Accidentul

Noiembrie și seară, nimic mai potrivit pentru o rimă potrivită din mers agale, pe sub felinare anemice. Poetul, cu haina deschisă și cu o sacoșă diformă în care atârnau două pâini și un cofraj cu zece ouă, făcea pași pe pământ, în timp ce gândul îi flutura printre nori. Nu și-a dat seama când s-a terminat trotuarul și când a început șoseaua. Nu și-a dat seama nici că zgomotul înfundat care i-a acoperit rima era produs de propriul corp lovit de o mașină ce-și trăia ceasul ghinionist într-un mod cu totul regulamentar. Circulația a fost întreruptă, lumini albastre luminau intermitent și o mulțime de gură-cască privea grămada acoperită cu o folie argintie, de sub care ieșea un vârf de pantof. Cu mâinile duse la gură și cu ochii plini de spaimă, curioșii își făceau cruci largi, încercând fără succes să se opună magnetismului macabru. Pe sub crucile apărătoare de rele, martorii simțeau o brumă de mulțumire că altul a fost alesul, și de data aceasta. Șoferul vinovat de crimă tremura spasmodic pe marginea șoselei, sub privirile acuzatoare, care împărțeau tranșant vinovății și nevinovății. Mortul era de vină. Ba nu. Șoferul era de vină. Și mortul și șoferul experimentau frățește o subunitate temporală stranie: nu erau nici morți, dar nici vii, într-o clipă înghețată pentru veșnicie. Mortul, atestat legal de medicul ambulanțier, era păzit de propria conștiință, de o luciditate absolută, nepregătită să se stingă. Lumina pe deasupra materiei murdar-sângerie de pe astfalt, neștiind ce altceva să facă. Dintr-o inerție stupidă, conștiința lipsită de trup continua să producă rime. Ceasul se oprise și pentru șofer, care va auzi la nesfârșit pocnetul sec al lovirii corpului de parbriz, după cum va vedea în fața ochilor grămada incredibil de mică, acoperită de folia argintie. Va fi condamnat cu suspendare, va face psihoterapie și se va preface că viața merge mai departe. Va fi capabil să se întrebe până la capătul zilelor „de ce eu” și nu va reuși să răspundă niciodată. Își va serba încă multe zile de naștere, va primi cadouri și va mulțumi pentru ele, participând activ la mascarada în care se preface că e viu. An după an, prin noiembrie va fi neliniștit și nervos, dând vina pe o astenie banală de toamnă. Se va întreba cu multă curiozitate, în fiecare noiembrie, cum zece ouă într-un cofraj, pot scăpa cu coaja intactă dintr-un accident mortal.

Cercetarea locului accidentului a durat mult, iar după ridicarea cadavrului, cei de la medicină legală au adunat, cu spatule speciale, mostre de țesut cenușiu de pe asfalt. Analizele de laborator au arătat fără tăgadă, că prețioasa materie cenușie a decedatului era infectată de poezii. Nu a avut nicio șansă.

Adevărat sau fals

Casa bunicilor era un regat în care te puteai rătăci, pentru că avea nenumărate odăi, din care unele stăteau încuiate. Așa era odaia de la drum, unde patul uriaș cu saltea de paie stătea acoperit cu o cuvertură verde cu roșu, țesută de bunica. Înțepa pielea, din pricina lânei aspre, dar oricum nu aveam parte să mă întind pe ea: bunica ținea cheia pusă bine și doar înainte de sărbătorile mari, când se făcea curat, apucam să mă minunez de imensitatea odăii, de fiecare dată cu aceeași inocență, ca la prima întâlnire. Odaia putea sa-și păstreze farmecul de noutate, în ciuda cercetărilor mele grăbite de măturoiul bunicii. Mirosea busuiocul de la icoană, proaspăt cules din grădină, și simțurile se ascuțeau până la suferință. Era o suferință dulce și amară, efemeră ca o clipă pe care nu apuci s-o conștientizezi. Ușa se încuia în urma curățeniei și a bunicii, lăsându-mă să visez la odaia uriașă, cu miros de icoană, în care nimeni nu va mai intra în următorul anotimp. Era o odaie fermecată, iar farmecul ei avea nuanțe roșii și verzi, te pișca de piele și mirosea a busuioc.

