca, iar frivolitatea, deși era acolo, a devenit invizibilă pentru alte persoane, ca un secret personal inviolabil. Am ieșit afară într-o primăvară palpabilă, încercând să-mi potolesc simțurile maltratate de frustrări, bucurându-mă de secretul meu vinovat. Nu am timp să mă bucur prea mult de moment, pentru că de după colțul blocului mi-a țâșnit în față, la o distanță primejdioasă, o doamnă între două vârste, echipată cu mască de protecție. „Îmi faceți și mie niște poze? Că nu trece nimeni pe aici și păreți serioasă.” „Sigur” îi răspund și eu în virtutea incapacității mele de a spune „nu”. Îmi pune telefonul ei în mână, cu camera pornită și începe să se îndepărteze de mine, în spatele bătătorului de covoare. „Stați să-mi pun mănușile” , îmi zice, „și pozați-mă când strâng gunoiul”.  Ce gunoi, frate, că tanti Maria lăsase lună în urma ei! Doamna a căutat prin papornița pe care o purta pe umăr și a scos de acolo două peturi și o cutie de carton, pe care le-a așezat meticulos pe scena improvizată în spatele bătătorului. „Hai, faceți-mi pozele!” îmi zice, începând să strângă peturile, cutia de carton și vreo două crengi, cu fața mascată întoarsă spre cameră. Am făcut poză după poză, să aibă de unde alege. Am văzut cu coada ochiului cum ședința foto avea și un martor, încărcat de sacoșe: vecinul de la șapte se oprise să vadă ce fac. Doamna și-a luat papornița pe umăr și a venit să evalueze pozele. „Îmi trebuie la facultate, la master, că mi le cere dom’ profesor online”, mă lămurește ea. Eu îmi trăiesc un moment de consternare și, inconștient, îmi cobor sub barbă masca de pe față, pe care o consider o barieră în calea înțelegerii elementare. „La master?” rotunjesc eu niște sunete, cu mișcarea buzelor exagerată ca într-o ședință de logopedie.  Nu-mi răspunde nimeni pentru că două perechi de ochi privesc mute spre buzele mele incandescente, de care am uitat complet.

