Lola

Eram la mama fată când traversam perioada galbenă a vieții mele, ce va fi fost urmată de perioada verde, albastră, stacojie și roșie. Poate că perioada galbenă a fost cea mai luminoasă, prin lungimea de undă aferentă, reflectată în rochii, poșete, pantofi, fructe și legume, nisipuri, toate galbene. În mijlocul galbenului meu primeam, cu multă dragoste, pe frumosul meu iubit de atunci, subțire, pletos și obraznic, gata oricând să-mi strice monocromia. Îl primeam atunci când venea, pentru că adesea mă suna seara târziu să-mi explice de ce nu a ajuns: „am fost pe la tine,” zicea, „dar nu am putut să intru; Lola stătea în ușă și se uita la mine”. Iar eu, din mijlocul galbenului meu, voiam să-l cred, cum că simpatica Lola, cățelul blocului, dând din coadă după fiecare locatar, ar fi putut fi un motiv suficient de puternic. Am privit-o pe Lola cu alți ochi, atunci când o mângâiam între urechi: încercam să-mi imaginez monstrul dezlănțuit în ghemotocul alb, răsucit cu burta în sus, cu limba roz, incredibil de lungă, curgându-i din gură de plăcere. „Am fost pe la tine, dar Lola…” și dragostea mea s-a clătinat, punându-mi galbenul la încercare. Ultimatumul a venit firesc, după multe absențe caraghios motivate. Galbenul meu cerea o lămurire, care a venit într-un ceas târziu de seară, când iubitul meu cel frumos mi-a ciocănit la ușă. Ținea în brațe un buchet mare de flori galbene, care-i acoperea frumusețea transpirată și crispată. Mirosea a vară și a șuncă, pentru că o mituise pe Lola, dar nu suficient: de cracul pantalonului era atașată Lola, încremenită într-un dispreț profund. „Uite!”, îmi zice iubitul meu cel frumos în timp ce s-a aplecat curajos să mângâie capul alb. Din respect pentru un cod al onoarei canine, Lola și-a descleștat colții din pantaloni, și a acceptat mângâierea, tremurând nevrotic de furie. A fost momentul când galbenul meu și-a regăsit nuanțele.

O prea-cinstită dragoste mare

Spun gurile rele că poveștile de iubire nu sunt foarte cinstite. Cum că unul dintre protagoniștii poveștii iubește mai mult, în timp ce celălalt se lasă iubit. Cum că epicentrul poveștii de iubire e matematic deviat, punând între paranteze rațiuni elementare. Poate că gurile rele au dreptate: ea a știut de la început că va iubi pentru amândoi și i-a promis fericirea. Iar el, sedus de adorația ei, a fost de acord și s-a lăsat iubit, adulat și mângâiat. Ca un zeu răsfățat primea ofrandele în dar, cârcotind că nu e de-ajuns, iubita mea! Se vede, spunea el, se vede că nu pui suflet! Și ea, biata, punea și mai mult suflet, când amesteca în oală pe foc, când făcea pantalonilor lui o dungă de te tăiai în ea cu fierul încins, când scotea așternuturile la aerisit în gerul iernii. Zeul cel nărăvaș, mulțumit-bosumflat, o strângea în brațe și o privea în ochi: e bine, iubita mea, dar pune mai mult suflet! Se necăjea femeia că el nu-i recunoaște sufletul în oala de mâncare, în dunga tăioasă a pantalonilor sau în așternuturile mirosind a ger. Dar cel mai mult se necăjea că îmbrățișările ei erau bănuite a fi cam lipsite de suflet. Se vede, zicea el, se vede că nu prea pui suflet, iubita mea! Și cu sufletul ciopârțit, într-o zi monumentală, ea a făcut un pas alăturea de drum și s-a iubit cu un prieten vechi, într-o împreunare camaraderească, în care fiecare a pus suflet după pofta inimii și după putință. Ar fi de înțeles regretul pe care femeia l-ar fi încercat. Dar femeia, vinovată de a nu simți vreun regret, s-a întors să pună suflet în oala de pe foc, în dunga pantalonilor sau în așternuturi mirosind a ger. Doar că sufletul se risipise pe nimicuri, lăsând în loc un spațiu vidat, dornic de a absorbi orice. Zeul bosumflat, în virtutea obișnuinței îndelungate, și-a îmbrățișat iubita și a vrut să-i spună că ar trebui să pună mai mult suflet. Dar, în loc de asta, zeul s-a coborât de pe soclul lui să-și protejeze frumoasa poveste de iubire, simțind amenințările subliminale în ventriculul stâng. Au trăit fericiți o preacinstită poveste de iubire, poate până la adânci bătrâneți: el iubea pentru amândoi și ea se lăsa iubită, la cheremul unui spațiu vidat, dornic de a absorbi orice.

