Proza scurtă: Jurnal de îndrăgostit

Azi, când am văzut-o prima dată, am știut că inima mea și-a găsit stăpâna. De după perdea o puteam privi cum își face curat în mașină. Îi șade așa de bine cu aspiratorul micuț și roșu în mână, mai ales când deretică pe locul șoferului, jumătate băgată în mașină, jumătate la vedere. Are pantaloni de trening mulați și, de după perdeaua mea, mă minunez ce forme rotunde are posteriorul ei când se apleacă să aspire scaunele din față. Îi văd și mijlocul de viespe și nu pot decât să mă bucur că e o femeie de casă, care nu cheltuie bani pe spălătorie, loc plin de haidamaci. M-a apucat strănutul. Cred că perdelele sunt pline de praf, dar nu-mi părăsesc postul de observație până când sufletul și viața mea nu termină de curățat mașina din parcare. O văd plecând cu aspiratorul roșu și cu o găleată plină de perii. Sânii îi saltă sub tricou în timp ce pășește spre intrarea în bloc și eu o iubesc din tot sufletul meu. O să-i scriu un bilet, pe care o să i-l las în parbriz, sub ștergător: „te iubesc de nu mai pot, ești ca fecioara între sfinți, ca-n Biblie, Rachelo, și vreau să-ți fac copii”. Când aud femeile de copii sunt ale tale, înnebunesc.

Am văzut-o de dimineață, pleca la serviciu și arăta ca în reclamele cu femei fericite. Nu mi -a plăcut ținuta office, era cam strâmtă și nu-mi place să se holbeze alți bărbați la ea. A intrat în mașină și a zăbovit puțin cu piciorul stâng pe caldarâm, cât să-i văd frumusețea de gleznă subțire, cu musculatura lungă și fermă. Despre femeile cu glezne subțiri am auzit că sunt focoase în pat, dar nu știu dacă e adevărat, că Gina avea niște bulumaci de glezne și era ca o locomotivă diesel, de mă rupea în două. Sper să nu aibă apucăturile Ginei, că mă durea tot corpul de la brâu în jos după o noapte de dragoste. Și cu mașina trebuie să fac ceva, că broscuța aia verde nu e de femeie serioasă. Cred că vând broscuța și îi iau ceva frumos, la mâna a doua. I-aș scrie un bilet, să i-l pun în parbriz: „te iubesc mult, dar trebuie să faci și tu un efort, ca dragostea noastră să fie veșnică”.

Azi a venit cu un buchet de flori, de la serviciu sau de unde naiba o fi vagabondat. Nu-mi vine să cred că e o stricată. Dacă i-aș scrie un bilet, i-aș spune că și-a bătut joc de dragostea noastră. Am iertat-o, ce să fac…. Poate că e profesoară sau doctoriță și a primit la școală sau la spital florile alea. Dacă e doctoriță, am dat de belea, dar o să-i interzic să facă gărzi, că toată lumea știe ce se întâmplă în gărzile din spital.

Azi a venit cu un haidamac. Am vrut să cred că e un verișor, dar n-am putut, că i-am văzut pupându-se pe gură. Am așteptat să intre în bloc, m-am încălțat, strănutând întruna și am coborât să-i pun sub ștergător biletul pe care l-am scris cu inima sângerânď: ” curva dreacu”.

