Singurătate

Sunt printre norocoșii care au o familie bine legată, o familie nucleară banală, cu responsabilități, bucurii și necazuri obișnuite. Cu relații armonioase. Cum spuneam, sunt norocoasă că îi am lângă mine și nu îmi pot imagina traiul fără ei. Ca niciodată, în această vară s-a întâmplat ca, în aceeași perioadă, soțul să fie plecat din țară, iar fiica să fie într-o tabără. Cu inima strânsă le-am făcut amândurora bagajele, cu grijă și dragoste, așa cum se cuvine să facă o mamă și soție. Apoi i-am condus pe rând la aeroport și la autocar, întorcându-mă singură în casa goală, mult prea tăcută. Am făcut câțiva pași bezmetici prin casa pustie și m-am minunat de spațiul pe care îl am și de liniște. Apoi m-am străduit să îmi fie dor de ei, dar strădania a fost zadarnică: în locul dorului se cristaliza o bucurie de-a dreptul deșănțată în relație directă cu independența mea temporară. Jumătate din zi am făcut planuri pentru acțiuni extravagante, pe care nu îndrăznesc să le fac în postura de mamă și nevastă activă. Am ascultat la volum mărișor Modern Talking, mi-am pus Rain Man fără să mă tachineze nimeni că am gusturi expirate. Mi-am luat masa în oraș, la fast food, mă și jenez să vă spun ce, dar era cu ” de toate”, tipul de masă pe care nu îl pomenesc măcar în sânul familiei. Apoi am cărat acasă cea mai mare cutie de înghețată cu praline și nuci pecan, pe care mi-am propus să o mănânc toată la televizor. Din păcate nu am reușit, dar nu m-am lăsat și aproape că am dovedit-o, doar vreo două linguri nu s-au lăsat înghițite. M-am străduit din nou să îmi fie dor de ei, dar nici vorbă de așa ceva. Mi-am văzut de planul de activități extraordinare și am mai ascultat niște Modern Talking. Mi-am propus să merg la înot, să experimentez înotul solitar, dar, din nefericire, doar ideea de mișcare mă obosea, așa că seara mi-am petrecut-o făcând nimic, dar un nimic de o calitate excepțională, care mi-a produs doar bucurie. La o oră destul de târzie m-am culcat, gândindu-mă că îmi lipsește ceva, poate un pupic de „noapte bună”. Ba nu, m-am înșelat, era doar dificultatea de a lua decizia cu privire la partea patului matrimonial in care îmi doresc să dorm. Decizia a fost grea și am ales extravaganța finală a zilei de libertate : am dormit în diagonală.

 

Delfinii din Marea Neagră

De ani buni merg la mare în aceeași perioada a anului, la sfârșitul lui iulie și începutul lui august, pentru că apa e caldă și vremea la fel. Vreme numai bună de plajă și bălăceală. Anul acesta a fost puțin altfel, codul portocaliu de ploi și vijelii m-a însoțit în vacanță, din fericire mai mult teoretic deoarece, deși aveam norii deasupra capului, ploile au fost năprasnice prin împrejurimi, ocolindu-mă grațios. Nu m-am întrebat niciodată ce alternativă ai pentru petrecerea vacanței la malul mării atunci când e înnorat și frig. Anul acesta m-am întrebat și tot eu mi-am dat răspunsul. Poți face plimbări lungi pe faleză, aerosoli din belșug, poate un volei pe nisip, bine înfășurat în trening. Poate ai ideea strălucită să duci copilul la delfinariu și îți vei da seama că ideea a strălucit în multe capete, judecând după mulțimea de părinți și copii care așteptau să intre să vadă delfinii producându-se. Nu am avut nervi să stau la coadă și am încercat să fac o mică substituire: poate un muzeu ar fi mai interesant decât delfinariul. Copilul m-a privit în ochi cu reproș și m-a întrebat dacă ceva nu e în regulă cu mine. Cu greu am găsit o soluție de compromis: renunțăm la vizita la delfinariu și vom vedea delfinii în mediul lor natural, zburdând liber și fericiți. „Promiți că vom vedea delfini?” „Promit”, am făgăduit eu, gata să promit și luna de pe cer, privind coada de la casa de bilete. Și așa am făcut: pândirea delfinilor din Marea Neagră îți poate ocupa timpul atunci când nu poți face plajă. Între pânde organizam prânzul sau cina, după caz, repede să nu ratăm delfinii. Dacă masa conținea mai mult de un pahar de alcool, începeai să zărești delfini defilând prin fața ta, arătându-ți spinările întunecate. Îi arătai și copilului spinarea de delfin, dar deh… copilul băuse suc și susținea că spinarea de delfin nu era decât un val înspumat. Noroc că soarele a apărut până la urmă, norii s-au risipit, ploaia nu mai amenința și pândele organizate alternând cu mesele îmbelșugate au încetat spontan. Dar într-o seară, admirând luciul argintiu al mării în crepuscul, am zărit clar o coamă arcuită, doar o secundă: am evaluat rapid posibila alcoolemie. Categoric, zero, doar apă și cafea. Să nu am dubii, delfinul a mai ieșit o dată, lăsându-mă să îl văd în toată splendoarea lui. Copilul l-a ratat și preferă să creadă că am văzut doar un val înspumat.

