Dușmanul

Ca în fiecare dimineață, când se trezea mai obosită decât se culcase, femeia trebui să își adune forțele toate pentru a da piept cu ziua cea nouă. Zilele curgeau la fel, certificându-i că lumea ei nu e bună și că e plină de dușmani de tot felul și e complet lipsită de prieteni de soi bun, așa cum își amintea nostalgic că avea în copilărie. Omul de lângă ea, femeia de serviciu, fetele de la birou, chiar și vânzătoarea de pâine îi arătau că nu le merită încrederea și considerarea. În autobuz se gândea uneori că bara lustruită de mii de mâini, curate sau murdare, e simbolul lucios al unei frății dușmănoase, al cărei unic scop este să se răzvrătească împotriva ei. Dar deasupra tuturor era dușmanul cel mai aprig, scump la vedere și totuși mereu prezent, care o urmărea pas cu pas, suflându-i în ceafă și râzând sarcastic atunci când o ghicea mai vulnerabilă. Era un dușman puternic ce ducea un război greu,de uzură și părea capabil de crima perfectă, fără urme și fără mobil. Nu e de mirare că, încolțită și ridiculizată tot timpul, își pierduse obiceiul de a zâmbi sau de a se bucura pentru sine sau pentru alții. În schimb căpătase obiceiul de a sta la pândă, în maximă alertă, pentru ca dușmanul, oricare ar fi el, să nu o ia prin surprindere. Nu e de mirare nici că veghea asta permanentă a sleit-o de puteri, aducând-o la granița psihiatriei. Și în acest moment tulbure, femeii i-a venit gândul cel bun, acela de a-și înfrunta dușmanul cel aprig, cel de la care porneau, într-o ramificare încâlcită, toate dușmăniile lumii.  Așa că, într-un ceas prielnic când putu să își adune curajul, aprinse lumina palidă din baie, consolare slabă pentru tenul fad și privi drept în ochi dușmanul specializat în războiul de uzură. Era acolo, în oglinda tulbure, cu paloare vag cunoscută, cu cearcăne adânci, vineții și cute de îngrijorare adunate între sprâncenele încruntate. Din ochii întunecați curgea o tristețe fluidă, iar femeia gândi pentru o clipă că poate ar fi bine să cadă la pace cu dușmanul ăsta ostenit. Iar dușmanul îi răspunse iute, tot în gând, că, da, ar putea să îi fie prieten, doar să îi dea puțin credit. S-au mai privit în ochi un timp, cu un licăr de speranță și bunăvoință și, în mod straniu, femeia merse la culcare uitând să își ia obișnuitele picături de valeriană.

Reclame

Extrasistola și beneficiile ei

Știați cu siguranță că, de regulă, creierul nostru funcționează doar cu 10-20% din capacitatea sa. Există teorii recente care afirmă că acest lucru este doar un mit și că bietul creier funcționează după posibilitățile structural-funcționale ale fiecăruia. Teoria asta îmi convine mai mult, din motivul simplu că m-ar deranja să am 80-90% din creier lâncezind pe lângă cele 10-20 % funcționale. Și totuși, o întâmplare recentă mi-a dovedit că, în mod uzual, creierul meu lâncezește, deși în preajma unui stimul adecvat, poate să se poarte într-un mod admirabil,  dând dovadă de acuitate logică, atenție distributivă, creativitate, forță analitică și alte cele. Care ar fi stimulul adecvat? De pildă, o extrasistolă. O extrasistolă care apare când îmi fac micul meu exercițiu cardio, de urcat câte două-trei trepte odată, până la etajul meu. A apărut după primele patru trepte, lăsându-mă fără aer, sprijinită de balustradă să-mi vin în fire. Și…nu m-am lăsat, ci gâfâind și suflând ca o locomotivă cu aburi, am ajuns într-un final, în bucătăria mea, unde am eșuat pe un scaun. Și atunci, stând pe scaun, cu obrazul în palmă, am simțit-o, pe ea, extrasistola… Bum, bum, bum, precipitat și tare și apoi o pauză care părea fără sfârșit. Iar pauza aceea lungă, stimulul propriu-zis, mi-a făcut creierul deosebit, făcându-l să debiteze, concomitent și cu o claritate neobișnuită, o mie de gânduri diferite, fără prea mare legătură între ele, pe care le puteam urmări cu acuratețe și fără efort. M-am gândit la Sanda, prietena mea de rele și bune  și la cățelul ei cu care nu m-am jucat încă, m-am gândit că nu am scris o carte și că nu am fost vânzător ambulant în Vama Veche, m-am gândit că nu am făcut gogoși cu ciocolată, m-am gândit la un bărbat (mmm, nu e în regulă), m-am gândit că nu am unghiile lăcuite sau că nu mi-am terminat treaba de mamă. Și încă o mulțime de gânduri scăpărătoare, lucind clar într-o lavă de panică, dată de iminența morții. Apoi pauza a luat sfârșit, cu un bum, bum, bum alert și precipitat, lăsând creierul obosit de surescitare să se odihnească, așa cum îi e felul.

