Să nu-ți furi singur căciula!

Această expresie plină de tâlc face parte din bagajul de vorbe înțelepte ale poporului român și e folosită frecvent în vorbirea curentă. Pentru un străin, nevorbitor nativ de limbă română, expresia ar putea suna un pic ciudat, imaginându-și un viscol și un ger năpraznice, în care un oarecare iese cu capul neacoperit, pentru că nu are căciulă. Străinul se poate întreba unde este căciula și își poate răspunde că acel oarecare și-a furat-o. Singur. Probabil că străinul se va gândi că oarecarele este cam prostuț, să stea în gerul aprig cu urechile degerate, făcând un gest fără noimă, ca acela de a-și fura singur căciula. Pentru vorbitorii nativi de limbă română, sensul expresiei este de a face demersuri prostești și risipă de energii spre o finalitate incertă; să te minți singur; să acționezi împotriva intereselor tale. Și vorbitorul de limbă română, și străinul consideră că cel care își fură căciula singur este puțin cam prost și acționează împotriva sa, incapabil să vadă realitatea. E momentul să vă mărturisesc că această expresie îmi produce confuzie, tristețe și chiar mă înspăimântă. Sunt de acord că  a-ți fura singur căciula este un semn de prostie și de slăbiciune, dar… în comparație cu ce? Răspunsul natural este „cu a fura căciula altuia”, situație în care urechile nu-ți vor mai îngheța sub gerul năpraznic (pentru străinul care traduce expresia) sau vei merge în direcția intereselor tale, chiar dacă lezezi interesele altora (pentru vorbitorii nativi de limbă română). Așadar, dacă îți furi singur căciula ești un prost, spre deosebire de cel care fură căciula altuia, care e un isteț. Din păcate, în bagajul de expresii cu tâlc ale poporului român nu am găsit nicio trimitere la furtul căciulii altuia: ești prost doar dacă îți furi singur căciula.

Reclame

Sindromul paginilor necitite

Aveau bunicii mei, la țară, o căsuță cu vreo trei camere, una în continuarea celeilalte, dar traiul și-l duceau exclusiv în una singură, unde mâncau, dormeau și puneau țara la cale. Când mă nimeream prin vacanțe pe la bunici, îmi făceau și mie loc în camera de zi cu zi, ne înghesuiam puțin, dar niciodată nu mi-a trecut prin cap să întreb de ce nu folosim și celelalte camere, pregătite de primit oaspeți, cu cearceafurile albe și pernele umflate, pline de puf de gâscă, din bătătura lor. Erau camerele „bune” și doar târziu, când nu mai eram un copil, dar nici adult nu eram, am fost poftită să dorm în camera de la drum. Era pe vremea când începuse să îmi trebuiască un anume tip de societate, iar vacanțele la bunici începuseră să fie plictisitoare. Atunci am citit cea mai diversă literatură, de la aventură, capă și spadă, cărți de rugăciuni, un abecedar vechi, până la cărți vechi, „de dinainte”, prin care nu prea aveam voie să umblu. Bătrânii nu aveau o bibliotecă prea mare și într-un decembrie târziu, cu zile scurte și nopți lungi, m-am trezit că nu mai am ce citi și m-am reorientat panicată spre colecția de ziare locale, pe care tataie le strângea meticulos. Nu mi-au plăcut și, în plus, tataie era mofluz ca orice colecționar cu colecția violată. Atunci am găsit, la o întindere de braț și sub ochii mei, așa cum sunt uneori lucrurile evidente pe care nu le vezi, cea mai frumoasă carte citită vreodată, puțin îngălbenită și cu urme de umezeală. Tataie o ținea lângă soba de teracotă și rupea câte o pagină din ea, o îmbiba bine cu gaz, o arunca peste lemnele din sobă și o aprindea cu chibritul. După o vâlvătaie inițială, mult fum și suflat în foc, lemnul începea să se aprindă, teracota se încălzea și ochii începeau să ți se închidă într-o toropeală plăcută. Cea mai frumoasă carte citită vreodată nu avea coperți și nici primele capitole, căci iarna începuse de mult și tataie avea tabieturile lui în ce privește aprinderea focului. Avantajul era că lectura te trimitea în plină intrigă, complicată de autor și de paginile lipsă, într-o afacere familială, condimentată cu pasaje scandalos-sexuale și cu răsturnări uriașe de situație. Cartea s-a citit foarte repede, filele salvate de foc se întorceau aproape singure și finalul se apropia cu elan. Eu, cititorul, eram cu sufletul la gură, simțeam deznodământul și aproape tremuram de curiozitate și nerăbdare. Așa m-a găsit ultima pagină, unde, în plin punct culminant, am fost anunțată că s-a sfârșit primul volum. Și atât. Nu știam cum se numește cartea sau cine a scris-o, ci doar că personajele purtau nume ungurești. Restul vacanței, în serile lungi în care tataie mai rupea câte o filă din cea mai frumoasă carte citită, nu am făcut decât să imaginez finaluri posibile, cu convingerea fermă că îmi scapă finalul adevărat al cărții. O sumă de frustrări, nefericiri, neputințe m-au chinuit grozav o vreme, constituindu-se în sindromul paginilor necitite, care nu există documentat, dar pe care îl pot patenta chiar acum. Odată apărut, acest sindrom te va urmări toată viața, atunci când distracția începe după ce pleci tu de la petrecere, sau atunci când sexul cel mai grozav s-ar fi întâmplat dacă nu adormeai înainte de vreme.