De când nu mai are cine încuia odaia, pot intra oricând aici. Ciudat este că odaia s-a micșorat și îmi apasă toracele. Patul e incomod și-mi dă dureri de spate. Cuvertura de lână e subțiată și aspră, iar atingerea ei produce mâncărimi și eliberează histamine. Icoana își are busuiocul vechi: miroase a vremuri trecute și efemerități irecuperabile. Poate și a praf. Suferința dulce și amară e singura constantă a odăii cu tavanul coborât deasupra capului. Farmecul i-a dispărut, lăsând-o dezgolită într-o simplitate sărăcăcioasă.

Nu știu când a fost adevărat ce am simțit: atunci sau acum?

Existențială

Ca orice veșnicie respectabilă, își permitea pauze lungi, în care gusta reverii de dincolo de lumi. Mai mereu, dulceața reveriei se topea în dileme greu de rezolvat, care- l lăsau trist și confuz. Avea cu ce-și trece vremea, atunci când nu se ocupa de detalii minore, care aduceau farmec sau durere într-o existență plată. Binele și răul erau temele preferate de gândire, iar stabilirea exactă a categoriilor morale ocupa un timp inexistent. Apăreau mereu spețe noi, asupra cărora trebuia să se aplece. Creativitatea oamenilor,nebănuită la începuturi, îl lua prin surprindere de fiecare dată, punându-i la încercare abilitățile administrative. Învățase că flexibilitatea este o calitate, deși, atunci când era onest cu sine, știa că este vorba de un compromis, menit să-i protejeze veșnicia. Neajunsurile flexibilității se constituiau într-o problemă uriașă, pe care o simțise uneori și la oameni. „Cine sunt eu?” se întreba adesea, singur, între lumi. Întrebarea îi provoca neliniște și răspunsul liniștitor nu venea niciodată. Îndoiala îi punea sub semnul întrebării propria existență, lăsându-l confuz și fără vlagă. „Oare eu i-am făcut pe oameni, după chipul și asemănarea mea, sau oamenii m-au făcut pe mine, după chipul și asemănarea lor?” Ca niciodată, avea nevoie de certitudini, dar singura certitudine evidentă era că Dumnezeu trecea printr-o criză existențială.

Îngerul negru. Partea a doua

Îngerul negru își face siesta, privind blajin la muritorii de rând.

Îngerul negru. Partea întâi

Nu putea trece neobservat. Lăsa pământul răscolit în urma sa, cu gropi din loc în loc, pe care le făcea în încercarea de a pătrunde în subteran. Rămânea, de fiecare dată, printre pământeni, pe care-i zăpăcea cu o privire galeșă și neagră, de sub sprâncene de cărturar competent. Indubitabil, puterea lui cea mai mare era privirea hipnotică: victimele picau precum muștele, cu mințile rătăcite și comportamente ridicole, gângurind prostește, cu voci pițigăiate. Îngerul negru, deplin conștient de forțele sale, întorcea spre alint o burtă păroasă, pe care pământenii o mângăiau cu degete experte. Nu zăbovea prea mult într-un loc, pentru că îi plăceau băile de mulțime și coruperea de noi adoratori. Putea să preschimbe plânsul în zâmbet, iar mamele de bebeluși nervoși îl invocau, pentru magia prin care aducea liniștea și veselia.

