Amintire cu cerbi și pisici

Cele mai multe amintiri au contururile netezite de timp, culorile estompate de variațiuni cenușii, reduse nostalgic la o urmă de emoție. O persoană dragă, de care ești despărțit de mult, va fi prezentă oricând în gândul tău, dar, după un timp, te vei necăji că nu mai poți să-i recompui chipul, uitându-i tușele prin care o identificai, iar amintirea ei se poate chirci într-o ambiguă formă facială, suficient de puternică pentru a-ți strânge inima. Amintirea cu cerbi și pisici este o simplă excepție de la regula uitării, pentru că fiecare evocare o face mai precisă și mai limpede. Este vorba despre un anumit moment T, încremenit într-o nemișcare temporală, în care sunt trează și dorm pe o pernă prea umflată de fulgii de gâscă. Obrajii dolofani ai pernei au asperități apretate și miros de coteț și săpun. Am ochii închiși și văd prin pleoape, în întunericul nopții, fiecare obiect din cameră. Mobila trosnește contractându-se în aerul prea cald, iar soba de teracotă își bolborosește vreascurile transformate într-un putregai fosforescent și fierbinte. E ciudat cum pot vedea în burta sobei  plasma incertă consumându-și existența cu mare risipă calorică. Soba are ușița închisă, lăsând doar o dungă de lumină să îndulcească un întuneric prea dens. Aproape neinspirat, lipit de un perete, se află un divan turcesc, lung și nefolosit vreodată. Este confortabil prin energia pe care o materializează subtil sub forma ideii de siestă, mahmureală și opiu. Pe peretele opus divanului, ca o negare a orizontalității predominante, tronează cu demnitate de regină, o pendulă ce anunță cu gravitate ora exactă. Gongul său tremură mult timp în aer, pentru a se sinucide dincolo de coastele mele, cu o ultimă zvârcolire toracică. Sunt aproape fericită. Sau poate trăiesc iminența fericirii ce nu are să se întâmple vreodată. Lângă fericire zace o urmă vagă de luciditate, revigorată de gongul prea sobru și de succesiunea de sunete grave, inexplicabilă pentru momentul T, încremenit într-o ecuație neterminată. Nu-mi rămâne decât să nu fac nimic și să fiu atentă la fericirea iminentă care nu se va întâmpla. Prin pleoapele închise privesc la cerbii care aleargă fără să atingă pământul, pentru că fiecare placă de teracotă verde are reliefată cerbul ei, conform unei matrici rudimentare. Aducerea aminte este uneori despre cerbi alergați de lupi sau, alteori, despre cerbi care boncăluiesc într-o alergare-zbor. Această amintire, vie, strălucitoare și emoționantă, face parte din mine și nu are corespondent în realitate. A apărut de undeva, construind un prezent care nu a fost vreodată și pe care l-a transformat într-un trecut drag. Ultima evocare a amintirii cu cerbi a fost despre momentul T încremenit, în care dormeam și eram trează, gongul pendulei vibra isteric, cerbii boncăluiau în văzduhul verde de teracotă, eram fericită și nefericită, vie și moartă. Pe divan torcea o pisică: torcea despre incertitudini și relativități.

 

 

 

 

 

 

 

8 comentarii la „Amintire cu cerbi și pisici

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s