Inteligențe

Întâi apare nevoia inefabilă, care mă împresoară ca o boare, fără să o conștientizez pe deplin. E ca simptomul adormit al unei boli care nu s-a instalat încă. Incubație. Este momentul în care inteligența artificială se dovedește mai deșteaptă decât mine (mult mai deșteaptă) și mă copleșește pe toate căile posibile cu frânturi conștiente ale dorințelor mele. Nu apuc să mă gândesc la o vacanță fără ca laptopul, telefonul sau pc-ul să nu-mi arate că merit o vacanță: destinații, trasee turistice, echipamente sportive și restaurante sosesc în calupuri organizate, stârnindu-mi curiozități și standarde pe care nu le-aș fi avut în mod spontan. Mă trezesc calculând bugete și ea, inteligența artificială, adaptează imediat oferta concretă a dorințelor mele la posibilitățile financiare. În centrul preocupărilor inteligenței artificiale sunt eu, cu plăcerile și dorințele mele, care nu apucă să se învechească, așa cum mi-aș dori uneori. Pentru că uneori îmi place mai mult să-mi doresc și mai puțin să capăt ceea ce-mi doresc. Dincolo de acest mic neajuns, pe care un program informatic l-ar putea rezolva dintr-o mișcare cu aspect de clic, despre inteligența artificială nu am decât cuvinte de laudă: îmi odihnește mintea până la topirea dorinței de a face eforturi de prisos, cum ar fi efortul de a-mi stabili nevoile. Pentru că nimic nu se pierde și totul se transformă, ne putem gândi la o constantă k a inteligenței pe pământ: dacă inteligența artificială e în creștere liberă, undeva vom avea o pantă descendentă a unui alt tip de inteligență. Poate fi vorba de inteligența umană și semne că acest lucru se întâmplă există. Cum ar fi informațiile de pe eticheta unui produs pentru bebeluși, un marsupiu textil în care mama își poartă copilul pe piept. Eticheta conține informații despre modul în care se spală marsupiul (la mașină de spălat), cum se usucă sau cum se depozitează. Atenționarea finală se referă la necesitatea scoaterii copilului din marsupiu, înainte de spălare. Dacă atenționarea e necesară înseamnă că inteligența umană e în impas și doar un roboțel cu suflet bun (Wall-E sau Eva) se mai poate gândi la viitorul omenirii.

Eroarea

Îl numisem Haiducu și, cu inocența copilăriei, credeam că am un câine și că-i sunt stăpân. Uriaș, cu un cap monstruos și ochi injectați, învelit într-o blană plină de scaieți, Haiducu își ducea viața solitară departe de oameni și de animale. M-am apropiat cu indârjire și curaj, repetându-i că pe el îl cheamă Haiducu și e câinele meu, ca și cum aș fi rostit o vrajă care chiar îl transforma în câinele meu. Visam, de la înălțimea mea de preșcolar, să am ciobănescul la picioare, cu botul uriaș culcat pe sandalele mele, gata să-mi ghicească dorințele de stăpân. Dintr-un motiv sau altul, Haiducu m-a acceptat, cu o bunăvoință superioară, privind prin mine ca și cum nu aș fi existat. Acum știu că mă desconsidera profund și că nu a simțit vreo clipă nevoia de a-mi demonstra lipsa mea de importanță. Îi adunam ciulinii din blană, cu adorație și mulțumire de sine, în timp ce alți copii ne priveau de la distanță, în așteptarea unui deznodământ sângeros. Haiducu stătea pe loc , privind prin mine, și eu îndrăzneam să-l mângâi pe cap, așa cum ar face orice stăpân. Într-un vârf de curaj l-am încălecat, ținându-mă de blana cu scaieți și Haiducu m-a purtat agale, fără să pară deranjat, până într-o tufă la rădăcina căreia putrezea vreo mortăciune. Haiducu și cu mine apreciam mirosurile și ciulinii în mod diferit, ceea ce a dus la apariția compromisului în viața mea timpurie. Merita cu prisosință să-ți zgârii pielea prin boscheți și să miroși a gunoaie pentru scurta călătorie de pe spinarea uriașă. Haiducu mă lepăda lăsându-se pe picioarele din spate și mă părăsea chiar când credeam că îl stăpânesc mai bine. Germenii dezamăgirii și ai îndoielii încolțeau în mine, doar până la o nouă întâlnire cu animalul. Exersam încă de atunci memoria selectivă și rețineam doar acele lucruri care îmi slujeau dorințele, ignorând cu multă lejeritate acele amintiri care-mi stricau plăcerea. Când nu a mai apărut, am trăit spaima pierderii și a responsabilității. L-am căutat și l-am găsit, dosit după un gard, la umbră. Pentru prima dată, Haiducu m-a considerat importantă și și-a ridicat puțin buza de sus, dezvelind niște dinți mari. Din Haiducu a ieșit un mârâit înfundat, de care nu mai era nevoie, pentru că raporturile dintre noi deveniseră limpezi ca lumina zilei. Am privit de la distanță cum Haiducu își lingea cei cinci pui, frumoși și urâți în același timp, pe care tocmai îi fătase. Prima eroare notabilă din viața mea va fi urmată de multe altele, făcând posibilă scrierea unor povești, ca cea de față.