Îngerul negru a trecut pe la marea Neagră, chiar pe la 2 Mai, unde-mi place mie. Am știut că a mâncat plaja, lăsând doar o fâșie îngustă de nisip, și o faleză surpată, într-un echilibru precar. Deși e sub demnitatea unui înger, îngerul negru nu se sfiește să aibă un tub digestiv lung, în care înghesuia nisipul mării Negre. Prin capătul tubului digestiv, țâșneau castele de nisip, ornate cu scoici mici și alge nedigerate. Între două castele, își arunca privirile hipnotice pe sub umbrele, peste cearceafuri: turiști goi și arși gângureau și mângâiau burta păroasă, uitând de orice decență. Drept recompensă, îngerul negru șubrezea picioarele scaunelor sau meselor de pe terasele de pe plajă, pentru că avea dinți mici și ascuțiți, pe care îi ținea ascunși sub buze groase, de harap. Cum arată îngerul negru? E greu de descris: unii spun că e un dihor, alții că e un șobolan sau chiar o entitate extraterestră.

….va urma….

Lista rușinii

Doi oameni de la primărie au venit într-o zi de vară și au montat un difuzor nou, mai mare și mai frumos. Difuzoarele erau gratuite și fiecare casă din mijlocul Bărăganului a primit unul. Băieții de la primărie lucrau repede și întârziau câteva minute, preț de-o țuică de corcodușe, că prunele nu se prea făceau. Difuzorul cel nou scotea sunete limpezi în aerul dens al verii, fără ca cineva să le audă cu adevărat. Cuvinte puține și mulțumiri multe pentru un mare om și pentru un mare partid răzbăteau liturgic de sub pânza difuzorului. Țăranii își vedeau de treabă, întrerupăndu-se doar spre cinstirea noului difuzor, cu lichidul distilat în alambicuri manșonate cu mămăligă, întru câștigarea aburului prețios, mocnit la foc de coceni. Fumul de coceni semnaliza, printr-o dâră neagră și aromată pe cerul verii, distilarea rușinoasă și ilicită, dar absolut obligatorie. Corcodușele erau coapte. În zumzetul general al zilei de vară, în care veselia sugruma câteva cântece patriotice pe trei voci, difuzoarele cele noi prinseră să țipe, cu voce de femeie artăgoasă, încremenind satul din Bărăgan. Vocea de femeie acuza public și tăios , pe note înalte și sonore. Acuzații erau numiți în ordine alfabetică, fără putință de tăgadă: a lu’ Albu din vale, a lu’ Bostan, Dincă și nevastă-sa, Grigore din satul nou … și lista rușinii curgea până la Văcăroiu, ultimul, dar și cel mai vinovat, după cum se putea deduce din oripilarea acuzației. Sătenii care nu erau pe listă și nu-și auzeau numele strigat în difuzor, clătinau din cap, își duceau mâna la gură de mirare și blamau, în gând sau cu voce tare, pe cei făcuți de rușine. Nu era puțin lucru să-ți auzi numele la difuzor, acolo unde de obicei se auzea doar numele marelui conducător, cel preaiubit. Cântecele patriotice își reluaseră cadența monotonă, fundal potrivit pentru discuții rurale despre lista rușinii, prin care sătenii erau somați să înapoieze cărțile împrumutate de la căminul cultural. Termenele de înapoiere a cărților erau mult depășite, dar țăranii știau foarte bine că veșnicia s-a născut la sat.

Prietenii

Soarele răsărise cu putere, de după un bloc, făcându-i pe cei doi să  se ridice de pe cuvertura găurită.

– O să fie cald azi! zise Șchiopu, cu ochii mijiți către soare.

– O să fie! încuviință Roșcatu, din dorința de a-i face pe plac șchiopului.

Se întinseră pe spate, sprijiniți în coate, pe cuvertura veche, privind puhoiul de lume care intra sau ieșea de sub pământ. Cei doi aveau reședința în inima capitalei, pe un petic de iarbă verde, lângă o gură de metrou.

-Săracii de ei! mormăi Șchiopu, cu voce scăzută și condescendentă.

-Săracii… Cum se uită în pământ. Or avea și ei pe ale lor…

Cei doi se săturară de privit la lumea curată și grăbită spre nicăieri și își mutară atenția spre un punct inexistent, acel punct în care te uiți când nu ai niciun gând.