Pantofiorii roșii

Taică-său nici să nu audă! Costau prea mult și erau și foarte roșii! Dar maică-sa, suflet de femeie, se înmuiase de rugămințile băiatului de 15 ani și, economisind numai ea știe cum, sfârși prin a cumpăra bizara pereche de pantofi de sport, spre disperarea capului de familie, care-și făcea cruci agitate în timp ce-și ocăra  femeia. Era adevărat, băiatul era copil bun și nu ceruse niciodată nimic, mulțumindu-se cu ce i se oferea. Ceva trebuie să se fi schimbat în el, de-i cășunase pe pantofii roșii de sport, ridicoli și scumpi. Băiatul nu greșise când îi dorise cu atâta ardoare: doar ce i-a încălțat și i-a simțit făcând parte din ființa sa. Mai mult, a simțit cum pantofii îl schimbă într-un mod plăcut: brațele slăbănoage nu se mai bălăngăneau de prisos pe lângă trup, acneea a pălit și un puf negricios se contura deasupra buzei. Pantofii l-au făcut bărbat și, deși nu înțelegea cum i se întâmplase asta, hotărâse să nu se despartă de ei niciodată. Pantofii roșii au fost purtați la școală, la film, la fotbal, la un botez și-o înmormântare. Niciodată nu l-au dezamăgit. Se despărțeau doar la baia săptămânală, pe care băiatul o considera un caz de forță majoră. Tot pantofii roșii de sport trebuie să fie răspunzători de interesul pe care, brusc, i-l arăta roșcovana isteață din școala lui. Au vorbit, au râs, s-au ținut de gât. S-au speriat, neliniștiți, când mâna lui a zăbovit pe coastele ei mici, sub greutatea unui sân sumețit. Ea nu l-a certat și el nu și-a retras mâna, ci cu un curaj de bărbat adevărat cu pantofi roșii, a zăbovit pe inima fetei, simțind tahicardiile pereche. Fata, isteață cum era, a fost cea care a avut ideea cea bună, și l-a invitat să-i vadă odaia de copil. Tot ea a ridicat cuvertura, alunecând în pat și, zgribulită toată, l-a chemat și pe el. Și atunci, băiatul de 15 ani, a făcut ceea ce nu mai făcuse pentru nimeni altcineva: și-a descălțat pantofii roșii.