La ce-s bune extrasistolele? La nimic, nici măcar nu te omoară, ci doar te fac să te gândești la cum ar fi dacă ai muri chiar în acest moment. Și totuși… mâine mă voi vedea cu Sanda și cu simpaticul ei cățel.

Angajata cea nouă

Dacă vrei să țipi la cineva pentru a te mai descărca de tensiunea de la locul de muncă și nu prea ai la cine sau nu îți permiți, poți apela la o soluție des uzitată: poți țipa liniștit la angajata cea nouă, venită de pe băncile școlii, care nu îndrăznește să riposteze și încasează cu stoicism lovitură după lovitură. O poți învinovăți că e incompetentă, că nu își face treaba bine, că lucrează încet sau că nu se descurcă în situații de criză. Se face vinovată de toate acestea, iar colegele (mai cu seamă colegele) nu se sfiesc să îi arate minusurile profesionale la tot pasul. E ciudat mecanismul prin care oamenii uită complet cât de greu le-a fost în primele zile de lucru, după terminarea școlii, sau cât de competenți erau în acele zile. Sau poate funcționează principiul „dacă eu am suferit, lasă să sufere și alții”. Privită din afară, situația arată suprarealist: toată lumea țipă la angajata cea nouă, complet pierdută între responsabilități, dar nimeni nu-i arată cum să facă lucrurile corect. Am văzut că angajata cea nouă e plină de defecte și vini. Dar principala ei vină, care o va urmări o vreme, e că e frumoasă de pică, proaspătă și cuviincioasă. Bănuiala mea cea mare e că adaptarea la locul de muncă, între femei între vârste, muncite mult și cu tinerețea apusă, va fi dificilă și lungă….pentru că e..prea frumoasă… De asemenea bănuiesc că va fi o fâșneață de angajat după ce eșecurile o vor învăța mersul lucrurilor (de la colegi nu prea sunt speranțe). Până atunci însă, angajata cea nouă plânge în fiecare zi, înroșindu-și ochișorii ăia frumoși, și nimeni nu îi spune că toți am avut parte, în primele zile de lucru, de vreo acritură veninoasă, lezată grav de tinerețe.

Norme, reguli și condiții

E de presupus că nu putem conviețui mai mulți indivizi, ba chiar o societate, în afara normelor și regulilor. La urma urmei, educația însăși înseamnă însușirea unui set de norme și reguli și a unui sistem de valori, după cum ne taie capul în modelul cultural pe care îl moștenim. Probabil că e bine să fie așa, dar ceea ce mă neliniștește puțin este că trebuie permanent să demonstrez faptul că respect normele și condițiile. Cum fac asta? Semnând, notând, parafând, întocmind dosare. Astfel că pentru un act simplu, cum ar fi că mi-am făcut curat la locul de muncă, trebuie să îmi notez într-un registru special numele, ora, substanțele și materialele folosite, după care semnez cu mult simț de răspundere.  Dezinfectez instrumentarul, alt registru, nume, prenume, oră, substanțe folosite, semnătură cu simț de răspundere. Și așa mai departe… Calculând timpul fizic necesar esenței meseriei mele și timpul necesar pentru înregistrare, înfoliere, îndosariere poți ajunge la niște concluzii pe care mă jenez să vi le spun și vouă. Temutul Sanepid e și el ancorat în norme, evaluând calitatea muncii mele altfel decât o făcea pe vremuri, când lua probe, își băga nasul în toate cotloanele și ne afurisea cu amenzi. Acum temutul Sanepid cere la control avize, documente și nesfârșitele registre reprezentând dovada semnată de mine cum că mi-am făcut treaba bine. Probabil că e bine, dar nimic nu mă poate opri să mă tem că energiile mele și a altora ca mine se risipesc, împreună cu timpul, în direcții care nu au nimic de a face cu meseria mea. Fac o jumătate de normă de scrib și arhivar, respectând norme și reguli prin care nu am voie să…, nu-mi este permis să…., nu…, nu…Peste toate este regulamentul de ordine interioară, prin care mi se aduce la cunoștință că trebuie să respect o grămadă de nu- uri. Evident că am și drepturi, cum ar fi că am dreptul să mănânc într-o pauză de jumătate de oră, drept la care renunț de bună voie adesea, din motive lesne de înțeles. Am și dreptul să mă îmbolnăvesc și să îmi iau concediu medical, dar e de preferat să nu fac asta, pentru a nu perturba activitatea normată de cele o mie de nu-uri. Normele, regulile și condițiile se nasc permanent, lăsându-mă mereu în urmă cu un pas, astfel că în fiecare dimineață mă gândesc dacă nu cumva trebuie să respir doar pe nara stângă sau pe nara dreaptă, conform unei norme noi de care încă nu am aflat.