-O fi luni azi? se întrebă, pentru sine, Șchiopu.

-E joi! răspunse Roșcatu, stăpân pe informație.

– Nu, mă, e luni.

– E joi, că a veni gunoiul.

În fața evidenței, Șchiopu tăcu un timp, scărpinându-și ciotul cu un băț. Dacă era joi și trecuse mașina de gunoi, tomberoanele erau goale și stomacul lui rămânea tot gol. Norocul lui că miercurea mânca mereu bine.

-Auzi, Roșcatule, s-a întors lumea pe dos. Azi e joi, că a venit mașina de gunoi, da’ lumea se poartă de parcă ar fi luni.

-Așa-i.

Și iarăși se puseră pe contemplat lumea care intra și ieșea de sub pământ, cu aerul zilei de luni. Un câine amușină pe lângă ei, fără să le acorde atenție și trecu mai departe, oprindu-se lângă un copac.

-Azi o să plouă! zise Șchiopu.

-Nu cred, că cerul e senin.

-Pișcă rău muștele.

-Înseamnă că o să plouă!

Amândoi se tolăniră mai bine, cu ochii țintă în cerul dezbrăcat de nori, așteptând semnele iminenței de ploaie.

-Ar fi bine să mergem să ne scăldăm în Dâmbovița, propuse Șchiopu, cu dorință în glas.

-Ar fi bine! acceptă Roșcatu, fără să-și schimbe poziția de pe pled. Soarele începuse să coboare după blocuri și o căldură densă izvora din pământ, iarbă și asfalt. O baie în Dâmbovița îi umplea de o bucurie vie, care dădea pe dinafară, chiar dacă baia rămăsese doar o idee. Se foiră un pic, mulțumiți de posibilitatea unei băi, alungând muștele ce pișcau a ploaie. Întinseră, pe la colțuri cuvertura, să nu-i deranjeze de i-o fura somnul.

-Auzi, Roșcatule….să știi că noi am murit. Suntem morți și nu știm.

-Suntem morți?

-Da. Nimeni nu ne vede, pentru că am murit și nu știm.

-Așa e! Dar dacă suntem morți, unde am ajuns? În rai sau în iad?

Șchiopu se scărpină iar cu bățul pe ciotul de picior, semn de mare efort filosofic.

-Suntem în rai, că dacă eram în iad nu ne lăsa să ne scăldăm în Dâmbovița.

 

 

 

 

 

 

 