Shining

Editura își închisese birourile, în urma oamenilor care plecau cu lucrurile personale în cutii de pantofi. Căni de cafea, capsatorul preferat, agende rămase în urma timpului, pixuri norocoase erau puse de-a valma în cartoanele paralelipipedice, luau drumul necunoscutului și, poate, al sărăciei. Editura fusese celebră într-o vreme, când erau la modă poveștile cu final fericit și producțiile literare dătătoare de speranță și optimism. Nu simțise trendul și se încăpățânase să se opună marelui val al disperării violente, nu-și redefinise obiectul de lucru, ci continuase să promoveze speranță și fericire, atât de nepotrivite marelui public anesteziat. Cei trei băieți de la marketing, X, Y și Z, au ieșit ultimii din editura pe care atât o iubiseră și, împreună cu cele trei cutii de carton, nu s-au oprit decât în cea mai sordidă speluncă, unde puteai bea mult cu bani puțini. X, Y și Z, de la marketing, erau prieteni buni, locuind în același apartament pe care-l împărțeau frățește, pentru o chirie modică. Spectrul sărăciei, cu pierderea locuinței și despărțirea în puncte cardinale distincte, îi tulbura îngrozitor, mânându-i la elaborarea unui plan de urgență. În spelunca aceea, trasând linii și cercuri cu degetul pe mușamaua murdară, planul salvator a fost gata până la terminarea resurselor financiare din portofelele subțiri. Așa cum era și normal, componenta de marketing a planului de afaceri era cea mai elaborată, bazată pe experiențele cumulate ale lui X, Y și Z. Ultimii bani au fost cheltuiți cu multă maturitate pe încă un rând, care să certifice începutul unei noi vieți. Nu-și aduceau aminte cum de s-au trezit dormind îmbrățișați în apartamentul lor închiriat, dar și-au adus aminte, puțin stânjeniți, că trebuie să înceapă noua viață, așa cum își planificaseră. L-au ales pe Z pentru relații cu publicul: Z era slab spre jigărit, avea păr lung și ondulat și un aer ușor bolnăvicios, ca de febră. Semăna binișor cu un poet ofticos, căruia îi sclipeau ochii în cap, într-o aură boemă. X era supraponderal, iar Y avea o miopie care-l făcea să se încrunte, îngustându-și ochii, atunci când privea un punct fix. Așadar, X și Y, nepotriviți pentru publicul larg, osteneau din greu pentru promovarea lui Z. Desenaseră, scriseseră de mână, coloraseră mii de fluturași de hârtie în care invitau lumea să-l cunoască pe noul eliberator, în degetele căruia stăteau voința și putința. Îl îmbrăcaseră pe Z, cu mult gust, în cămașă lungă de in, eșarfă roșie care să-i evidențieze paloarea și sandale romane confortabile. În primele zile nu se întâmplase nimic. Apoi, deodată, s-au trezit cu niște vizitatori, toate femei, ce se cereau eliberate de grele frământări. Z, în baza planului prestabilit, elibera punându-și palma cu degetele răsfirate pe capetele plecate ale frumoaselor. În acest timp, cu glas cavernos, le poruncea: du-te și fă un copil! (celei despre care se bănuia a fi stearpă), du-te să te măriți! (celei fără noroc în dragoste), sau, după caz, du-te și fă-te frumoasă (celei care nu voia să-și arate chipul în lume, din pricina hidoșeniei sale). Clientele lăsau ceva, într-una din cele trei cutii de la ieșirea din apartamentul închiriat, iar X, Y și Z începuseră să se relaxeze: afacerea mergea. Când numărul clienților, căci de acum venea și câte un bărbat, crescu suficient de mult, X, Y și Z se mutară într-un spațiu mai mare pe care îl decoraseră după gusturile lor. Îndoiala li s-a strecurat în suflet când munți de scrisori de mulțumire umpleau spațiul cel mare: stearpa născuse, hidoasa câștigase un concurs de frumusețe, cea fără noroc in dragoste se măritase de două ori și continua s-o mai facă. Ba încă, un bărbat cu un picior amputat, căruia Z îi poruncise să-i crească un membru nou, venise in carne și oase să-și prezinte omagiile, ridicându-și ciotul din care creștea o tumoră nouă, în  formă de picior. Z, cu aerul unui poet ofticos și straie largi și albe de plajă, își reduse programul de lucru, păstrându-și pentru sine timp de meditații. X și Y ajungeau greu la el, după insistențe prelungi și îl găseau deseori cu o pâine și un pește în fața ochilor, încercând multiplicarea lor. X și Y încercară să-i amintească de afacerea trasată cu degetul pe masa din speluncă, dar Z îi concedie cu un gest scurt și aprig. Oare nu știau că el era fiul unui tată? Sau măcar frate mai mic al fiului unui tată ?

