Spune- mi cum te cheamă

Există studii care arată că numele influențează destul de mult personalitatea celui care îl poartă. Așteptările pe care societatea le are de la un Cosmin sunt diferite de așteptările pe care le are de la Radu. Părinții care așteaptă un bebeluș își petrec destul de mult timp pentru a găsi numele perfect pentru un destin norocos. Probabil că numele e ales prin asociere cu vreo persoană care a purtat acel nume și a dovedit că a răzbit în viață. De la copilul care poartă acel nume se va aștepta să răzbească în viață, așa cum alții cu același nume au făcut-o. Uneori vine și un al doilea prenume, neapărat al unui sfânt care să ocrotească individul. E de presupus că fiecare dintre noi, dincolo de curente sau mode, avem liste personale cu nume și așteptări de la aceste nume, in funcție de istoria noastră proprie. Că acest lucru e valabil, pot depune mărturie oricând : obișnuiesc să le dau nume necunoscuților pe care-i întâlnesc, în funcție de situația socială, trăsături fizice sau comportamentale. Numirea necunoscuților se realizează spontan, ca și cum se activează o bancă de date: se întâmplă să mă întâlnesc cu mulți Ion (nume de slugă, după cum spun unii, dar nu și pentru mine) – activ, demn, puțin înfumurat, Cristine – serioase și tenace sau Roberți – dichisiți ca niște modele de boxeri. Nu pot uita de Mona, femeia foarte eficientă social și puțin ușuratică, dovedind o preocupare deosebită pentru atingerea obiectivelor prin orice mijloace.

Uneori se întâmplă ca necunoscutul (botezat Ion conform bazei mele de date) să devină cunoscut. Este momentul când aflu că îl cheamă Marius, lucru care îmi produce confuzie, pentru că prea arată a Ion. La fel se întâmplă și cu Cristina, pe care o cheamă Laura sau cu Robert, care se numește (cu totul de neînțeles pentru mine) Ion. Baza de date intră în revizie tehnică, ceea ce nu mă împiedică să întâlnesc în continuare Ioni, Roberți sau Mone.

În ultimul timp am întâlnit foarte mulți Mitică: pe stradă sau în mediul virtual: băieți buni, dar să nu-i contrazici. Au principii, dar să nu-i pui la încercare. Îți oferă modelul perfect de existență (al lor înșiși). Te etichetează ca defect dacă nu te încadrezi perfect în model. Și mai ales: ce are voie zeul nu are voie ateul . Dacă nu ești Mitică nu te gândi cine e zeul, pentru că te încadrezi la categoria ateu.

PS. Numele pomenite nu sunt cu nimic mai prejos decât alte nume și au fost alese conform unei baze de date foarte personale.

Două minute

Cum stăteam în stație, cu ochii în zare către troleul înțepenit în trafic, o doamnă bonomă și jovială mi-a zâmbit cu un zâmbet neverosimil de senin. Dintr-un mimetism social i-am întors zâmbetul, gândindu-mă că poate ne-am mai întâlnit și nu sunt capabilă să o recunosc, așa cum mi se mai întâmplă. Femeia a recunoscut în mine semnele unui auditoriu perfect și, nici una, nici două, a început să îmi povestească viața ei. Are aproape 70 de ani, dar nu îi dădeai nici 50, mergea să își cumpere spanac din piață, în Canada e foarte frig și ea nu mai suportă iarna și zăpezile. E farmacist și a avut multe de oferit societății, dar în Canada să nu cred că umblă câinii cu covrigi în coadă, că nu e adevărat. Ea s-a chinuit îngrozitor timp de doi ani în care a făcut munci umilitoare, încercând să își găsească un post de farmacist. Canada i-a adus doar un divorț, el și-a găsit pe altcineva. „De ce mă părăsești?” „Ea e mai sexi.” „Ce are mai sexi decãt mine?” „E o femeie care tace”, i-a răspuns bărbată-său și l-a dat naibii că și-a luat altul, pâinea lui Dumnezeu. În România s-a întors cu mare drag, aici în aprilie nu mai vezi troiene și găsești spanac. A intrat în farmacia de la Tei și le-a zis:”măi, fetelor, mai udați și voi florile din vitrină, că s-au pleoștit de tot!”. Ea înțelege că au treabă, dar dacă nu uzi florile, măcar să iei ghivecele alea din vitrină. E foarte rău că nu a făcut un copil, a vrut să își facă mai întâi un rost, apoi a fost cam târziu, dar, și alții, cu copii, nu o duc prea bine și numai de griji au avut parte. Acum are parte de liniștea pe care a căutat-o toată viața și se bucură mult că m-a cunoscut, că…uite..mi-a venit troleul.