Secrete întunecate

Doamna și domnul Popescu stăteau de douăzeci de ani în același bloc, cu intrarea umbrită de teii uriași. Nimeni nu le trecuse pragul păzit de doamna Popescu, așezată de-a curmezișul, cu trupul minion umplând miraculos intrarea în apartament. Ochii vreunui curios care le suna la ușă nu puteau trece de cerberul lățit în prag, deoarece doamna Popescu ascundea cu îndârjire secretele întunecate ale soțului ei. Nu știau vecinii care erau aceste secrete mizerabile, dar aveau certitudinea existenței lor prin vorbe scăpate la necaz de doamna Popescu sau prin vehemența interdicției de a deschide ușa apartamentului mai mult decât era nevoie. Domnul Popescu însuși, își ducea cu sine secretele, etalând o făptură anemică, umeri gârboviți și o privire albastră, cu un început de cataractă. Pentru necunoscători, ar fi fost doar un bunicuț care-și plimba căruciorul de cumpărături în susul și în josul străzii. Vecinele și privirile mai atente nu puteau fi păcălite de aparența de seninătate neputincioasă, ci puteau vedea sub masca de bătrânel semnele realității ce se dorea disimulată. Domnul Popescu putea tuși pe un ton grav, ce-i contrazicea inflexiunile blajine ale vocii sau putea fi foarte alert și sprinten pe trecerea de pietoni, chiar dacă trăgea după el căruciorul de cumpărături. Uneori, când părul alb îi creștea mai mult, o buclă arogantă îi cădea pe un ochi, dându-i un aer tineresc, în dezacord evident cu imaginea de pensionar. Doamna Popescu însăși răbufnea, când și când, în mici revărsări emoționale, acompaniate de lacrimi și suspine, pe care vecinele le ostoiau cu vorbe de mângâiere: „lasă, doamnă Popescu, că așa-s bărbații…” Dar doamna Popescu plângea și mai tare, cu lacrimi mari, ce se rostogoleau sub barbă. „Nu, niciun bărbat nu făcea ce face bărbatul ei.”  Îi era greu să spună ce făcea, îi era imposibil să divulge secretele negre, îi era rușine. Vecinii își înghițeau curiozitatea, răspunzându-și singuri la întrebări: cadavre, perversiuni sexuale sau trafic de carne vie puteau fi posibile în apartamentul Popeștilor, de unde răzbăteau mirosuri înțepătoare, de acizi sau formoli. Într-o vineri seară, doamna Popescu, mai congestionată ca niciodată, cu lacrimile șiroind pe față și cu o valiză care nu se închidea bine, părăsi pe domnul Popescu. În timp ce cobora scările, cu grijă să nu-i explodeze valiza într-o risipă de boarfe, striga în gura mare domnului Popescu și cui voia să o asculte despre secretele întunecate care-i măcinaseră viața. Domnul Popescu avea apucături sadice, ciopârțind cadavre și recoltând trofee pe care le întindea pe pereți, pe catifea roșie. Vecinii, în spatele ușilor închise, ascultau terifiați cum cele mai negre presimțiri ale lor se adevereau. Domnul Popescu, în pragul ușii, într-un halat de baie decolorat, mormăia ca pentru sine că e doar o plăcere nevinovată. Dar doamna Popescu nu-l mai auzea. Nu se împăcase niciodată cu pasiunea lui de a colecționa insecte, iar expunerea unui gândac de bucătărie, pe catifea roșie, pe peretele din hol a însemnat sfârșitul secretelor întunecate.

Memoria de trei secunde

Un pește aflat într-un acvariu va face trasee de la un perete de sticlă la altul fără să se plictisească, cu fervoarea noutății, pentru că memoria lui este atât de scurtă, încât uită mintenaș că a mai trecut de o mie de ori pe acolo. Probabil că își închipuie că este într-un lac sau într-un ocean, dat fiind că a uitat aproape instantaneu de existența unei limite de sticlă, atunci când o întâlnește. Peștele din acvariu nu este singura ființă amnezică din ecosistem. Omul, deși demnitatea sa de ființă superioară nu-i permite să recunoască, are o memorie cel puțin discutabilă, comparabilă cu a carasului auriu. Când a aflat de la televizor despre riscul de a se îmbolnăvi și de a muri și-a luat, cu toată responsabilitatea, măsurile de precauție, cele mai eficiente, așa cum OMS l-a învățat. Mai mult decât atât, omul s-a întors către sine și a gândit că lumea nu va mai fi niciodată la fel, după pandemie: va prețui mai mult aproapele, natura și pe Dumnezeu. Va fi mai bun și va fi mai responsabil. Va restabili valorile importante ale umanității. Distanțarea fizică va fi o constantă socială, care va face lumea mai tristă. Își va proteja bătrânii,  fragili în fața urgiei. Adierea morții l-a făcut pe om mai bun, promițându-și sieși și speciei din care face parte, o lume ideală. Apoi, tot de la televizor a aflat că adierea morții s-a îndepărtat și, lucru curios, s-a necăjit pentru promisiunile făcute, considerând că a fost escrocat cu un număr „prea mic” de morți. Omul s-a rușinat de slăbiciunea sa, de momentul său de umanitate și, cu ardoare răzbunătoare, a uitat, la fel de repede ca peștișorul din acvariu, de pandemie, morți și făgăduielile de a face o lume mai bună. Când credeam că lumea nu va mai fi la fel, s-a dovedit, cu fapte concrete, că lumea nu s-a schimbat deloc: lupte pentru putere, violențe, grija pentru capra vecinului și argumente supreme de tipul „ba a mă-tii” sunt la locul lor, acolo unde le-a încremenit temporar pandemia. Despre pești se spune că au o memorie de trei secunde, dar biologii susțin că memoria lor poate ajunge la cinci luni. Ar fi trist pentru peștișorul din acvariu, care și-ar aminti de pereții de sticlă ai închisorii sale, incompatibili cu iluzia unui lac sau a unui ocean. Eu sper în existența memoriei de trei secunde.