Există viață după RMN!

Deși nu mi-am dorit niciodată, persoane cu autoritate medicală m-au trimis din două vorbe seci să îmi fac un RMN, adică o investigație noninvazivă (așa spun ei), prin rezonanță magnetică nucleară. Pentru o femeie ca mine, puțintel claustrofobă și puțintel ipohondră, doar atât cât îi șade bine unei femei sărite de 40 de ani, metoda aceasta de investigație nu pare deloc noninvazivă. Evident, cu șiretenii de femeie trecută prin viață, m-am opus introducerii mele în tubul de rmn, împingându-mă discret în vârful degetelor de la picioare, cât să fur trei, patru centimetri care să-mi permită să scot nasul afară din tub. Șireteniile mele au rămas fără finalitate, deoarece asistentul medical care vedea de mine s-a dovedit cel puțin la fel de șiret și prin diverse viclenii a reușit să mă vâre înapoi în tub. Ba mai mult, mi-a aranjat gingaș mâinile pe piept, cu o alarmă în mâna dreaptă și mi-a ordonat să nu mă mai mișc. În tub, cu mâinile pe piept și cu o palmă de loc în fața ochilor. Dacă vă gândiți la poziția dintr-un sicriu, să știți că la asta m-am gândit și eu și nu mi-a plăcut deloc ideea că nu ai loc de întors, la propriu și la figurat. Să scap de neplăcere,  am hotărât să închid ochii și să-mi imaginez ceva relaxant, care să mă liniștească: un șezlong , soare și mare, cu mine zăcând pe șezlong. Cum tehnicile de relaxare nu prea funcționează la mine, am dat chix și de data asta, imaginea relaxantă cu soare și apă sărind de fiecare dată când o construiam pe o imagine, de altfel simpatică, în care hamsterul meu Bubulina, nu mai voia să iasă din țeava goală de hârtie igienică pe care i-o pusesem în cușcă pentru joacă. Era de fapt o amintire care se actualiza obsedant, cu un tub de hârtie igienică pierdut în talaș. Era și Bubulina, dar nu o vedeam, pentru că îi plăcea mult în tub. Cu ochii închiși și mâinile pe piept, cu gândul la Bubulina, încercând să dau un ritm zgomotelor pe care le auzeam în urechi, cu o încredere nemăsurată în alarma din mâna dreaptă, o jumătate de oră am stat cuminte în tub, fără să mă scarpin, să tușesc sau să-mi bălăngăn picioarele, deși le-aș fi făcut cu drag pe toate. A venit și ieșirea din microspațiu, la un loc cu revelația, cu adevărat mesmeriană, că tubul de rmn este o nimica toată în comparație cu tubul pe care percepția mea nu-l poate cuprinde și în care eu și alții ca mine (poate voi), stăm de bunăvoie, asemeni Bubulinei.