Am urcat în troleu clătinându-mă sub tirul logoreic, din care m-am ales totuși cu vreo două idei cristalizate: în Canada câinii nu au covrigi în coadă, ci sunt doar niște câini banali, degerând printre troiene; femeile sexi vorbesc puțin; dacă ești ca o sită și nu poți ține nimic (bucurie sau necaz) în interiorul tău, vei arăta cu 20 de ani mai tânăr. Lecția de viață a durat aproximativ două minute.

 

 

 

 

 

 

 

S-a întâmplat în România

Eram copil când credeam că polițistul e un super-erou, semizeu sau ceva asemănător și că are cheia de la orice situație imposibilă. Apoi a venit revelația, polițistul e doar om și are puteri limitate, poate fi umilit, jignit, mituit. S-a întâmplat apoi cu bancnota de 10 lei pe care mi-a respins-o casierul de la Mega: era falsă. Am transpirat atunci de spaimă, considerându-mă parte a unui lanț infracțional, m-am muncit să îmi amintesc de unde am banii și am decis să semnalez organelor fenomenul care îmi părea un delict major. Organul era probabil plictisit pentru că m-a lămurit că știe de fenomen și că pot să folosesc bancnota la un automat de cafea, așa, să nu pierd banii. A fost momentul când polițistul a devenit anti-erou. Totuși, polițistul român a fost reabilitat în mare măsură, chiar azi, când a ieșit de pe unde ședea tupilat și, țanțoș cum îi șade bine unui bărbat în uniformă, a amendat o doamnă care a aruncat chiștocul pe jos. Nu mi-a venit să-mi cred ochilor, ba chiar m-am și ciupit un pic să văd dacă sunt trează sau visez: se întâmpla aievea, la mine în România. Doamna s-a necăjit, considerând delictul ușor de trecut cu vederea, a încercat puțină negociere, dar polițistul, impasibil, își scria concentrat procesul verbal. Puținii trecători se opriseră și se constituiseră în organe alternative de ordine și justiție, comentând ad-hoc situația: aproape că linșau pe bietul polițist, acuzându-l de abuz. Nu voi înțelege niciodată de ce aplicarea legii e considerată un abuz și de ce infracțiunile sunt categorisite ca fiind infracțiuni pe care poți să le faci fără să fii pedepsit sau infracțiuni pe care nu poți să le faci. Din această ultimă categorie fac parte crimele și furtul din avutul propriu, iar din prima categorie, a infracțiunilor pardonabile, sunt restul infracțiunilor. Aici, discutabil, găsim furtul din avutul public, tăinuirea unor fapte infracționale, agresiuni domestice, ba chiar și violul, când victima este de vină, spre deosebire de violator, care, bietul, a fost momit în păcat.  Revenind, polițistul meu, cu o atitudine țeapănă și rigidă, nu s-a pierdut cu firea și a aplicat legea, spre nemulțumirea doamnei vinovate și a martorilor degrabă-iertători. Însă mie mi-a venit să-l pup pentru că mi-a reabilitat poliția română.