Proză scurtă. Exercițiu

O adusese de la spital într-o zi de miercuri și a știut încă din acea miercuri că viața lui va curge altfel decât își dorea. O putea citi în ochii ei atunci când își strângea într-un sac hainele de gravidă, cu gesturi sigure, fără urmă de ezitare. Nu au deschis subiectul, nici atunci și nici mai târziu, ci au continuat să facă lucrurile ca și cum ea nu a fost vreodată gravidă: își vedea de contabilitatea ei, cu ochelarii pe vârful nasului și cu un creion ascuțit frecat între degete, notând uneori câte un semn pe hârtie. Nu mai făcea târguielile pe care le făcea înainte, când voia să-i facă lui surpriză cu o cină exotică. Se întâmpla să gătească el, cu succes discutabil, dar ea mânca inert, fără poftă și fără comentarii. Cinele, altădată vesele și lungi, stropite cu vin și voie bună, aduceau cu ele teroarea tăcerii, în care puteai auzi reproșurile nerostite. El putea auzi cum ea îl învinovățea că nu fusese acolo atunci când începuseră contracțiile și că, singură acasă, fusese nevoită să cheme ambulanța. Ea putea descifra, printre rare zgomote de furculițe lovite de farfurie, reproșul lui pentru neputința de a-i naște copilul viu, în ciuda coapselor largi, promițătoare de fertilitate. Și atunci, nemaisuportând tăcerea aceea densă, el a inventat jocul: în timpul cinei își puteau spune un lucru pe care, în mod obișnuit, l-ar ține secret. Văzu în ochii femeii o umbră de interes și cina a fost mai animată, lipsită de teroarea aceea înnebunitoare. Ea îi spuse că nu o putea suferi pe maică-sa, iar el – că ieșise la o cafea cu o colegă de birou și i s-a părut plăcut. S-au privit în ochi cum nu o mai făcuseră de mult și s-au ridicat de la masă preocupați să-și ascundă rănile proaspete. În seara următoare, ea a pregătit cina, nerăbdătoare să continue jocul: ea i-a spus că a început să semene cu un bărbat ridicol în dorința lui de a rămâne tânăr, cu tricourile alea strâmte și cu gel în păr. El, roșind puțin, i-a spus că habar nu are cum să facă un bărbat fericit, ba, dimpotrivă, ar putea face reclamă pentru abstinența veșnică. Și-au mulțumit pentru cină și au mers la culcare rumegând runda următoare a jocului.  Seara următoare îi găsi proaspeți, aranjați ca pentru o masă în oraș, iar ea reuși să îl uimească cu una din rețetele ei exotice. Ea îi spuse rar, gustând din savoarea propriilor cuvinte, că nu îl mai poate vedea în ochi și că îl urăște de moarte. El, demn și livid, îi spuse că devenise o străină, ce nu avea nimic în comun cu nevasta lui, pe care încă și-o amintește cum îl petrecea până la ușă, zglobie și agilă, purtându-și mândră povara iubită sub sâni. Aceasta a fost clipa când jocul s-a frânt, rupând zăgazul unor lacrimi neplânse și cei doi au plâns mult, strânși într-o îmbrățișare ce le amintea de vremuri uitate, prin care treceau împreună, într-o intimitate irepetabilă.

Valentine’s day, după fapte reale

„Ia uite ce mesaje mi-a trimis soțul meu”, zice ea, arătându-mi pe telefon versurile curgând clișeic pe fond de trandafiri criogenați, de pisicuțe pufoase și inimioare roșii. „Ce drăguț!”, zic eu, neștiind ce altceva să răspund la vederea versurilor facile. „Se anunță o giugiuleală de proporții cosmice!” mă trezesc vorbind. Ea se supără, că nu înțeleg cum vine cu iubirea și cu declararea ei. „Unde era soțul tău?” întreb eu de complezență. „Eu eram în dormitor, el era în sufragerie, la laptop.” Așadar, dacă am înțeles bine, el îi trimitea din sufragerie mesaje de dragoste adevărată ei, în dormitor. Între ei erau cinci sau șase metri și un perete sau un hol.

Simt că mie îmi scapă ceva și că sunt depășită de vremuri.