Moștenirea

Aveau o relație cu adevărat specială, așa cum sunt multe relații între tată și fiică. Fusese militar de carieră și găsise potrivit pentru fiica lui să o crească ostășește, cu obiective clare, răsfăț puțin și rigoare multă. Își petrecuse fata adolescența toată prin cămine și internate, să învețe să se descurce,după cum spunea bătrânul ostaș, dar mai ales să nu stea în calea fericirii pământești a părintelui său. Căci ostașului îi plăceau femeile și vinul; pe femei le lua de nevastă câte un an sau poate doi, le iubea până la epuizare, transformându-le în umbre firave lipsite de vlagă, le lăsa stafidite într-un colț de lume, asigurându-le întotdeauna un venit minimal compensator pentru tinerețile furate. Poate că scopul scuză mijlocul, pentru ca fata ostașului se făcuse o femeie care se descurca în viață, așa cum îi hărăzise taică-său, pe care îl iubea și îl detesta de la distanța pe care o nouă nevastă o impunea. Îi era rușine pentru pofta de viață a bătrânului care, între carafe de vin și lăutari, își trăia zgomotos o nouă dragoste, mai nebună decât toate. Bătrânul o luă și p-asta de nevastă, chiar dacă era mai tânără decât fiică-sa, o făcu stăpână peste acareturi și o iubi copleșitor cum numai el știa să iubească. Femeia începu să se împuțineze îngrijorător, începea deja să semene cu o umbră fără vlagă, dar tinerețea o făcea andurantă. Așa că, pentru prima și ultima oară în viață, bătrânul ostaș fu mai slab decât nevastă-sa și într-o dimineață binevoi să moară, fericit de dragoste și viață. Fiică-sa a încercat să plângă, dar nu prea a reușit, până la urmă toată lumea moare, nici taică-său nu era vreun nemuritor. Plânsul cel mare a venit, deloc liniștitor, când a aflat de testamentul bătrânului: toate nevestele moșteneau câte ceva, doar ei, sânge din sângele lui, nu îi lăsase nimic. A plâns, a blestemat, și-a scărpinat nevrotic pielea până la sânge: chiar nu a moștenit nimic. L-a urât pe bătrân cu ură adevărată și pură, căzând în cea mai mizerabilă mlaștină sentimentală. Trei zile. După care fiica ostașului și-a arătat în văzul lumii, arogant și superior, moștenirea de la taică-său: doi ochi negri smoliți, clipind des într-o direcție incertă, unde un bărbat încă nu știa că va fi iubit cu o dragoste copleșitoare, un an sau doi, și va fi transformat într-o umbră palidă, părăsită într-un colț de lume.