Inspirație

Citeam deunăzi că alegerile greșite sunt presărate pe drumul către succes, și, în acest scop era prezentat Thomas Edison, omorându-se să inventeze becul: i-a ieșit până la urmă, din a nouăzeci și noua încercare, primele nouăzeci și opt fiind eșecuri. Presupun că Edison mai schimba câte ceva în variabilele experimentului și nu repeta psihotic aceeași experiență, sperând că rezultatul va fi diferit. Mi-am amintit de consecvența lui Edison în zilele trecute, când a nins frumos și s-a așezat zăpada de vreo două degete. În acest context hibernal am văzut o mașină micuță și cochetă, încercând să iasă dintre blocuri în șoseaua principală, curățată de zăpadă. Roțile se încăpățânau să nu iasă dintre șleaurile de gheață și șoferul ambala motorul care scotea zgomote infernale, pe care le resimțeai în timpane și stomac. Aerul mirosea a fum și benzine arse și mi-am zis că e prima mașină înzăpezită pe care o văd în această iarnă în București. Am văzut-o doar în trecere, în drumul meu spre târguielile cu de-ale gurii. Nu i-am dat atenție prea multă, dar mi-am zis mie însămi că i-ar trebui puțin balans. Mi-am făcut piața, am căscat gura, am pierdut timp, așa cum fac de obicei și m-am întors acasă, unde, între blocuri se auzeau zgomote infernale și mirosea groaznic a fum și benzine arse. Mașinuța cochetă era în același loc, făcând același tărăboi, reușind doar să se mai adâncească puțin în șleaul care, din cauza frecării, lucea cristalin. La doi pași erau trei bărbați care se distrau grozav și superior pe tema „femeia la volan”, privind scena din poziția de spectator care nu vrea să piardă niciun minut din reprezentație. Într-adevăr, la volan era o șoferiță, aproape o fetiță, care m-a înspăimântat, nu prin lipsa calităților de șofer, că astea se dobândesc, ci prin speranța inocentă că, repetând aceeași experiență va obține la un moment dat un rezultat diferit. Mi-am amintit de Edison, mi-am zis că transpirația e lăudabilă, dar inspirația e dată naibii: dacă nu se arată, se cheamă că ai transpirat degeaba.

Cum să scrii o carte de succes

Ai idei, ești meșter cu cuvintele și vrei să trăiești din scris? Acest lucru este posibil, dacă îmi vei urma întocmai sfaturile despre cum să scrii o carte cu tiraj mare, care îți va aduce faimă și bani.

1. Identifici publicul țintă. Acesta, de exemplu, ar putea fi femeia de condiție medie și sub-medie, nemăritată sau măritată dar nu prea mulțumită de mariaj.

2. Identificarea temei centrale a cărții tale. Aici îți recomand, să nu îți bați tu capul cu nimicuri, să iei un basm oarecare și să îl transformi în roman. Poți începe cu Cenușăreasa că merge bine la publicul țintă (sunt o grămadă de cenușărese dornice să îți citească romanul).

3. Munca de creație. Personajele. Ea, Cenușăreasa, a avut o copilărie nefericită, abuzată de tatăl vitreg și alcoolic, cu o mamă șleampătă și proastă. Fuge de acasă, trăiește pe străzi, intră în tot felul de anturaje, dar are sufletul curat, neprihănit și reușește să scape de necazuri și să nu ajungă o epavă prostituată: lucrează cinstit la o bancă, unde șterge praful. E totuși foarte frumoasă și hotărâtă să scape de nevoi. El, prințul, e client important al băncii, pomădat, manierat, frumos ca din revistă, play-boy recunoscut.

4. Intriga. El o vede ștergând praful și mișcându-și șoldurile unduios prin bancă. O invită la o cafea, ea- nu și nu, se lasă greu, dar până la urmă, hai să ieșim, dar să termin orele de lucru, căci, iată, Cenușăreasa are simțul răspunderii. Prințul manierat o așteaptă, se cunosc mai bine, el vrea sex, ea – nu și nu. Prințul nu poate suporta refuzul, înnebunește de nervi și frustrare, simte că e îndrăgostit.  Etc.