O femeie frumoasă

Era ultima dintr-un șir lung de femei frumoase, în care frumusețea se transmitea ereditar, din mamă în fiică, mai puternică și mai copleșitoare de la o generație la alta. Nu știa cum își poate dori cineva frumusețea pentru că ea se născuse frumoasă, fără să facă vreun efort pentru asta, dar avea să afle de foarte timpuriu ce greu poate fi să-și poarte frumusețea șlefuită de predecesoarele ei. Își amintea cum atârna de mâna mamei ei, nespus de frumoasă, ca o icoană pe care oamenii o priveau cu evlavie și spaimă, făcându-le loc să treacă, în tramvai sau pe trotuar. Câte o femeie mai curajoasă, apuca de obraji copila și, scuipând-o de deochi, o pupa pe ambii obraji, minunându-se de cât de frumoasă poate fi. Nu poate uita cum își ștergea obrajii cu dosul palmei de pupăturile mereu prea umede și cum mama ei se grăbea să o scoată de sub privirile adoratoare. Își amintea cum, la școală, nu putuse să își facă vreo prietenă, ci stătea singură în bancă, făcând timid încercări de conversație convențională. Nu primea niciodată răspuns pentru că fete și băieți laolaltă amuțeau atunci când ea vorbea, aruncând priviri oblice și nedumerite spre fata care semăna cu o zeiță indiană. Până la urmă a renunțat să-și mai facă prieteni, prinzând uneori frânturi din pălăvrăgeala fetelor: unele considerau că e urâtă că are nasul prea mare și buzele prea subțiri, altele- că are nasul prea mic și buzele prea groase. Băieții o priveau uneori, de departe, și se țineau la distanță. Nu o pomeneau niciodată când vorbeau despre fete pentru că nu o luau în calcul ca pe o ființă terestră. Iar atunci când, îndrăgostită până peste urechi, s-ar fi lăsat cucerită cu dragă inimă, băiatul fugise cu altă fată, aproape urâtă. Își amintea și de una din puținele nopți de dragoste, când, aproape fericită, își privea partenerul care dormea alături de ea, amețit de alcool și amor și își închipuia că i-ar putea fi nevastă. Doar că tânărul a deschis ochii și a privit-o un timp cu admirație și oroare sacră, și-a întors de la ea ochii ce-l dureau și a plecat grăbit, bălmăjind cuvinte fără noimă: frumusețea ei atingea apogeul, depășind limitele toleranței omenești, rănind retine și detronând zeități. Renunțase la a fi nevastă, dorindu-și de acum, cu ardoare, un copil, poate o fetiță, căreia să îi dăruiască din preaplinul său, întregind un șir de mame frumoase și triste, purtând după ele câte o fiică ce va fi pupată umed pe ambii obraji de câte o gospodină mai îndrăzneață.