Proza scurtă: Jurnal de îndrăgostit

Azi, când am văzut-o prima dată, am știut că inima mea și-a găsit stăpâna. De după perdea o puteam privi cum își face curat în mașină. Îi șade așa de bine cu aspiratorul micuț și roșu în mână, mai ales când deretică pe locul șoferului, jumătate băgată în mașină, jumătate la vedere. Are pantaloni de trening mulați și, de după perdeaua mea, mă minunez ce forme rotunde are posteriorul ei când se apleacă să aspire scaunele din față. Îi văd și mijlocul de viespe și nu pot decât să mă bucur că e o femeie de casă, care nu cheltuie bani pe spălătorie, loc plin de haidamaci. M-a apucat strănutul. Cred că perdelele sunt pline de praf, dar nu-mi părăsesc postul de observație până când sufletul și viața mea nu termină de curățat mașina din parcare. O văd plecând cu aspiratorul roșu și cu o găleată plină de perii. Sânii îi saltă sub tricou în timp ce pășește spre intrarea în bloc și eu o iubesc din tot sufletul meu. O să-i scriu un bilet, pe care o să i-l las în parbriz, sub ștergător: „te iubesc de nu mai pot, ești ca fecioara între sfinți, ca-n Biblie, Rachelo, și vreau să-ți fac copii”. Când aud femeile de copii sunt ale tale, înnebunesc.

Am văzut-o de dimineață, pleca la serviciu și arăta ca în reclamele cu femei fericite. Nu mi -a plăcut ținuta office, era cam strâmtă și nu-mi place să se holbeze alți bărbați la ea. A intrat în mașină și a zăbovit puțin cu piciorul stâng pe caldarâm, cât să-i văd frumusețea de gleznă subțire, cu musculatura lungă și fermă. Despre femeile cu glezne subțiri am auzit că sunt focoase în pat, dar nu știu dacă e adevărat, că Gina avea niște bulumaci de glezne și era ca o locomotivă diesel, de mă rupea în două. Sper să nu aibă apucăturile Ginei, că mă durea tot corpul de la brâu în jos după o noapte de dragoste. Și cu mașina trebuie să fac ceva, că broscuța aia verde nu e de femeie serioasă. Cred că vând broscuța și îi iau ceva frumos, la mâna a doua. I-aș scrie un bilet, să i-l pun în parbriz: „te iubesc mult, dar trebuie să faci și tu un efort, ca dragostea noastră să fie veșnică”.

Azi a venit cu un buchet de flori, de la serviciu sau de unde naiba o fi vagabondat. Nu-mi vine să cred că e o stricată. Dacă i-aș scrie un bilet, i-aș spune că și-a bătut joc de dragostea noastră. Am iertat-o, ce să fac…. Poate că e profesoară sau doctoriță și a primit la școală sau la spital florile alea. Dacă e doctoriță, am dat de belea, dar o să-i interzic să facă gărzi, că toată lumea știe ce se întâmplă în gărzile din spital.

Azi a venit cu un haidamac. Am vrut să cred că e un verișor, dar n-am putut, că i-am văzut pupându-se pe gură. Am așteptat să intre în bloc, m-am încălțat, strănutând întruna și am coborât să-i pun sub ștergător biletul pe care l-am scris cu inima sângerânď: ” curva dreacu”.