5. Punctul culminant. Acțiunea decurge natural: se văd în continuare și prințul o transformă într-o doamnă desăvârșită, fermecat de naivitatea cu care Cenușăreasa mânca scoici Saint-Jacques și caviar cu lingura sau de apucăturile de a șterpeli din magazine. E năucit de dragoste și dorință și o cere de nevastă (tocmai a crescut tirajul cărții tale).

6. Deznodământul. Nunta are loc, foc de artificii, sunt frumoși ca niște zei. Arunci un ochi și la noaptea nunții, pe care o poți descrie în amănunt (crești din nou tirajul).

7. Pui punct că nu mai ai ce scrie și ar fi o prostie să încerci să mai povestești ceva. Te gândești la titlu, că și ăsta îți vinde cartea: un titlu tare (Trage-mi-o, Ramona!) te-ar putea ajuta. De asemenea, coperta contează și, în acest sens, îți sugerez să alegi imaginea unei tinere frumoase, cu buze întredeschise, pârjolite de dorință și promisiuni.

8. Trebuie doar să îți semnezi cartea. Dacă ai sânge în tine semnezi cu numele tău adevărat, dar nu uita că ai prieteni, rude, dușmani, iar cartea îți va aduce faimă, nu neapărat pozitivă. Poți folosi un pseudonim, cum ar fi Sandra Maro, Sandra Maron, Sandra Mareau, etc.

Tocmai v-am arătat pașii simpli pe care îi aveți de urmat pentru a obține bani și faimă din cartea voastră. Dacă nu vreți, e treaba voastră!