Melancolic

Își ascundea de ochii lumii mica plăcere vinovată, râzând, vorbind, iubind, astfel că era greu să-l bănuiești că ochii lui privindu-te în ochi nu te vedeau, ci erau ațintiți către interior. Acolo, în interior, erau efluviile mnezice, cu impregnații onirice, pe care le pipăia, iar și iar, cu o desfătare aproape tristă. Mai cu seamă se delecta cu răscolirea sedimentelor fosilizate ale unor amintiri incerte, de o dulceață dureroasă, în care nu  exista nici o particulă de conștiință, ci întreaga sa ființă se reducea la un tub digestiv esențial și, asemeni unui protozoar, se conecta la universul osmotic prin coloidul amniotic și hiperbar. Amintirile astea îi plăceau cel mai mult, poate prin inconcretețea lor diafană și nu ezita să-și întoarcă ochii spre ele, chiar și atunci când nu era singur și  era ca și cum corpul său fizic râdea, vorbea și iubea, dar el nu era niciodată acolo, ci se deda plăcerii lui întunecate, tânjind după realități improbabile. Când i se născu primul urmaș se bucură așa cum se cuvenea, dar bucuria nu putea fi totală pentru că îi lipsea fermentația amintirii, pe care timpul și aducerea-aminte le lustruiau, dându-le acea dulceață dureroasă. Și așa, se întâmpla să treacă prin viață ca un somnambul, mergând cu spatele către viitor și pricepându-se de minune să transforme prezentul în trecut. Foarte târziu, când va fi un trup degenerat de timp, se va gândi puțin la viitor, pe care îl va pipăi cu ochii întorși spre sine, atunci când nanoparticule de conștiință îi vor trimite semnale cum că osmolaritatea bine cunoscută a universului este foarte aproape și, asemeni unui protozoar, se va conecta cu acesta, devenind el însuși un univers organic.

Premiul pentru cel mai bun actor

Învățam în una din acele școli anoste, cu pereții plini de portretele „conducătorului iubit” și de mesaje patriot-dogmatice, aparținând aceluiași „iubit”. Cum mi-a venit ideea nu-mi amintesc, dar îmi amintesc cât de repede mi-am pus ideea în practică: am dezlipit câte o literă ici, câte o literă colo, de pe stofa roșie a panoului patriotic, astfel încât textul și-a schimbat complet sensul, incluzând mărci de țigări „străine” și de mașini nemțești. Popularitatea mi-a crescut până la cer, o zi sau două, când fapta a trecut în uitare, așa cum se întâmplă cu toate faptele. Uitasem complet de poveste atunci când am fost chemată în cabinetul directoarei, mult după ispravă, pentru că un profesor a sesizat că pe panoul acoperit de stofa roșie apare Olae Ceaușescu. Directoarea, foc și pară, cu o construcție complicată în vârful capului care mă îngrozea, mi-a vorbit de nota șapte la „purtare” și de exmatriculare, dar și de posibilitatea de iertare, dacă vin cu tata la școală. Problema era gravă, dar nici cu tata nu aș fi venit, că ar fi devenit o problemă cosmică. Mintea fertilă de adolescent a găsit repede o soluție și, iată-mă pe un șantier din vecinătatea școlii, căutând un tată de ocazie, să-l duc directoarei. L-am găsit repede, într-un grup de muncitori care se făceau că muncesc în jurul unei sticle de coniac „Drobeta”. „Tata” nu a avut nevoie de mari rugăminți, a înțeles situația, și-a aruncat roaba la care împingea, și-a șters mâinile pe salopeta fără culoare, și-a aranjat mustața prăfuită și a pornit spre școală, alături de mine,  care îl dăscăleam cum puteam mai bine. Am intrat umăr lângă umăr în biroul directoarei, care i-a spus scurt despre fărădelegile mele de o gravitate impresionantă. „Bine, mă tătuțule, așa te-am crescut eu? De-aia muncesc eu să te țin la școală?” „Tătuțul” se aprindea pe măsură ce vorbea și un „v” adânc și amenințător i se profila între sprâncene. De sub mustața apretată de praful de șantier ieșea o voce baritonală, ce se lovea de pereți și îmi reverbera în stomac. „Numa’ mă-ta e de vină, că vă snopesc pe amândouă diseară când ajung acasă”. Și „tătuțul”, într-o atitudine histrionică amintind de Richard Burton, nițel afumat, mima câte o scatoalcă înspre mine, ca un preludiu al pedepsei ce va veni negreșit. A fost o clipă când am regretat că nu l-am adus totuși pe tata, pentru că „tătuțul” era foarte convingător, făcând să tremure chiar și arhitectura impecabilă a cocului directorial, semn al unei defensive precipitate: „lăsați, domnu’, că așa fac copiii, prostii”. Și directoarea s-a grăbit să ne ierte, cu promisiunea din partea mea și a „tătuțului” că fapta nu se va repeta. I-am mulțumit muncitorului din toți rărunchii și ne-am despărțit după poarta școlii: eu am plecat spre alte năzdrăvănii, el- spre roaba lui și spre sticla de „Drobeta”.