Și în tot acest timp, în care semnez, notez și îndosariez probele că mă port cum se cuvine, trotuarele sunt pline de scuipați și hârtii, șoferii înjură birjărește, gândacii colcăie prin magazine alimentare și spitale. Posibil că documentația e în regulă, deci…nu sunt probleme.

…De vis…

Nu avea prea multă școală, dar îi era suficientă școala vieții, care o învățase lucruri elementare, simple, ce duceau mereu la finalitatea așteptată: să fie curată, să tacă atunci când trebuie, să plece capul în fața celor puternici, să se urce pe cei slabi. Și cel mai important lucru pe care îl învățase era că vei dormi așa cum îți vei așterne, filosofie tradusă în concretețea unor relații folositoare pe care le activa fără prea multe stânjeneli în cazuri de necesitate. Îi plăcuseră și bărbații, aleși pe sprânceană, în funcție de nevoile momentului, fără să se lege prea mult la cap și fără să își facă planuri ce nu se vor îndeplini. A trecut frumos prin viață, apretată și cochetă, tăcând sau sudălmăind, nu mai contează; ideea e că a trecut. Nu știe nici ea cum a ajuns la pensie, prea devreme pentru potențialul ei social și pentru bagajul de subtilități relaționale dobândit în școala vieții. Dar femeia nu se lăsă doborâtă de ieșirea la pensie, ci își puse la bătaie abilitatea ei cea mai de preț: capacitatea de a se adapta. Nici nu i-a fost prea greu pentru că în jurul ei începuseră să cadă ca muștele, după suferințe lungi sau tam-nesam, fără avertisment. Nu rata nicio înmormântare din cartier, chit că nu schimbase niciodată vreo vorbă cu protagonistul principal: înmormântarea îi încărca bateriile pentru o săptămână cel puțin, găsind loc bun în coada cortegiului funerar, acolo unde fiecare vorbește de ale lui, se râde pe înfundate și se clevetește pe îndelete. Florile, coroanele, văduva, mașina mortuară, ținuta vestimentară a răposatului, expresia facială a nefericitului o țineau implicată într-o viață socială activă și asta era tot ce conta. Ultima înmormântare la care a mers, apretată și cochetă ca de obicei, i-a lăsat apă în gură: pălării cu voaletă neagră, mașină neagră lucioasă, prosoape de bumbac din cele bune care absorb bine, alai funebru lung, șapte popi care au slujit la groapă, mormânt pe aleea principală din cimitir, marșul funebru în surdină, pomana într-un local drăguț, cu pachet pentru acasă, fără să se zgârcească la nuca din colivă. Femeia nu avu timp de cleveteală pentru că un gând nou îi încolți în minte, un gând suficient să o țină vie mulți ani de acum încolo: și-ar dori și ea o ceremonie așa frumoasă și elegantă. …O înmormântare de vis…

 

 

 

Terapie intensivă… pacientul englez

Din păcate, despre pacientul englez nu avem date.

Pacientul francez. O doamnă de 91 de ani, care poposește în Reanimare după o operație simplă. Se străduiește să coboare repede din pat, se spală în fiecare dimineață din cap până în picioare, miroase răvășitor de frumos și se rujează de zece ori peste zi. Se recuperează rapid și pleacă repede din spital, cu beretă pe cap, ruj pe buze și pantofi cu toculeț în picioare.