Noul an să vă aducă…

Probabil că și anul acesta v-ați făcut o listă cu dorințe de împlinit sau cu obiective de atins. Așa cum ați făcut și anul trecut, și acum doi ani. Îmi pare rău să vă amintesc, din postura ingrată de spărgător de distracții, că anul acesta va fi prea puțin diferit de anii trecuți și, atunci când va trece, veți constata cu blazare că ați realizat prea puțin din ceea ce v-ați propus. Dar vreau să vă povestesc ceva. Acum destul de puțin timp, anul ce-a trecut, am fost angajată pentru o lună de o doamnă, într-un job mai puțin obișnuit: doamna avea o fiică ce trăise cea mai mare parte a vieții la Tel Aviv, și, venită în România se izolase foarte mult, refuzând chiar și comunicarea cu mama ei. Jobul meu era să scot pe fiica doamnei din muțenie și izolare, să o plimb și să îi risipesc din temeri și frici. Mi s-a părut unul din cele mai triste joburi pentru că eram plătită să fiu „amica angajată” a unei femei probabil nefericite, ce avea nevoie de serviciile unui psiholog. Doamna m-a chemat la câteva întâlniri înainte de a-i cunoaște fata, pentru a mă pune în temă și, cu siguranță, pentru a mă testa. Fusese profesoară de matematică și erai tentat să spui despre ea că e cam ciudată: era de vârsta unei bunicuțe, cu părul roșu flacără, ruj și mai roșu și era înnebunită după pantalonii cu turul jos. Era vioaie în mișcări și în gândire și avea ca abilitate supremă ușurința de a face bani. La momentul când am cunoscut-o făcea mici averi tranzacționând la bursă. Nu tranzacționa orice, ci monedă virtuală, despre care credea că e viitorul. Avea o carismă deosebită și am plăcut-o de la prima întâlnire. Probabil că și ea pe mine, pentru că mi-a promis, brusc și neașteptat, că mă va învăța să câștig ușor și sigur. Dacă una dintre noi era terapeut, în mod cert nu eram eu acela: plecam de la ea cu fruntea sus și spinarea dreaptă, având în spate o siguranță financiară uriașă, aceea a bogăției ce mă va năpădi. Era vremea în care visam bitcoinși strălucitori, lovituri de bursă și previziuni financiare favorabile mie. Pătrunsesem în lumea misterelor economice, deși ceea ce mă învățase doamna se reducea la un principiu simplu, pe care îl știe orice tarabagiu: cumperi ieftin și vinzi scump. Doar că doamna știa să îmi vorbească în termeni tehnici și îmi cunoștea al naibii de bine slăbiciunile. Studiile mele financiare și oportunitățile de îmbogățire au fost întrerupte de însuși subiectul jobului meu: fiica doamnei, cu care m-am întâlnit într-un final. Îmi spusese doamna că fata e frumoasă ca mine, are trei facultăți și e foarte deșteaptă și e cam de vârsta mea. Omisese doamna să îmi spună că fiica era schizofrenică și că refuza să își mai ia tratamentul: era urâtă și desfigurată de furie, nu se mai spălase de mult și mirosea urât și, de la prima vedere m-a identificat ca fiind inamicul numărul unu, eu și întreaga lume. Am fost paralizată de spaimă și cred și acum că am avut noroc că am scăpat nevătămată. Doamna nu m-a iertat pentru incompetență și tranzacțiile mele pe bursa de bitcoins nu au apucat să înceapă, iar bogăția nu s-a arătat. Ulterior am aflat că și doamna avea aceeași suferință, și de aceea nu știu nici până azi dacă am fost părtașă la un delir sau la o scenă a realității. Acea lună din viața mea nu seamănă cu nimic din ce mi s-a întâmplat vreodată, ci seamănă cu o filă de poveste, pe care mi-e greu să mi-o amintesc făcând parte din realitatea trăită. Mi-a rămas foarte vie și cu caracter de autenticitate doar o singură amintire: doamna dreaptă, în picioare, în pantalonii cu turul lăsat, cu carisma aceea uriasă, privind la mine și prin mine, spunându-mi că oportunitățile plutesc în aer pe lângă noi, iar noi nu trebuie decât să ținem ochii deschiși și să întindem mâna să le prindem. Iar eu, fascinată, vedeam plutind în aerul electric din jurul doamnei, oportunități aurii și diafane, puțin virtuale, așa cum îi șade bine unui bitcoin. Acea vreme a trecut, cum a trecut și dorul meu de bitcoinși, dar pot vedea încă oportunități plutind pe lângă mine: pe unele le prind, pe altele le las să treacă.

Pentru anul ce tocmai a început vă doresc să țineți ochii deschiși și să întindeți mâna: sunt ușor de prins. Plutesc mereu în jurul nostru. Oportunități din cele mai felurite.

 