Camera galbenă

Chiar dacă nu vedeam pe nimeni, am știut tot timpul că nu sunt singură. De aceea, pășeam cu atenție prin camera galbenă cu pereți nesfârșiți, de teamă să nu mă lovesc de intruși, rătăciți ca și mine. Poate că lumina difuză, de un galben-murdar, îmi îngreuna mersul și mă făcea precaută, în încercarea mea de a detecta sursa luminii. Nicio fereastră nu strica simetria pereților galbeni, deschizând perspectiva unei singure destinații, necunoscute. Nu m-am mirat prea mult când, în tranzitul meu prin camera galbenă, ce semăna cu o stație de metrou pustie și slab luminată, l-am întâlnit pe bătrânul flașnetar. Stătea pe jos, rezemat de peretele galben și era luminat de nicăieri, ca și cum el ar fi fost o sursă de lumină. Deși nu-i vedeam ochii, acoperiți de sprâncene stufoase și pierduți în fundul unor orbite adânci, știam că este mulțumit, așa cum se odihnea alături de flașneta sa. „De ce nu cânți, flașnetarule?” l-am întrebat în gând. „Să nu se sperie pasărea”, mi-a zis el fără vorbe și eu am știut că o pasăre mare vine și se lasă hrănită de bătrânul fericit să o atingă pe cap. Moșul o hrănea cu propriul ficat și spunea că pasărea uriașă e un miracol. „Dar e periculos miracolul tău,” am apucat să-i zic, fără cuvinte, și nu am mai auzit răspunsul. Pereții galbeni mi-au arătat ieșirea și camera ca un coridor infinit m-a expulzat afară, în timp ce inima mea își regăsea un sănătos ritm sinusal. Am căutat mult cheia camerei galbene, pentru că îmi era drag flașnetarul și aș fi vrut să-l văd. Am găsit cheia, după chinuitoare căutări. Avea formă de sincopă și deschidea camera galbenă într-o singură secundă. Am știut că nu sunt singură și am pășit cu grijă să nu mă împiedic de alți rătăciți. Gânduri care nu erau ale mele se loveau de pereții galbeni și se întorceau către mine în valuri succesive. Am început să alerg de-a lungul gândurilor străine, în speranța că-l voi găsi pe bătrân. Așa a și fost. Întâi am văzut flașneta, în jurul căreia mișuna o mică mulțime, care producea valuri de gânduri. Se minunau de frumusețea instrumentului și încercau să învârtă manivela înțepenită. Flașneta a rămas mută și, într-un gol de gândire, produs de dezamăgire, am strigat: „dar bătrânul? unde e bătrânul?” Mulțimea a reverberat într-un singur gând, arătându-mi o umbră ce se odihnea sprijinită de un perete galben: „a murit, un bețiv, nici ficat nu mai avea”. Înainte să apuc să-i urăsc pe rătăciții din camera galbenă, am fost aruncată din nemărginitul coridor. Mi s-a părut, pentru o clipă, că am atins o aripă uriașă, fâlfâind greu. Am simțit  miracolul – un miracol periculos și flămând.