Despre moartea unui demon

În apărarea ei putea aduce o sumă de argumente: că era plictisită, că se simțea lipsită de valoare, că își simțea tinerețea subțiindu-se sau că uitase cum e să fie dorită. Dar argumentul cel mai serios era drăcușorul ăla mic și viclean, care-i șoptea parșiv, alegându-și inteligent momentele, „ce-ar fi fost dacă”… Drăcușorul nu se mulțumea cu asta, ci o îmbia să viseze contemplativ, în pat cu bărbatul ei, o viață idilică, lapte, miere și condimente asortate, alături de el, prima iubire, pentru care a plâns și a suferit cu neliniști de pubertate. Norocul ei era că drăcușorul nu își băga coada prea des. Ghinionul a fost totuși prezent, într-o zi de marți, când ea a hotărât, cu drăcușorul pe umărul stâng, că vrea să își vadă prima iubire, și, femeie destoinică și întreprinzătoare, cu două clicuri și un telefon, a făcut pasul.  Cel de alăturea de drum. El, prima iubire, nu a ezitat să se bucure și să retușeze lacunele puberale ale primei iubiri. S-au văzut, în aceeași zi de marți, la un hotel dosit, s-au dezbrăcat de rochii, cămăși, pantaloni și prejudecăți, și s-au iubit convențional, puțin jenați și cu mintea aiurea, întrebându-se amândoi ce caută acolo. După aceea, au țesut împreună o tăcere cu tușe de regret, privindu-se oblic printre gene: ei, femeii, i se lipiseră ochii de un fir de păr alb de pe pieptul bărbatului și înțelegea că prima iubire tocmai murise. De fapt era pricepută să omoare demonii, auzise cum plesnise demonul primei iubiri, prins probabil între abdomenele lor lipite într-o împreunare de joasă calitate. Și-au îmbrăcat hainele și prejudecățile strânse grămadă lângă pat, și-au mulțumit amabil pentru întâlnirea plăcută, și-au lăsat cadavrul demonic al primei iubiri în camera din hotelul dosit și au plecat, fiecare în drumul său. Ea, femeia vă poate mărturisi că suma demonilor rămâne constantă, prin nu știu ce artificiu diavolesc, pentru că, deși demonul primei iubiri a pocnit, un altul, mai grozav și nesăbuit, i-a luat repede locul. Îl putem numi Regret.

Ondina

Au trecut ani de atunci și îi intrase în cap că poate femeia îl legase cu farmece. Altfel cum, după atâta vreme, o visa în fiecare noapte, stând lungită pe nisipul cald, zâmbindu-i ademenitor, făcându-i semne cu mâna. Alteori visa doar apa mării în care se ivea o coadă de pește sau vreo învolburare înspumată și știa că e tot ea, fata de pe țărm, care-și preschimbase anume pentru el coada de pește într-o pereche de picioare omenești și nu prea, erau incredibil de lungi și subțiri, asemenea unui păianjen de apă. Cheamă amintirea adesea și ea vine mereu proaspătă, fără a se lăsa rugată. Și amintirea începe cu o lună mare croind cărare de argint pe luciul apei către depărtări tulburi. Și ea are plete negre-albăstrii care îi acoperă umerii înnegriți de soare, și luna îi argintează creștetul, sau sânul, sau rotula. Și simte și-acum cum îi dogoreau buzele de dorință, iar dorința avea gust sărat și dulce, de fruct exotic și de mare. S-au iubit pe nisipul ce păstra încă o amintire de soare, strângând în palme carne tânără și scoici casante, respirând repede aerul plin de miros de alge și de dragoste trupească. Și-apoi s-au jucat în marea argintată căutând cărarea către depărtările tulburi. Și atunci a luat aminte, că fata aluneca ușor pe sub luciul apei, cu brațele pe lângă corp, căutând adâncurile și chemându-l și pe el. Nu mai văzuse pe nimeni ținându-și atâta respirația și nici de alunecarea fluture nu auzise, învățase să înoate singur, în ochiuri de apă. Atunci i-a trecut prima dată prin cap că fata e o sirenă, fata mării și el e cel ademenit în larg, norocosul, pentru că s-ar fi lăsat cu drag înecat pentru încă un ceas de dragoste. Și i-a spus și fetei gândul lui, și fata a râs cu pletele negre-albăstrii ude acoperindu-i ochii și umerii. Și s-au iubit iar, cu scoici lipindu-se de pielea udă, respirând iute aer cu miros de alge și de dragoste trupească. Și s-au uitat în sus, să vadă noaptea perseidelor și luna ca o față plină și bonomă luându-și cu ea cărarea argintată. Jurăminte de credință pecetluite de luceafărul dimineții. Și aici se sfârșește amintirea. Nu a căutat-o niciodată și nici nu regretă că nu s-au mai văzut. Știe sigur că ondina nu ar mai fi venit ci și-ar fi râs de el, cum îi e felul, trimițând în locul ei o fată bună și banală, ce-i semăna la trup și chip.

