Cândva, la o fereastră

De când i se pensionase bărbatul, doamna Popescu își pierduse liniștea, spartă în mii de bucăți de suspinele și oftatul adânc ale domnului Popescu. Niște regrete tardive începuseră să-l chinuie pe proaspătul pensionar, care, în lipsa muncii fizice bine organizate din ultima jumătate de veac, se pomeni ducând dorul unor copii pe care nu i-a avut niciodată. Era un dor disperant, ca o lâncezeală aducătoare de boală.  Doamna Popescu, din mijlocul liniștii ei ciobite, puse ușoara depresie a bărbatului ei pe seama pensionării și acceptă, printr-un armistițiu trecător, să ducă gunoiul la ghenă și să facă târguielile zilnice, în timp ce domnul Popescu privea trist pe fereastra orientată către soare. Micul deranj se dovedi, până la urmă, în favoarea doamnei Popescu, deturnându-i atenția de la nemișcarea cataleptică din colțul geamului bine luminat. Liniștea bătrânei doamne se refăcea mulțumitor, odată cu rărirea până la dispariție a suspinelor domnului Popescu. Doar cu ocazia curățeniei dinaintea Paștelui, doamna Popescu se neliniști puțin, pentru că soțul ei nu se lăsă dus de la fereastră, făcând imposibilă ștergerea parchetului de sub el. Se văzu nevoită să se mulțumească să-l șteargă pe domnul Popescu de praf, ocazie cu care descoperi noua textură a pielii bărbatului, anhidră și rigidă ca o scoarță de copac. Musculatura uscată își reliefa striațiile pe sub pielea tare și, chiar în vârful capului, crescuse un fel de cucui, pe care doamna Popescu l-a șters cu o cârpă umedă. Capacitatea de a vedea partea plină a paharului o ajută, și de data aceasta, pe doamna Popescu să-și regăsească liniștea, sporită de lipsa soțului din patul conjugal sau de la masa de prânz. Era mulțumită să-l știe nemișcat la fereastră, privind pe geam și să-i observe imperceptibila aplecare spre lumină. Pipăia uneori cucuiul tare din creștetul pleșuv: părea că își mărește volumul. În dimineața în care chemase ambulanța, doamna Popescu, privindu-se în oglindă, văzuse reflexia soțului ei, aplecat spre fereastra luminată. O furie uriașă o lăsă fără aer: domnul Popescu făcuse o floare, cu petale albe și moi, cu pistilul îndreptat spre soare. Ceea ce fusese confundat cu un cucui uriaș nu era decât un boboc ce explodase într-o splendidă risipă de catifea parfumată. Medicul venit la solicitarea doamnei Popescu, examină pielea bărbatului, ascultă cu stetoscopul și mirosi floarea. După un timp de gândire, doctorul hotărî că este în fața unui caz depășit, unde doar îngrijirile paleative își mai au rostul: puțină apă peste picioarele cu degete anormal de lungi, încâlcite pe sub parchetul lucios și, uneori, pulverizarea unei soluții insecticide, care să-l ferească de paraziți. Doamna Popescu a fost distrusă: era alergică la polen.

24 de comentarii la „Cândva, la o fereastră

  1. Hmm… daca doamna Popescu si-ar fi pus masca contra covid-19 pe care mai mult ca sigur o avea la indemana, ar fi putut sa reziste pana ce polenul isi va fi terminat misiunea si dupa putin timp floarea aceea ar fi facut un fruct de toata frumusetea (o caisa, de ex) iar domnul Popescu, spre bucuria doamnei Popescu , ar fi vegetat si inflorit cu folos. 😜

    Apreciat de 1 persoană

      • Caisa este un fruct moale, zemos, aromat, perisabil. Se poate împărți în jumătăți și ascunde un miez-sâmburele. Este acoperită de un puf fin și e plăcută la atingere. Este un fruct foarte senzual.

        Apreciază

  2. Mă, Rebelo, unul dintre motivele care m-au făcut să tac pe blog și, mai apoi, să nu mai scriu chestii „literare” a fost calitatea comentariilor. 🙂
    În altă ordine de idei mi s-a zburlit părul pe spinare cu povestirea asta. În sensul bun.

    Apreciază

    • Pentru mine e o pierdere că ai hotărât așa. Am crezut (deducând din rarele tale postări) că treci prin schimbări, transformări și adaptări. Am văzut odată într-un studio tv un scriitor de poezie și un critic literar care vorbea despre poezia scriitorului. Poetul era complet confuz în fața avalanșei de deducții critice și, în final, a recunoscut că nici prin cap nu i-au trecut ideile profunde dezvăluite de critic. Comentariile vorbesc, în general, despre cel care comentează și prea puțin despre tine. În concluzie, nu văd de ce te-ar supăra niște comentarii. Aș băga-o și pe aia cum că scrii pentru propria ta plăcere, dar îți respect inteligența.