Vecinii

Cum cursul vieții nu e mereu liniar, am avut și eu sincopele mele, care m-au dărâmat, m-au stors de energie, m-au făcut să mă reevaluez și, în final, m-au făcut mai puternică (discutabil). Una din aceste sincope m-a aruncat, pe nepusă masă, într-un bloc de garsoniere confort doi, în care am petrecut un an. Avea garsoniera mea confort doi niște geamuri uriașe, nefirești pentru dimensiunile casei, care dădeau într-o curte interioară plină de copaci înalți, cu o mare însemnătate pentru mine, făcându-mi șederea aproape plăcută. Ferestrele și copacii m-au ferit de depresia pe marginea căreia m-am tot plimbat în acele vremuri. Și bineînțeles, mai erau vecinii, mulți și stranii, ca niște personaje ale lui Kusturica, care m-au adoptat din prima mea zi acolo. Vecina de dedesubt era singură, nefericită într-un amor cu un țigan frumos care o iubise un timp și o lăsase pentru alta. Femeia îl iubea parcă mai mult acum, părăsită, și, din prea multă dragoste neîmpărtășită, înnebunise de-a binelea, cu acte în regulă. Așa se pot explica orele la care îmi făcea câte o vizită, ocazie cu care îmi cerea, sub titlul de împrumut, țigări, cafea, telefonul-că ea nu mai are credit. Îi ascultam nefericirea prin pereții subțiri, pentru că uneori plãngea cu hohote, povestindu-și sieși despre dragostea ei prea fierbinte pentru normele uman-suportabile. Ușă în ușă cu mine stătea nea Marinică. Avusese un accident vascular și își purta sechelele în plimbări interminabile în jurul blocului. Nu înțelegeam ce îmi spune, din pricina afaziei, dar stăteam mult de vorbă: repeta aceeași silabă ca un ecou hodorogit și gesticula din brațul valid, zâmbindu-mi cu jumătate de gură. Îl găseam seara proțăpit în fața blocului, lângă bordură, rotindu-și brațul și arătându-mi că mi-a păstrat loc de parcare. Eram prieteni. Pe undeva mai sus locuia pictorul. Avea plete alb-gălbui, o căruță de ani și un singur rând de haine, care miroseau îngrozitor. Picta într-un bloc de desen cât era ziua de lungă, tot în fața blocului. Aceeași stradă umbrită de copaci, într-o manieră naivă și entuziastă își găsea locul în blocul de desen de școală. Pictorul sărea sprinten să îți deschidă ușa și să îți facă o mică plecăciune și nu-și uita niciodată zâmbetul dedicat unei doamne. Dacă îți țineai respirația te puteai bucura de cavalerismul desăvârșit pentru care pictorul își părăsea uneori actul de creație. Nu pot să nu amintesc de momentul în care mi s-a spart o țeavă la baie și din toate cotloanele blocului de garsoniere confort doi s-au revărsat, la mine în casă, cohorte de vecini pe care nu cred că-i mai văzusem vreodată, gata să repare, să schimbe, să rezolve. Nu mi-au reparat dar, printr-un proces sinuos și aproape pervers, mă făceau să mă simt bine: eram acceptată în acea mare familie ciudată și suprarealistă.

Iar eu le sunt recunoscătoare și aș vrea să le spun că mă gândesc des la ei.