 

Terapie intensivă… o viață de om

Nu a fost niciodată un bărbat masiv, ci mai degrabă uscățiv și firav, degajând totuși forță și autoritate, pe deasupra lentilelor ochelarilor de vedere lipiți cu leucoplast. La cei 93 de ani, avocatul își păstra agilitatea mișcărilor și privirea vie cu care ne cerceta atent. I-am văzut familia doar la internare, dar chiar și atunci pe fugă: o familie mulțumită că, cel puțin pentru o vreme, bătrânul este în grija altora. Nu mă grăbesc să îi judec pentru că cele 45 de kilograme de bătrân avocat erau pline de hachițe și mofturi, punând oricui răbdarea la încercare. Răspundea frumos la tratament și de acum așteptam cu interes externarea pacientului. Dar familia a decis să își prelungească momentul de respiro și să temporizeze externarea. Domnul avocat, relativ sănătos și plictisit probabil de regimul de spital, stătea în vârful patului , monitorizându-ne activitatea și propunând soluții pentru ameliorarea problemelor din secție. Era de acum de-al nostru, inclus în rația noastră de cafea și ciocolată, la care poftea ca un copil. Ziua trecea repede, cu multă activitate supervizată expert pe deasupra lentilelor lipite cu leucoplast. Dar, odată cu ziua se ducea și luciditatea domnului avocat: noaptea îl plasa în alte timpuri și locuri și ne străduiam să îl convingem că nu suntem hoți și că ne aflam în spital. Strădania noastră era de prisos și bietul om își trăia intens drama că l-au călcat hoții și încerca să facă față situației după propriile puteri, deloc de lepădat: arunca după noi cu linguri, căni și șervețele și încerca să fugă din pat. Ora 4 dimineața era o binefacere pentru toată lumea, pentru că domnul avocat ostenea și adormea, noi ne odihneam urechile care fuseseră greu încercate de zbierete prea puțin măgulitoare, ceilalți pacienți reușeau și ei să închidă ochii. Totuși, într-o noapte, domnul avocat a ocolit tipicul nopților obișnuite: s-a agitat ca în fiecare seară, dar pentru că voia hârtie și creion. Îl lovise inspirația. I-am dat un creion și o coală și nu l-am auzit toată noaptea. Îl vedeam cum scrie febril, fără oprire…până la 4 dimineața când, ostenit, a adormit. M-am dus să îl învelesc și să îi adun hârtiile din pat: se pare că inspirația îl posedase, hârtia mea nu îi fusese de ajuns decât pentru o firavă introducere. Domnul avocat nu se încurcase de un așa nimic de obstacol și continuase să scrie cu creionul pe cearceaf și apoi pe prosopul de hârtie, pe care îl rulase sul și îl pusese pe noptieră. Scrisul era pe alocuri ilizibil, dar puteai citi frânturi de viață, despre o casă care acum era muzeu, despre băiatul care nu voia să își asculte tatăl, despre instanță și tribunale, despre umilințe și pierderi. Derulai sulul de prosop de hârtie și puteai citi metri întregi de poveste a unui om. Deși noaptea mi-a fost liniștită, dimineața mi-a fost grea și amară, nedându-mi pace gândul că dintr-un om poate rămâne doar o poveste, amarnic de perisabilă, dar cu marele avantaj al aplicabilității practice: dacă nu vrei să citești povestea unui om, poți cel puțin să te ștergi pe mâini cu ea și apoi să o arunci într-un coș de gunoi.

 

 

 

 

Terapie intensivă… Mamă

Soarta și ceasul rău au făcut ca în capul lui să fie o dezordine de nedescris: un creier scurtcircuitat, care și-a uitat funcția lui de coordonator al vieții organice, încurcând în mod aproape letal comenzi pe care altădată le dădea cu ușurința unui manager supercompetent. Bărbatul nu are decât 50 de ani și se luptă să își recâștige capacitatea de a respira singur. Lupta e condusă de acel creier decăzut din funcția de manager competent și de aceea e o luptă grea, cu finalitate imposibil de previzionat. Starea lui e gravă, iar prognosticul nu e fericit. La acest bărbat, conectat la viață prin tuburi și aparate, vine în fiecare zi o femeie, destul de vârstnică și fragilă, cu părul alb și ochi albaștri. Iar albastrul acela de cer senin are nuanțele tristeții fără sfârșit și a deznădejdei eterne. Este mama bărbatului, care în fiecare zi vine cu bomboane pentru noi și cu speranțe mari pentru copilul ei. „Ce mai face băiatul?” ne întreabă mereu și noi nu știm cum să îi spunem că face la fel ca ieri și ca alaltăieri, adică e foarte grav. Apoi mama se așează pe un scaun lângă patul bolnavului, și cu mâna mică și uscățivă, își mângâie odorul pe cap și picioare, pe porțiuni mici, neocupate de tuburile și cateterele noastre. Îi povestește despre lucrurile pe care le-a făcut peste zi sau face planuri de viitor pentru ei, amândoi. Și bărbatul face grimase pe o jumătate de față, mișcă degetul arătător de la mâna stângă și inima lui o ia la galop. Mama se bucură că îi zâmbește băiatul (noi credem că sunt activități electrice dezordonate ale creierului), și ne întreabă plină de speranță dacă am văzut și noi acel zâmbet. „Sigur că l-am văzut”, răspundem noi de fiecare dată, cu inima puțin îndoită și cu glasul sigur, plin de certitudini. Dar în ultimele zile, bărbatul încearcă parcă să își agațe privirea de un punct fix, iar punctul fix este mereu în direcția de unde se aude vocea mamei. Poate că totuși, în acel creier scurtcircuitat a rămas o portiță deschisă, pe care se poate strecura vocea mamei, cerând ferm băiatului ei să fie cuminte până mâine, când va reveni. „Să fii cuminte”, aici, cu noi…