Pacientul iranian. Îi place confortul și știe să ți-l ceară. E politicos și echilibrat, zâmbește mult și e cooperant. Citește, vizionează filme, nu se plictisește.

Pacientul olandez. Octagenară, turistă cu ceva probleme de sănătate, de o veselie incredibilă. Vomită, frisonează, are dureri, dar toate nemulțumirile astea nu îi strică bună dispoziția. E vizitată de doi prieteni, octagenari și ei, și atunci Reanimarea se zguduia din temelie din cauza hohotelor de râs. I-am suspectat că au mâncat ceva ciupercuțe, dar nu am găsit urme. E posibil ca veselia lor să fi fost structurală.

Pacientul american. Refuză orice act terapeutic, ia contact cu ambasada, se corelează ambulanțe cu decolarea unui avion de pe Otopeni. Între timp, pacientul american este flămând și, datorită faptului că este 4 dimineața și avem opțiuni limitate, îi pot oferi doar sandvișul meu și două portocale. Nu face nazuri și, bonom, îmi mănâncă pachetul.

Pacientul congolez. Este un pacient foarte cuminte, cu o piele foarte neagră. Într-un mod stupid, mă minunam că sângele lui e roșu.

Pacientul român. Pacientul rural este foarte tăcut și nu vrea să deranjeze. Are reticențe când vine vorba de toaleta zilnică și nu folosește periuța și pasta de dinți. Uneori, pacientul rural devine confuz și agitat, într-un prag de sevraj, deoarece alcoolul este o constantă a vieții la țară, poate mai mult decât apare în statistici. Pacientul urban este cooperant, de regulă civilizat și curat. Pacienții români, rurali și urbani, au în comun dispoziția de a-și trăi boala cu simț de răspundere, așteptându-se la suferință și neajunsuri, ceea ce îi face morocănoși și anxioși.

Pacientul român de altă etnie. Este un pacient puțin mai zgomotos, exagerând simptomele și suferința. În ciuda gurilor rele, pacientul român de altă etnie este foarte curat și se spală până scârțâie. De obicei, familia e un spectacol în sine, aducând în întâmpinarea actului medical metode alternative de însănătoșire, precum arderea părului de urs sau ingestia de apă descântată.

 

Despre moartea unui demon

În apărarea ei putea aduce o sumă de argumente: că era plictisită, că se simțea lipsită de valoare, că își simțea tinerețea subțiindu-se sau că uitase cum e să fie dorită. Dar argumentul cel mai serios era drăcușorul ăla mic și viclean, care-i șoptea parșiv, alegându-și inteligent momentele, „ce-ar fi fost dacă”… Drăcușorul nu se mulțumea cu asta, ci o îmbia să viseze contemplativ, în pat cu bărbatul ei, o viață idilică, lapte, miere și condimente asortate, alături de el, prima iubire, pentru care a plâns și a suferit cu neliniști de pubertate. Norocul ei era că drăcușorul nu își băga coada prea des. Ghinionul a fost totuși prezent, într-o zi de marți, când ea a hotărât, cu drăcușorul pe umărul stâng, că vrea să își vadă prima iubire, și, femeie destoinică și întreprinzătoare, cu două clicuri și un telefon, a făcut pasul.  Cel de alăturea de drum. El, prima iubire, nu a ezitat să se bucure și să retușeze lacunele puberale ale primei iubiri. S-au văzut, în aceeași zi de marți, la un hotel dosit, s-au dezbrăcat de rochii, cămăși, pantaloni și prejudecăți, și s-au iubit convențional, puțin jenați și cu mintea aiurea, întrebându-se amândoi ce caută acolo. După aceea, au țesut împreună o tăcere cu tușe de regret, privindu-se oblic printre gene: ei, femeii, i se lipiseră ochii de un fir de păr alb de pe pieptul bărbatului și înțelegea că prima iubire tocmai murise. De fapt era pricepută să omoare demonii, auzise cum plesnise demonul primei iubiri, prins probabil între abdomenele lor lipite într-o împreunare de joasă calitate. Și-au îmbrăcat hainele și prejudecățile strânse grămadă lângă pat, și-au mulțumit amabil pentru întâlnirea plăcută, și-au lăsat cadavrul demonic al primei iubiri în camera din hotelul dosit și au plecat, fiecare în drumul său. Ea, femeia vă poate mărturisi că suma demonilor rămâne constantă, prin nu știu ce artificiu diavolesc, pentru că, deși demonul primei iubiri a pocnit, un altul, mai grozav și nesăbuit, i-a luat repede locul. Îl putem numi Regret.