 

Amintire

Dacă ne vom întâlni vreodată, la un pahar de vorbă bunăoară, vom ajunge inevitabil să depănăm amintiri, fiecare pe ale lui. Tot inevitabil, îți voi spune o poveste despre o pățanie din copilăria mea, pentru că o povestesc de fiecare dată la un anume moment z al paharului de vorbă. Eram doar o fetiță când, eu și părinții mei, ne întorceam seara târziu de la o petrecere. Petrecerea era mai mult a lor, ceea ce se putea vedea cu ochiul liber în disprețul plictisit cu care mă lăsam târâtă, între părinții ce mă țineau fiecare de o mână. Mie îmi era somn și voiam în brațe, dar ei considerau că sunt un copil mare și trăgeau de mine astfel încât nu aveam altceva de ales decât să pun un picior în fața celuilalt. Era întuneric, acel întuneric al Bucureștiului comunist, când nu zăreai decât la un pas în față trotuarul pe care mergeai și ghiceai doar siluetele negre ale blocurilor pe lângă care treceai. Adică era întuneric, dar un bec chior tot se găsea pe undeva, suficient să facă umbrele mai lungi și pisicile mai negre. Și cum mergeam noi așa s-a întâmplat că părinții mei au văzut o umbră mișcându-se și, îngrijorați în pustiul acela îtunecat, m-au strâns mai tare de mână și au grăbit pasul. Ba chiar au părăsit trotuarul și au luat-o pe mijlocul șoselei. Plictisul mi-a dispărut și groaza că vom fi atacați de un răufăcător m-a făcut să văd siluete pândind pe după copaci. Simțeam urmăritorul pe urmele noastre și am crezut că sfârșitul violent al vieții mele venise. Mi-am aruncat de câteva ori privirea în spate și puteam vedea doi ochi galbeni fosforescenți de o cruzime înfricoșătoare, scrutând întunericul după noi. Răufăcătorul era îmbrăcat în haine întunecate, semănând mult cu un ninja negru ce curgea pe lângă umbrele noastre. Mai mult moartă decât vie, am ajuns acasă și îmi amintesc frisonul de spaimă care m-a scuturat mult timp. Aceasta este amintirea din copilărie pe care v-o voi povesti negreșit și fiecare nouă evocare a ei îmi aduce în prim-planul conștiinței doi ochi galbeni și cruzi, precum și hainele negre de ninja. E amintirea mea care nu are nicio legătură cu realitatea: adevărul e că Bucureștiul era întunecat și pustiu și părinții mei au preferat să meargă pe mijlocul străzii. Nimeni nu ne-a urmărit și totuși, posibilitatea ca acest lucru să se întâmple a fost suficientă să creeze într-o minte de copil imaginativ o poveste de groază. E ciudat cum un lucru care nu s-a întâmplat se constituie într-una din cele mai puternice amintiri ale copilăriei mele.

Două minute

Cum stăteam în stație, cu ochii în zare către troleul înțepenit în trafic, o doamnă bonomă și jovială mi-a zâmbit cu un zâmbet neverosimil de senin. Dintr-un mimetism social i-am întors zâmbetul, gândindu-mă că poate ne-am mai întâlnit și nu sunt capabilă să o recunosc, așa cum mi se mai întâmplă. Femeia a recunoscut în mine semnele unui auditoriu perfect și, nici una, nici două, a început să îmi povestească viața ei. Are aproape 70 de ani, dar nu îi dădeai nici 50, mergea să își cumpere spanac din piață, în Canada e foarte frig și ea nu mai suportă iarna și zăpezile. E farmacist și a avut multe de oferit societății, dar în Canada să nu cred că umblă câinii cu covrigi în coadă, că nu e adevărat. Ea s-a chinuit îngrozitor timp de doi ani în care a făcut munci umilitoare, încercând să își găsească un post de farmacist. Canada i-a adus doar un divorț, el și-a găsit pe altcineva. „De ce mă părăsești?” „Ea e mai sexi.” „Ce are mai sexi decãt mine?” „E o femeie care tace”, i-a răspuns bărbată-său și l-a dat naibii că și-a luat altul, pâinea lui Dumnezeu. În România s-a întors cu mare drag, aici în aprilie nu mai vezi troiene și găsești spanac. A intrat în farmacia de la Tei și le-a zis:”măi, fetelor, mai udați și voi florile din vitrină, că s-au pleoștit de tot!”. Ea înțelege că au treabă, dar dacă nu uzi florile, măcar să iei ghivecele alea din vitrină. E foarte rău că nu a făcut un copil, a vrut să își facă mai întâi un rost, apoi a fost cam târziu, dar, și alții, cu copii, nu o duc prea bine și numai de griji au avut parte. Acum are parte de liniștea pe care a căutat-o toată viața și se bucură mult că m-a cunoscut, că…uite..mi-a venit troleul.