 

 

 

Am fost odată zeu

Și aveam un palat, un pic suspendat între cer și pământ, plin de lumină și de verde. Bogățiile strânse cu duiumul din călătoriile mele de zeu învățat cu muritorii zăceau prin colțuri de palat: pietricele colorate, două bile de sticlă, cutii goale de chibrituri, o furculiță ruginită. Domnița Ruxandra (îl citeam pe Sadoveanu) era companionul meu permanent. Nu știu dacă Domnița se bucura de onoarea ce i se făcea, dar sigur avea conștiința zeității ce eram: înțepenea de admirație când dădea cu ochii de mine, băgându-și capul moțat între aripi. Domnița Ruxandra era o frumoasă găină pestriță ce compensa după propriile puteri lipsa unui cățel. Avea drepturi depline în palatul meu și gusta din plăcerile vieții de zeu: nu ambrozie , ci dude. Căci palatul meu suspendat între pământ și cer avea calea deschisă spre nori, prin dudul căruia ramurile îi intrau în pridvor. Ne petreceam ziua întreagă în umbra palatului meu, iar timpul înțepenea într-o singură clipă, care se sfârșea brusc, fără putință de negociere, când bunica venea în palatul meu, mă ștergea preliminar de pânze de păianjen ( mai fine decât orice altă haină de muritor), și mă băga în albia cu apă caldă, unde eram frecată temeinic cu săpun de casă, mirosind a sodă și a izmă. Spălat și hrănit, zeul dormea somn nepământean și nemaiîntâlnit, pentru ca a doua zi, în zori târzii, să își reia companionul din coteț și viața de huzur. Și într-o zi s-a întâmplat: zeul a fost expulzat din palatul său. În cuibul de rândunică din palatul meu apăruseră puișori. Cuibul de rândunică semăna tare cu cârpelile de lut galben și paie pe care bunica le făcea în palat  în fiecare primăvară, iar puii, neverosimili și cu ciocuri largi, au fost motivul expulzării mele. Eu nu m-am supărat, ci mi-am schimbat doar puțin obiceiurile: viața de huzur s-a mutat în afara cerdacului. Urmele acelor vremuri sunt vizibile, în genunchii care poartă și azi însemnele de zeu al curții bunicilor. Zeul avea mereu genunchii juliți.