Singurătate

Sunt printre norocoșii care au o familie bine legată, o familie nucleară banală, cu responsabilități, bucurii și necazuri obișnuite. Cu relații armonioase. Cum spuneam, sunt norocoasă că îi am lângă mine și nu îmi pot imagina traiul fără ei. Ca niciodată, în această vară s-a întâmplat ca, în aceeași perioadă, soțul să fie plecat din țară, iar fiica să fie într-o tabără. Cu inima strânsă le-am făcut amândurora bagajele, cu grijă și dragoste, așa cum se cuvine să facă o mamă și soție. Apoi i-am condus pe rând la aeroport și la autocar, întorcându-mă singură în casa goală, mult prea tăcută. Am făcut câțiva pași bezmetici prin casa pustie și m-am minunat de spațiul pe care îl am și de liniște. Apoi m-am străduit să îmi fie dor de ei, dar strădania a fost zadarnică: în locul dorului se cristaliza o bucurie de-a dreptul deșănțată în relație directă cu independența mea temporară. Jumătate din zi am făcut planuri pentru acțiuni extravagante, pe care nu îndrăznesc să le fac în postura de mamă și nevastă activă. Am ascultat la volum mărișor Modern Talking, mi-am pus Rain Man fără să mă tachineze nimeni că am gusturi expirate. Mi-am luat masa în oraș, la fast food, mă și jenez să vă spun ce, dar era cu ” de toate”, tipul de masă pe care nu îl pomenesc măcar în sânul familiei. Apoi am cărat acasă cea mai mare cutie de înghețată cu praline și nuci pecan, pe care mi-am propus să o mănânc toată la televizor. Din păcate nu am reușit, dar nu m-am lăsat și aproape că am dovedit-o, doar vreo două linguri nu s-au lăsat înghițite. M-am străduit din nou să îmi fie dor de ei, dar nici vorbă de așa ceva. Mi-am văzut de planul de activități extraordinare și am mai ascultat niște Modern Talking. Mi-am propus să merg la înot, să experimentez înotul solitar, dar, din nefericire, doar ideea de mișcare mă obosea, așa că seara mi-am petrecut-o făcând nimic, dar un nimic de o calitate excepțională, care mi-a produs doar bucurie. La o oră destul de târzie m-am culcat, gândindu-mă că îmi lipsește ceva, poate un pupic de „noapte bună”. Ba nu, m-am înșelat, era doar dificultatea de a lua decizia cu privire la partea patului matrimonial in care îmi doresc să dorm. Decizia a fost grea și am ales extravaganța finală a zilei de libertate : am dormit în diagonală.

 

Detalii

Tânărul se grăbea spre casă, ca în fiecare după-amiază la această oră. Își luase de lucru și acasă pentru că nu putea altfel respecta termenul de predare și își dorea din tot sufletul glorie și recunoaștere. Știe că doar prin muncă multă va urca în ierarhia profesională. De aceea, gonea spre casă, să se așeze la lucru. Are timp totuși să vadă, între doi pași grăbiți, că asfaltul de pe trotuar s-a crăpat deja, lăsând loc unei păpădii fragile să își etaleze bănuțul galben. Îi trece prin cap că muncitorii au făcut treaba de mântuială sau au furat din materiale, ca de fiecare dată. Are timp să vadă, trecând pe lângă el, și fata care-i atrage atenția în ultimul timp: e și ea grăbită, poate are o lucrare de predat pentru că privirile li se întâlnesc doar o secundă și pașii nu-și domolesc ritmul. Tânărul găsește că fata e perfectă pănă la intimidare și de aceea preferă să o considere, cu ceva regrete, inaccesibilă sau măcar o femeie ușoară cu care nu e bine să te încurci. În acest timp, o gospodină zeloasă, de la etajul șase, întinde pe balcon cearceafuri albe, mirosind a detergent și clor. Balconul e îngust și plin de flori. Un capăt rebel de cearceaf agață un lujer de floare, ghiveciul se bălăngăne puțin și se hotărăște să cadă în gol, peste balustrada balconului. Jos, pe trotuar, este tânărul, care nu are timp să afle ce i se întâmplă. Își află momentul de glorie, puțin cam macabră, în mijlocul adunării ad-hoc de oameni îngroziți, mâini ridicate la gură și întoarceri de cap de la priveliștea sinistră. Ambulanța, chemată de cineva, a venit foarte repede pentru a constata decesul. Gloria, trecătoare și imprevizibilă, îl va părăsi repede, având scurte răbufniri la trei, șase, nouă zile, poate și la patruzeci, când va veni în treceri scurte, însoțită de pahare de unică folosință de arpacaș, miere și nucă.