Spune-mi cu cine te însoțești…

Grea perioadă sfârșitul de an, cu sărbătorile lui! Muncă multă, acasă și la serviciu, petrecere cu prietenii, petrecere cu familia, petrecere cu colegii de serviciu. Și nici petrecerile nu mai sunt cum erau odată! Sau poate petrecerile sunt la fel, dar eu sunt alta: așa trebuie să fie, căci fiecare petrecere e trăită cu groaza iminenței durerii de cap de a doua zi, lucru de care nu îmi amintesc să se fi întâmplat acum douăzeci de ani. La una din petreceri am cunoscut un tip, deștept, cultivat, manierat și complet sonat, care m-a însoțit ca o umbră fidelă, găsind în mine auditoriul ideal. Durerea de cap a apărut mult mai devreme decât de obicei, potențată de tirul verbal al domnului în cauză. Acesta era mort de supărare din cauza noii ordini mondiale și încerca să mă convingă să nu accept cipul prin care „ei” mă vor controla și mă vor manipula. Am riscat o glumă, spunându-i că mie îmi convine pentru că măcar așa nu o să-mi mai pierd actele, cu portmoneu cu tot. Foc și pară s-a făcut: oare eu nu văd cum „ei” mă fac dependentă de tot mai multe lucruri? Bunăoară, pe el l-a dus un prieten la o anume cafenea, unde a băut o cafea extraordinară cu lapte și ulei de nucă. El, care nu bea cafea pentru că îi face rău! Groaznic a fost că a doua zi pașii l-au dus la cafeneaua aceea și, aproape fără voia lui, și-a comandat o cafea cu lapte și ulei de nucă. A treia zi, la fel. A patra zi și-a recunoscut dependența și a început să lupte împotriva ei. Dar de dependența de internet ce zic? Sau de ciocolată? Ce pot spune e că discursul logic era impecabil, cu raționament corect, pornind de la premise discutabile. Trei-patru ore am aflat despre „ei”, moneda mondială, pandemia ce va veni și alte minuni apocaliptice. Trei-patru ore de paranoia îți pot modifica puțin viziunea asupra lumii. Spun asta cu certitudine, pentru că m-am surprins gândindu-mă la sărmăluțele soacră-mii: mai am câteva în frigider și îmi ocupă ciclic, la orele de masă, câmpul conștiinței, excitându-mi glandele salivare sau, altfel spus, lăsându-mi apă în gură. Mereu am fost o pofticioasă și asta nu ar trebui să mă mire, dar dacă totuși… soacră-mea vrea să mă facă dependentă de sarmalele ei, să mă manipuleze… Soacră-mea, masonii, illuminati…

.

 

Instantanee

Bătrân jilav și rece scormonind în gunoi. Copii luminoși și îmbrobodiți ciripind despre mărimea moșului, care poate intra pe gaura cheii. Guri lacome de mâncare și de povești mizerabile. Știrile de la ora 5, tocind sensibilități omenești. Urși mărșăluind prin oraș, ademeniți de pe coclauri de miresme menajere, cu adn-ul zăpăcit ce uită să hiberneze. Chetă pentru înmormântare, ce gest frumos, mortul zâmbește! Anton, copil eminent, mă bucur că l-am cunoscut, matematician de geniu. E bine sănătos, la Harvard. Păduri seculare, porți către rai, jefuite la drumul mare, cel forestier. Aristocrație cultă, numărând cu gesturi nobile și tremurate, firfiricii de pâine. Mărinimie fără decență, sărăcie fără demnitate. Primul ministru amintind de o nășică de botez, făcut la cort, cu dare de mână, țeapănă în ținuta ei de nășică- vedetă. Profa de mate insistă: îi lasă corigenți dacă nu învață, oare pe ce lume trăiește? S-au aprins luminițele, orașu-i frumos seara, nu se mai vede zăpada gri. Orbul care-și plimbă câinele cu privire de om, mereu la aceeași oră: aceiași pași, același traseu, orbul nu greșește niciodată. Doctorul m-a certat că mi-a greșit diagnosticul. Îmi place primarul, dar țin secret, nu dă bine să îți placă ceva. Speranță multă, de mai bine, frizând prostia într-o formă brută. Promisiuni neîmplinite pe care le reînnoim de sărbători: să fim oameni, ce minunat ar fi! Știm adevărul, dar avem nevoie de un debușeu, de Crăciun ar fi potrivit.

Românie, te iubesc, cu o iubire perfectibilă în care aș vrea să mai schimb câte ceva, ca în orice iubire perfectibilă. Experiența îmi spune că iubirile nu sunt perfectibile.