Atașament

Cred că ai auzit deja că e păgubos (mai ales emoțional), să te atașezi de lucruri. Dar tu ai investit muncă, energie, dorințe în diverse obiecte, la care ajungi să ții din tot sufletul, fie și pentru simplul fapt că ai muncit mult pentru a le obține. Eu? Mă întreb dacă îmi plac banii? Îmi plac, foarte mult: îmi fac viața confortabilă. Investesc în obiecte? Bineînțeles: și obiectele îmi aduc un spor de confort. Mă atașez de lucruri? Categoric, nu. Arunc cu mare ușurință tot ce nu îmi trebuie, spre disperarea celorlalți membri ai familiei. Arunc chiar orice? Ei bine, ar fi vreo două excepții. Ar fi o bluză de mătase, cu vaporașe, de acum douăj de ani, de care nu mă pot despărți. Ba mai mult, o mai port și azi, fiind fără îndoială bluza fericirii: am purtat-o la prima întâlnire cu omul meu și mi-a purtat noroc. Poate nu are calități de talisman norocos, dar eu am investit-o cu asemenea calități, deci nu o pot arunca. Ar fi, de asemenea, în buzunarul interior al poșetei, o punguță cu… patru dinți de lapte. Sunt primii dinți care i-au căzut copilei mele și îmi amintesc de emoțiile mele mergând spre frison, din sala de așteptare de la stomatolog. Nu era cazul să leșin de emoție, copilei îi place la stomatolog, iar dinții de lapte stau în poșetă, dovadă a eroismului de șase ani și a curajului discutabil de mamă din sala de așteptare. Ar mai fi și felicitările executate cu dragoste și creioane colorate pentru ziua mamei: îmi fac cinste și mă emoționează până la lacrimi, chiar dacă mama din felicitare e dezlânată și cu foarte multe degete. Sunt eu, mama, probabil foarte dexteră în activitățile de mamă, judecând după numărul și lungimea degetelor.  Păpușa Spectra a devenit indispensabilă prin simpatie, e personajul din toate jocurile cu tâlc ale fiicei mele. Dacă mă întrebați ce s-a întâmplat când, din zel prea mare, i-am aspirat poșetuța Spectrei, vă voi răspunde că am fost disperată să nu îmi fie descoperită fărădelegea și în cele din urmă am scormonit în sacul aspiratorului, iar Spectra are poșetuță. Să vă spun și despre creionul norocos, cu capătul ros și care merge cu mine la orice examen? Dar nu vreau să vă plictisesc. Voiam doar să vă spun că eu nu mă atașez de lucruri: pot arunca orice cu inima ușoară, mai puțin o bluză veche, patru dințișori de lapte și câteva felicitări de ziua mamei. Poate și un creion ros la capăt.

Astenia lui Cupidon

Nu-și amintește ca vreodată în secole să fi fost atât de rănit în amorul propriu. Obrajii i-au rămas tot de copil, dar de un copil bătrânicios și palid, aripile îi atârnă flasc pe lângă trup, tolba îi zace pe genunchii moi. Săgețile din tolbă, chiar și cele bune, ce au născut legende, dau rateuri,  și el, Cupidon cel fără minte, caută să înțeleagă dacă își trăiește vremurile cele de pe urmă. A folosit tot săgețile cu care s-a jucat cu Tristan și Isolda, Siegfried și Crimhilda sau atunci, în Verona… Ce vremuri! Nu știa ce e grija, iar săgețile produceau perechi despre care cântau menestrelii. Iar acum… săgețile lui cele bune abia de produceau o atracție fizică pasageră sau o zbenguială cu perspective de transformare într-o camaraderie frățească.  Dragostea de o știa el oarbă…iat-o plină de calcule și definiții. Ba că nu e pregătit de o relație stabilă, ba că nu are serviciu stabil, ba niște incompatibilități financiare, ba expectații puse cursiv pe hârtie.. Cupidon nu mai înțelege dragostea, iar dacă nici el nu e expert… Sau poate săgețile s-au învechit. Poate necesită o reevaluare serioasă, vârfuri înmuiate în feromoni și umori hedoniste, arome naturale de trupuri fertile, puțină nebunie și multă lipsă de moderație. Cupidon prinde puțină culoare în obrajii bucălați pentru că soluția asta l-ar putea relansa. Surescitarea îi scutură astenia, îi alungă luciditatea, îi desface aripile. Nu mai are răbdare și încordează arcul. Trage la întâmplare două săgeți, una după alta și se uită curios să vadă dacă a făcut vreo poznă. Două suflete s-au găsit, sunt suflete pereche și își jură iubire și veșnicie. Cupidon exultă, soluția lui dă roade, se va mai vorbi despre el, legendele se cer create. Poate chiar acesta este cuplul despre care vor povesti generații, chiar dacă nu e tocmai heterosexual. Dar dragostea nu se împiedică de nimicuri, își spune Cupidon amuzat, gândind că pe viitor va calcula mai bine când va pune săgeata în arc. Da. Îi trebuie și o bază de date. Ce vremuri!