Am urcat în troleu clătinându-mă sub tirul logoreic, din care m-am ales totuși cu vreo două idei cristalizate: în Canada câinii nu au covrigi în coadă, ci sunt doar niște câini banali, degerând printre troiene; femeile sexi vorbesc puțin; dacă ești ca o sită și nu poți ține nimic (bucurie sau necaz) în interiorul tău, vei arăta cu 20 de ani mai tânăr. Lecția de viață a durat aproximativ două minute.

 

 

 

 

 

 

 

Creatorul

Într-o clipă se hotărî să umple întinderea aceea prăfoasă cu ceva: i se părea anostă. Și praful deveni roșu, auriu, portocaliu pentru că agăță pe cerul gol un soare uriaș, de o culoare puternică, să-i lumineze spațiul. O vreme își contemplă creația, gustând din frumusețea policromă a soarelui său roșu, auriu, portocaliu. Se juca la nesfârșit cu reflexia nesupusă vreunei reguli până ce ochii îi oboseau și atunci soarele apunea, lăsând întinderea prăfoasă într-un întuneric imperfect. Apoi se gândi să umple spațiul cu un oraș, pe care îl migăli mult, cu trudă, precum un arhitect suprasolicitat: alese cărămidă roșie și acoperișuri lucioase în care soarele său policrom să se poată juca în voie. Puse la voia întâmplării și vreo două statui albe, marmorate, care aveau trupuri de femei împlinite: una reprezenta iertarea și avea ochii orbi încărcați de sensuri, iar cealaltă era regretul și creatorul o așezase sugestiv în fața închisorii propriilor instanțe morale. Se delectă un timp cu noua sa creație, până când își dădu seama că orașul acela frumos era foarte pustiu. Atunci creatorul se gândi să îl populeze și se munci să facă un om: făcu și modelă o masă amorfă de nervi, vase și mușchi și omul, de înălțimea celor mai înalte turle din oraș, putea fi văzut trecând absent pe sub soarele roșu. Creatorul știa ce îi lipsește și se gândi să îi dea omului puțină rațiune și puțină simțire, un strop din sinele său. Și atunci minunata creație își deschise ochii spre împrejurimi și își întinse mâinile spre căldura roșie: părea fericit, mai cu seamă că tatăl lui- creatorul nu se putuse decide asupra unui sex și își lăsase omul asexuat, lipsit de frustrările vreunei lipse sau de superioritățile vreunui surplus. Ar mai fi vrut să creeze ceva, dar omul îi consuma toate resursele și de abia mai reuși să umple spațiul acela tăcut cu un murmur ce izvora din omul asexuat, ca o materializare vâscoasă a unei gândiri primordiale. Murmurul reverbera lovindu-se de acoperișurile lucioase și creatorul știu că de acum nu se va mai plictisi vreodată, încercând să deceleze infinitatea de sensuri cuprinse în magma vâscoasă.

Pacientului din rezerva 13 doctorii nu îi găsiseră leacul și credeau sincer, fără să spună și familiei, că nici nu îl vor găsi vreodată. Testele arătau că pacientul catatonic din rezerva 13 nu mai avea decât o minimă activitate a scoarței cerebrale ce menținea un corp sănătos într-o stare de vegetație hibernală. Credeau că timpul trece ireversibil în defavoarea pacientului. Timpul? … Creatorului nu-i trecea prin cap să zămislească timpul.