Mame și tați. Implicații lingvistice

Acesta este un studiu empiric, realizat într-o efuziune intelectuală de trei cercetători conjuncturali, la o cană de ceai fierbinte, ajustat corespunzător cu rom. Cercetarea a pornit de la faptul cert că pe certificatul de naștere al copilului mama e mereu prezentă, purtând evident un nume, în timp ce la numele tatălui poate apărea, accidental, o linie lipsită de substanță. Apoi, vine vremea când copilul, odată cu exersarea primelor sunete, va pronunța clar „ta-ta-ta”, în ciuda faptului că mama stă aplecată cu orele asupra bebelușului, rostind compulsiv cu mimica exagerată „ma-ma”. Este momentul când tatăl biologic se umflă în pene, neștiind că în dezvoltarea ontogenetică sunetul „t” apare primul, adică este mai ușor de pronunțat. De aici mai departe, tatăl se stabilizează la termenul de „tată”, în timp ce mama devine cvasiprezentă în dezvoltarea lingvistică a copilului, în sintagme complexe cu înțelesuri multiple. Astfel, copilul va înțelege semnificații adânci, cum că e de rău când auzi „du-te-n mă-ta”, că e departe când auzi de „mama naibii” sau că o persoană e urâtă ca „muma pădurii”. Mama e prezentă lingvistic și ca o garanție supremă a cuvântului dat, „să moară mama dacă nu e așa cum spun”, sau ca o măsură a unei dureri greu măsurabile: „au, mama mea”.  În plus, organele sexuale ale mamei, dar și arborele genealogic matern sunt des întâlnite în vorbirea curentă, în timp ce tatăl scapă mereu cu fața, dosul, neamurile intacte. Cercetarea relevă că tatăl nu e niciodată prezent în momente importante, cel puțin la nivel lingvistic și până acum nu am auzit niciodată expresii precum „vai de tatăl meu”, „tată, ce frumoasă e” sau, doamne-ferește, „să moară tata”. Concluzia evidentă a studiului este că mama, ca o compensare a faptului că poartă în pântec nouă luni copilul, va fi prezentă permanent în viața pruncului și apoi a adultului, pigmentându-i vocabularul activ în funcție de posibilitățile fiecăruia. Întrebarea care se pune, puțin critic, este unde este tatăl în toată această poveste. Studiul nu ar fi corect dacă nu am aminti că tatăl se regăsește, anihilând toate golurile concrete, în sintagma ” în numele tatălui..”, cu rezonanțe sacre incontestabile, lăsând mult în urmă pe mama cea des întâlnită în cotidianul prea puțin abstract.

Și atunci, unde mama mă-sii e dreptatea?

Angajata cea nouă

Dacă vrei să țipi la cineva pentru a te mai descărca de tensiunea de la locul de muncă și nu prea ai la cine sau nu îți permiți, poți apela la o soluție des uzitată: poți țipa liniștit la angajata cea nouă, venită de pe băncile școlii, care nu îndrăznește să riposteze și încasează cu stoicism lovitură după lovitură. O poți învinovăți că e incompetentă, că nu își face treaba bine, că lucrează încet sau că nu se descurcă în situații de criză. Se face vinovată de toate acestea, iar colegele (mai cu seamă colegele) nu se sfiesc să îi arate minusurile profesionale la tot pasul. E ciudat mecanismul prin care oamenii uită complet cât de greu le-a fost în primele zile de lucru, după terminarea școlii, sau cât de competenți erau în acele zile. Sau poate funcționează principiul „dacă eu am suferit, lasă să sufere și alții”. Privită din afară, situația arată suprarealist: toată lumea țipă la angajata cea nouă, complet pierdută între responsabilități, dar nimeni nu-i arată cum să facă lucrurile corect. Am văzut că angajata cea nouă e plină de defecte și vini. Dar principala ei vină, care o va urmări o vreme, e că e frumoasă de pică, proaspătă și cuviincioasă. Bănuiala mea cea mare e că adaptarea la locul de muncă, între femei între vârste, muncite mult și cu tinerețea apusă, va fi dificilă și lungă….pentru că e..prea frumoasă… De asemenea bănuiesc că va fi o fâșneață de angajat după ce eșecurile o vor învăța mersul lucrurilor (de la colegi nu prea sunt speranțe). Până atunci însă, angajata cea nouă plânge în fiecare zi, înroșindu-și ochișorii ăia frumoși, și nimeni nu îi spune că toți am avut parte, în primele zile de lucru, de vreo acritură veninoasă, lezată grav de tinerețe.