Scrisoare de dragoste

Cum stătea el, bărbatul și o privea pe ea, femeia lui de atâția ani, îi trăzni prin cap că nu i-a spus măcar o dată că o iubește. Nu se prea pricepea el la vorbe meșteșugite și nu știa cum să îi spună, dar era hotărât. Femeia trebuia să aibă certitudinea iubirii lui de-o viață, iar dacă vorbele nu se lasă spuse, atunci i le va scrie: va scrie o scrisoare de dragoste pentru femeia lui. Om hotărât de felul lui, bărbatul se așeză la masa din bucătărie, cu o hârtie și un creion. „Draga mea”… își începu scrisoarea și fu foarte mândru. Nu e greu; îi place să scrie despre iubirea lui. Să îi spună că îi place cum prinde cu degete meștere rufele la uscat? Sau să îi spună că îi place cum plânge seara la filmele de dragoste? Să îi spună că îi iubește zgomotul ușor și ritmic pe care îl scoate când doarme profund? Să-i spună că e înnebunit după ridul oblic dintre sprâncene? Sau că îi place seriozitatea cu care își lăcuiește unghiile? Sau să îi spună că știe despre firele albe din cap? Poate ar trebui să îi spună că și lui îi place să doarmă la margine, dar, din dragoste, va păstra secretul ăsta. Nu e chiar ușor să scrii o scrisoare de dragoste, pentru că sunt multe lucruri de spus și toate sunt importante. Bărbatul rodea capătul creionului când femeia intră în bucătărie. …” Draga mea”…văzu ea pe un capăt de hârtie, pe care bărbatul se grăbi s-o mototolească. „Ce faci singur aici?” întrebă ea nedumerită. „Mă gândeam să pun ibricul de cafea. Tare și dulce, cum îți place ție”. Fața femeii se lumină într-un zâmbet mare, de nevastă împlinită: „Astăzi fără zahăr, cum îți place ție!”

Punctul critic de fierbere

S-a încălzit atmosfera. Mai ales datorită soarelui. Dar de încins s-a încins datorită freneziei cu care gospodinele fac preparative pentru masa de sărbătoare. Casa a fost deja răsturnată cu susul în jos și apoi așezată la loc; urmează al doilea tur de forță, pe palierul culinar. Se fac schimburi de rețete, se șoptesc în mare taină secrete de coacere, se vorbește despre erori maionezăristice. Așa se face că ceva din frenezia de doamne care le dovedesc pe toate s-a luat și la mine: am alungat în lume familia să pot deretica în voie și am făcut muncă grea ore în șir. Casa bec, familia reîntregită, cu role și biciclete intrând din inerție până în mijlocul casei proaspăt lustruite. Și aici a fost atins punctul critic de fierbere: am dat în clocot brusc… „Hei! Voi nu vedeți?” A încremenit familia în gesturi neterminate. „Te-ai vopsit?” a făcut soțul o încercare timidă, depășindu-mi limitele de toleranță domestică. M-am gândit că uite așa se poate ajunge la crimă, gestul fiindu-mi oprit doar de spaima că se poate face mizerie. I-am lămurit cum că am făcut curățenie și atmosfera s-a destins: punctul de fierbere a dispărut, sub avalanșa bilaterală de complimente. Am zăcut două zile și am înghițit antiinflamatorii să mă pot mișca. Familia mi-a purtat de grijă și mi-a făcut zăcutul ușor de suportat. Drept recunoștință, acum, că mă pot mișca natural, îmi doresc să îi răsfăț cu o masă de sărbătoare. I-am anunțat deja despre bunătățile pe care vreau să le creez. Familia e stupefiată și îngrijorată. S-a ținut scurt consiliu de familie și felurile multe și diverse s-au redus la niște ouă roșii. Se pare că gospodina din mine rămâne și anul acesta într-un con de umbră. Sărbătoarea Paștelui înseamnă un suflet plin, nu un stomac depășit de situație (cred lucrul acesta, dar o spun și pentru a-mi ostoi frustrările de gospodină).  Dar, întrebarea pentru doamnele care le dovedesc pe toate rămâne: cum reușiți să fiți femei frumoase, master-chefi, echivalent de firmă de curățenie? Pentru mine e un mister…