Amintire cu cerbi și pisici

Cele mai multe amintiri au contururile netezite de timp, culorile estompate de variațiuni cenușii, reduse nostalgic la o urmă de emoție. O persoană dragă, de care ești despărțit de mult, va fi prezentă oricând în gândul tău, dar, după un timp, te vei necăji că nu mai poți să-i recompui chipul, uitându-i tușele prin care o identificai, iar amintirea ei se poate chirci într-o ambiguă formă facială, suficient de puternică pentru a-ți strânge inima. Amintirea cu cerbi și pisici este o simplă excepție de la regula uitării, pentru că fiecare evocare o face mai precisă și mai limpede. Este vorba despre un anumit moment T, încremenit într-o nemișcare temporală, în care sunt trează și dorm pe o pernă prea umflată de fulgii de gâscă. Obrajii dolofani ai pernei au asperități apretate și miros de coteț și săpun. Am ochii închiși și văd prin pleoape, în întunericul nopții, fiecare obiect din cameră. Mobila trosnește contractându-se în aerul prea cald, iar soba de teracotă își bolborosește vreascurile transformate într-un putregai fosforescent și fierbinte. E ciudat cum pot vedea în burta sobei  plasma incertă consumându-și existența cu mare risipă calorică. Soba are ușița închisă, lăsând doar o dungă de lumină să îndulcească un întuneric prea dens. Aproape neinspirat, lipit de un perete, se află un divan turcesc, lung și nefolosit vreodată. Este confortabil prin energia pe care o materializează subtil sub forma ideii de siestă, mahmureală și opiu. Pe peretele opus divanului, ca o negare a orizontalității predominante, tronează cu demnitate de regină, o pendulă ce anunță cu gravitate ora exactă. Gongul său tremură mult timp în aer, pentru a se sinucide dincolo de coastele mele, cu o ultimă zvârcolire toracică. Sunt aproape fericită. Sau poate trăiesc iminența fericirii ce nu are să se întâmple vreodată. Lângă fericire zace o urmă vagă de luciditate, revigorată de gongul prea sobru și de succesiunea de sunete grave, inexplicabilă pentru momentul T, încremenit într-o ecuație neterminată. Nu-mi rămâne decât să nu fac nimic și să fiu atentă la fericirea iminentă care nu se va întâmpla. Prin pleoapele închise privesc la cerbii care aleargă fără să atingă pământul, pentru că fiecare placă de teracotă verde are reliefată cerbul ei, conform unei matrici rudimentare. Aducerea aminte este uneori despre cerbi alergați de lupi sau, alteori, despre cerbi care boncăluiesc într-o alergare-zbor. Această amintire, vie, strălucitoare și emoționantă, face parte din mine și nu are corespondent în realitate. A apărut de undeva, construind un prezent care nu a fost vreodată și pe care l-a transformat într-un trecut drag. Ultima evocare a amintirii cu cerbi a fost despre momentul T încremenit, în care dormeam și eram trează, gongul pendulei vibra isteric, cerbii boncăluiau în văzduhul verde de teracotă, eram fericită și nefericită, vie și moartă. Pe divan torcea o pisică: torcea despre incertitudini și relativități.

 

 

 

 

 

 

 

Fetele…cochetele

Nu-mi place să spun asta, dar în regnul animal femela e puțin mai prăfuită, lipsită de culori, mică, insignifiantă, în timp ce masculul e mai viu colorat, mai vocal, mai strălucitor. Îmi vine în cap rățușca mandarin, gri-maronie, ușor de pierdut în peisaj, spre deosebire de masculul ca un curcubeu metalizat, termen de comparație nefericit pentru biata consoartă. Nu știu dacă rățușca mandarin consideră că imaginea contează, dar omul, în formula sa contemporană, de maximum-sapiens, acordă imaginii importanța cuvenită. Femeia, muză și pacoste, înger și diavol, mamă și amantă, este subiectul și obiectul unei industrii complexe, esențiale și obligatorii. Evident, feminitatea este cea care face marea diferență între sexe, cu atât mai mult cu cât, în timpul din urmă, bărbații apelează des la industria destinată femeilor. „Tu la cine te epilezi?” „La Mariana, cu ceară, la rece.” Ar putea fi un dialog între două femei, doi bărbați sau între o femeie și un bărbat, pentru că egalitatea sexelor își găsește debușeuri greu de imaginat pentru feministele de acum 50 de ani. La vreme de pandemie, industria imaginii și-a pierdut clientela obișnuită, nevoită să se izoleze în lungi șiruri de pijamale. În ciuda coronavirusului, unghiile și părul cresc nestingherite, afectând imagini de sine și imagini publice, în scurtele ieșiri de necesitate. Discuțiile între fete se întețesc, cu schimbarea actualizată a conținutului: chituri de epilat, foarfece de frizerie, mașini de făcut pâine, senzori de poluare, biocide, dispozitive de purificare a aerului, umidificatoare, dezumidificatoare, ozonare, spirt, clor, făină, hârtie igienică. Dacă industria dedicată imaginii va rămâne la pământ, se poate presupune că modelul de frumusețe feminină va suferi modificări majore, stabilind o echivalență relativă cu rățușca mandarin.  După cum le cunosc eu pe fete, acest lucru nu se va întâmpla, în ciuda dificultăților practice. Mult mai iubitori de confort, bărbații cu deprinderi de înfrumusețare, vor reveni, fără păreri de rău, la modelul estetic „un pic mai frumos ca dracu”.

Fetelor…mai știți vremurile în care mergeam la coafor? Când vorbeam despre poșete, parfumuri, pantofi și bărbați? Când ieșeam din pijamale? Ce vremuri…