Particula lui Dumnezeu

Îți atrăgea atenția de departe: poate hainele colorate viu, poate silueta filiform- lungă lipsită de consistență sau poate zâmbetul curat și lipsit de griji, disonând cu ridurile mari și părul alb. Dar cel mai probabil îți atrăgea atenția vioiciunea neobișnuită a pașilor buclucași, cu traiectorie greu definibilă, în contrast evident cu vârsta bărbatului: experiența cunoscută mie îmi spunea că bunicuțul ăsta înalt și slab, cu păr alb și riduri adânci ar trebui să stea cuminte pe un divan, cu un pled pe genunchi, citind dintr-o carte cu foi mari nepoților sau poate strănepoților. A intrat hotărât pe una din aleile parcului și și-a stabilit traiectorie certă spre un grup de copii plictisiți, organizându-i cu viteza luminii într-un „rațele și vânătorii” de zile mari. Bunicuțul a fost și rață și vânător, spre deliciul copilașilor gălăgioși, prin minune treziți din torpoarea plictisită, iar aleea a înflorit. Atâta doar că părinții și-au luat seama că un străin, bătrân și prea vioi, nu ar trebui să joace „rațele și vânătorii” cu așa de multă poftă și l-au luat la întrebări: iar bătrânul răspundea în dodii, dincolo de timpul pe care îl ignora complet și de spațiul pe care îl detesta vizibil. Pentru că bătrânul nu știa să spună părinților îngrijorați anul în care ne aflăm sau unde locuiește. Iar părinții îngrijorați au simțit ceva mișcând în suflet, poate compasiune, poate iubire creștinească sau poate doar nevoia de a face o faptă bună. Și părinții, uimiți că sentimente demult uitate sunt încă vii, ascunse adânc în suflet, au făcut cerc (de binefacere) să găsească o soluție potrivită. Dar bătrânelul, prea vioi pentru vârsta etalată, a dispărut la fel de brusc cum apăruse, iar în urma lui, puțin nedumerită, aleea se liniștea: copiii își regăseau torpoarea plictisită, părinții își calmau mișcarea din suflet, rămasă fără obiect, rușinându-se puțin de momentul de slăbiciune. La ieșirea din parc, dacă aveai noroc, puteai vedea un bătrânel filiform și lung, cu păr alb, riduri adânci și zâmbet fără griji, îmbrățișând neadecvat tulpina groasă a unui copac la fel de bătrân, șoptindu-i tainic ceva despre un mistreț cu ochi sticlos și colț de argint, sau despre cornul de vânătoare ce ar trebui să sune… Dacă aveai noroc, îl puteai vedea, dar era greu de prins pentru că bătrânelul era mult prea vioi. Și…dus a fost!

Bosonul lui Higgs (foarte vag, cum am înțeles eu, un neavenit), este o particulă extrem de instabilă, ce conferă masă particulelor din jurul ei. Cu alte cuvinte, le face să existe. De aceea, unii au numit-o particula lui Dumnezeu (la început a fost cuvântul). Gurile rele spun că, de fapt, particula lui Dumnezeu e doar o traducere greșită a „particulei blestemate de Dumnezeu”, dat fiind că este greu de controlat, producând haos și instabilitate.