Sau

Tânărul, flămând de glorie și recunoaștere, grăbește spre casă, dornic de lucru. Între doi pași grăbiți se oprește pe loc: un fir de păpădie fragil pare să iasă din astfalt și bănuțul galben îi pare minunat. Fata care îi place lui de un timp se întâmplă să treacă pe lângă el, iar el, mai curajos ca niciodată, își adună puterile și îi arată și ei miracolul auriu din mijlocul asfaltului. Fata îi zâmbește suav și un timp, îi poți vedea minunându-se la unison, frumoși și ridicoli. Pleacă apoi umăr lângă umăr, la pas de promenadă, făcând o filosofie ușoară despre starea vremii și despre viață, picând de un acord absolut cum că vremea e frumoasă, iar viața e un șir întâmplător de cauze și efecte, în care detalii mici fac diferențe mari. Aud departe zarvă și o sirenă de ambulanță și zvon că un ghiveci căzut de la etaj ar fi omorât un trecător. Zvonul îi lovește în piept provocând o contracție dureroasă de miocard, una singură, pentru că inimile lor sunt deja prea pline.

Moștenirea

Aveau o relație cu adevărat specială, așa cum sunt multe relații între tată și fiică. Fusese militar de carieră și găsise potrivit pentru fiica lui să o crească ostășește, cu obiective clare, răsfăț puțin și rigoare multă. Își petrecuse fata adolescența toată prin cămine și internate, să învețe să se descurce,după cum spunea bătrânul ostaș, dar mai ales să nu stea în calea fericirii pământești a părintelui său. Căci ostașului îi plăceau femeile și vinul; pe femei le lua de nevastă câte un an sau poate doi, le iubea până la epuizare, transformându-le în umbre firave lipsite de vlagă, le lăsa stafidite într-un colț de lume, asigurându-le întotdeauna un venit minimal compensator pentru tinerețile furate. Poate că scopul scuză mijlocul, pentru ca fata ostașului se făcuse o femeie care se descurca în viață, așa cum îi hărăzise taică-său, pe care îl iubea și îl detesta de la distanța pe care o nouă nevastă o impunea. Îi era rușine pentru pofta de viață a bătrânului care, între carafe de vin și lăutari, își trăia zgomotos o nouă dragoste, mai nebună decât toate. Bătrânul o luă și p-asta de nevastă, chiar dacă era mai tânără decât fiică-sa, o făcu stăpână peste acareturi și o iubi copleșitor cum numai el știa să iubească. Femeia începu să se împuțineze îngrijorător, începea deja să semene cu o umbră fără vlagă, dar tinerețea o făcea andurantă. Așa că, pentru prima și ultima oară în viață, bătrânul ostaș fu mai slab decât nevastă-sa și într-o dimineață binevoi să moară, fericit de dragoste și viață. Fiică-sa a încercat să plângă, dar nu prea a reușit, până la urmă toată lumea moare, nici taică-său nu era vreun nemuritor. Plânsul cel mare a venit, deloc liniștitor, când a aflat de testamentul bătrânului: toate nevestele moșteneau câte ceva, doar ei, sânge din sângele lui, nu îi lăsase nimic. A plâns, a blestemat, și-a scărpinat nevrotic pielea până la sânge: chiar nu a moștenit nimic. L-a urât pe bătrân cu ură adevărată și pură, căzând în cea mai mizerabilă mlaștină sentimentală. Trei zile. După care fiica ostașului și-a arătat în văzul lumii, arogant și superior, moștenirea de la taică-său: doi ochi negri smoliți, clipind des într-o direcție incertă, unde un bărbat încă nu știa că va fi iubit cu o dragoste copleșitoare, un an sau doi, și va fi transformat într-o umbră palidă, părăsită într-un colț de lume.