      Apreciat de 1 persoană

      • Am trecut și prin schimbări, nu zic nu… În bine, dacă-ți poți imagina! 🙂
        Am văzut și eu genul ăsta de iscusință a criticilor literari, care-și scormonesc creierii să se dea deștepți/descoperitori de sensuri. Aplaud poetul care a recunoscut, onest, că nici prin minte nu i-a trecut… Pe de altă parte, vocea aia din cap care-ți „dictează” scrisul e, măcar pe jumătate, a subconștientului, așa că nu e imposibil să scrii lucruri la care crezi că nici nu te-ai gândit.
        Nu mă supără anumite comentarii, mă deprimă. 🙂 Sunt prea… terestre. Există cititori care cântăresc totul prin prisma realității. În fine, poate nu trebuia să fac observația asta…
        Așa e, scrii pentru propria plăcere, dar nu-mi imaginez artă fără spectatori. Și scrisul e o artă.

        Apreciat de 1 persoană

    • Mă, zâno!
      hai c’ai reuşit să mă ‘nervezi cu nervii.
      Şi mai că mi’a sărit şi somnul de frumuseţe.
      Că ce?! Noi ăştia, dăcât proştii… ce’avem? Lepră neoliterară?!

      Hai, cearcă să ieşi din cămaşa (lu’ gizăs era să zic, omg) lu’ arafatuslitteratus! Coboară-te zâno printre proşti, oleacăăăă…
      ……..
      mă dorm. şi dacă mă calmez… fac ca tata

      Apreciază

      • Stello, îmi pare rău că mi-a ieșit așa – unde dai și unde crapă. Nu zic că-s proști cititorii, zic că, atunci când pe un blog dai de literatură, ar trebui să ieși din pielea de cititor de știri. Să-l luăm de pildă pe inginerul zurliu: el scrie mereu un poem în proză despre femeie. 80% din cititori/cititoare vor să deducă cine o fi asta pe care o descrie zurliul? O fi vreo amantă? Nevastă-sa știe? O fi vreo fostă? Sau aia de care e îndrăgostit acum? A futut-o sau încă nu?
        Jules Verne a scris despre „la lună”, despre „sub mări”, despre „din Carpați”, și el, practic, cică și-a petrecut toată viața la el în bătătură… Știi ce zic? 🙂
        Cu ocazia asta te și salut, că nu te-am mai văzut de multă vreme și-mi era dor de tine.

        Apreciază

  3. Zâno,
    îmi pare bine că ţi’a ieşit aşa.
    Şi’ţi dau salutul ‘napoi. Atât.

    Doru’ ndărăt nu’l dau. Că nu mi’a fost, dă ce să mint? E drept că o vreme… când am văst că n-ai mai produs de nici unele, am zis: bă, bogdaproste, şi’o fi luat anu’ cel sabatic. Aleluia! să’i ţină gizăs năravu’. În nemernicia mea… if you know what i mean. Recunosc.

    Bă, da’.. vreme trece, vreme vine. Şi tu tăt nica. Atunci m-am cam îngrijorat. Că la câte ţigări sudezi, şi la tinereţea ta… Anyway. Te-am prins apoi răsădind la prostu’ satelor (site-uri cre’că se scrie; că cum se citeşte, e corect) şi m-am mai liniştit. Aleluia mi-am zis iară.
    ( că’i da naibilui colţu’ntro zis şi nu ţi’am spus cât te iubesc; ho, nu ţi’o lua’n cap: cât nu’i tot aia cu… )
    ……
    Mi’a plăcut ş’aia cu literatura. Aşa este.
    Aş mai adăuga- dacă’mi permiţi: e bine să taci!
    Că d’aia n’o fi blagoslovită adolescenta cu puzderie de comm-uri.
    Ori mai ştiu eu ce, şi câţi (nu câţu!) naiba dă scârbe de critici aliterari(?).
    Şi tot legat de asta cu literatura, şi cu d’ale tale. Hai să fim serioşi.
    Poţi să scrii despre un ménage à trois, dacă nu l’ai trăit vreodată?
    Da, dacăăăă… eşti Jules, ori Castu(bine, pe el nu’l plâng).
    Înţelegi ce zic?!

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s