Marea evadare

Cred că nu a visat vreodată Aristotel, când spunea despre om că este animal social și rațional, că atât individul, cât și societatea se vor schimba atât de mult. Omul a rămas un animal social, cu nevoi imperios-sănătoase de a adera la grupuri și comunități și de a-și prilejui relații sociale care să vină în întâmpinarea intereselor sale. Considerându-mă pe mine însămi un animal social cu calități sociale medii, numai bună de integrat într-o nouă comunitate creată ad-hoc și menită să ne ușureze funcționarea în marea societate, m-am trezit făcând parte, cu voia mea bineînțeles, din prea activul grup al mamelor dintr-a șaptea C. Nu, mamele sunt toate majore, dar copiii lor sunt în clasa a șaptea C. Corect ar fi să amintesc că din grupul mamelor dintr-a șaptea C face parte, cu succes, și un tată, la fel de activ ca o mamă. Este o comunitate foarte activă și efervescentă, deschisă la orice oră, pe whatsapp. Atât de deschisă încât m-am bucurat încă din prima zi de apartenență la grup de opțiunea „silențios” a telefonului meu. Lectura de dinainte de culcare și-a schimbat nuanțele, în locul cărții de pe noptieră încercând să citesc, în diagonală și pe verticală, sute de mesaje materne și pe alocuri paterne, despre lucruri deosebit de importante, cum ar fi compoziția sandvișului sau volumul ideal al sticlei de apă. Vă mărturisesc că lectura înainte de culcare mi-a plăcut întotdeauna, făcând trecerea spre somn într-o manieră molatecă și dulce. Cu noile lecturi marca whatsapp, somnul meu dispare complet, dilatându-mi starea de veghe și de surescitare. În plus, lecturile whatsapp mă fac să mă simt o mamă mizerabilă, dându-mi seama că nu-mi hrănesc copilul sănătos cu rondele de morcovi și măr, nu am înscris-o la cursul de dezvoltare personală, nu-i dau tricou de schimb la ora de sport unde transpiră. Cât despre banii de buzunar, suma ideală e încă în dezbateri, dar ar fi ideală și pentru mine, din ce pot să îmi dau seama din cursul discuției. Așa că, în ciuda lui Aristotel și a grupului whatsapp, am decis să evadez din comunitatea mamelor dintr-a șaptea C. Am respirat libertate preț de două minute și m-am trezit înapoi în grup, deoarece „părerea mea contează”, deși nu am avut păreri niciodată despre tricouri, sandvișuri sau sticle de apă. M-am simțit onorată și valorizată și, pentru a nu dezamăgi grupul, am emis și eu o părere: am sugerat ca, în loc să strângem „o atenție” pentru profa de chimie care obișnuiește să „strice media” , să punem odraslele să învețe. Pauză, liniște nefirească, apoi emoticoane care plâng, suspină, își smulg părul. Cam asta a fost, pentru că acum sunt liberă. Cred că grupul încă discută pe marginea ideii mele nefericite.

Terapie intensivă. Mamă eroină

E o femeie încă tânără, parcă fără vârstă, cu trup mare și voinic, trăsături banale și puțin lățite, dându-i un aer de puținătate intelectuală și de umilință. Zace în patul de spital, fără să scoată un cuvânt și fără să ceară nimic. Dacă o întrebi ceva îți poate răspunde monosilabic: nu vrea calmante, nu vrea mâncare, nu vrea apă, nu vrea „să deranjeze”. E genul de pacient care e propriul lui dușman și care te face să te simți inutil și frustrat, cu senzația că eforturile tale sunt zadarnice. Ne spune doar că e încercarea lui Dumnezeu și că trebuie să treacă singură prin asta. Încercăm să-i spunem că Dumnezeu nu e satrap și că sigur ar înțelege o perfuzie analgezică, precum și nevoile de alimentație și hidratare ale unui om bolnav, dar femeia nu-și clintește părerile. Nu știu care dintre noi o întreabă dacă nu are copii și, cu această ocazie, aflăm că nu e singură pe lume, așa cum ne-am închipuit văzând că nu o vizitează nimeni. Are copii. Mulți. Șaisprezece. Și fără să vreau, mi-o imaginez pe femeia asta într-o perpetuă stare de gravidie, cu un copil de mână și cu altul în brațe. O văd vlăguită, între copii, hrănind, spălând, cârpind liota gălăgioasă, găsindu-și resurse pentru o nouă procreere. Îmi imaginez casa plină, pulsând de viață și nu înțeleg de ce femeia asta zace pe un pat de spital, fără nici unul din cei șaisprezece copii aproape de ea, refuzând să mănânce și să bea, ducându-și singură încercarea lui Dumnezeu. Copii nerecunoscători și ingrați? Sau copii nefericiți, care își urăsc mama și pe Dumnezeul egoist care a absorbit lacom toată dragostea maternă?

Nu știu care ar putea fi adevărul și cred că nici femeia din patul de spital nu îl știe: a făcut lucrurile cum s-a priceput mai bine. Ceea ce știu sigur e că dacă faci un copil, doi sau șaisprezece ești responsabil să îi iubești și să le oferi copilărie.