Shining

Editura își închisese birourile, în urma oamenilor care plecau cu lucrurile personale în cutii de pantofi. Căni de cafea, capsatorul preferat, agende rămase în urma timpului, pixuri norocoase erau puse de-a valma în cartoanele paralelipipedice, luau drumul necunoscutului și, poate, al sărăciei. Editura fusese celebră într-o vreme, când erau la modă poveștile cu final fericit și producțiile literare dătătoare de speranță și optimism. Nu simțise trendul și se încăpățânase să se opună marelui val al disperării violente, nu-și redefinise obiectul de lucru, ci continuase să promoveze speranță și fericire, atât de nepotrivite marelui public anesteziat. Cei trei băieți de la marketing, X, Y și Z, au ieșit ultimii din editura pe care atât o iubiseră și, împreună cu cele trei cutii de carton, nu s-au oprit decât în cea mai sordidă speluncă, unde puteai bea mult cu bani puțini. X, Y și Z, de la marketing, erau prieteni buni, locuind în același apartament pe care-l împărțeau frățește, pentru o chirie modică. Spectrul sărăciei, cu pierderea locuinței și despărțirea în puncte cardinale distincte, îi tulbura îngrozitor, mânându-i la elaborarea unui plan de urgență. În spelunca aceea, trasând linii și cercuri cu degetul pe mușamaua murdară, planul salvator a fost gata până la terminarea resurselor financiare din portofelele subțiri. Așa cum era și normal, componenta de marketing a planului de afaceri era cea mai elaborată, bazată pe experiențele cumulate ale lui X, Y și Z. Ultimii bani au fost cheltuiți cu multă maturitate pe încă un rând, care să certifice începutul unei noi vieți. Nu-și aduceau aminte cum de s-au trezit dormind îmbrățișați în apartamentul lor închiriat, dar și-au adus aminte, puțin stânjeniți, că trebuie să înceapă noua viață, așa cum își planificaseră. L-au ales pe Z pentru relații cu publicul: Z era slab spre jigărit, avea păr lung și ondulat și un aer ușor bolnăvicios, ca de febră. Semăna binișor cu un poet ofticos, căruia îi sclipeau ochii în cap, într-o aură boemă. X era supraponderal, iar Y avea o miopie care-l făcea să se încrunte, îngustându-și ochii, atunci când privea un punct fix. Așadar, X și Y, nepotriviți pentru publicul larg, osteneau din greu pentru promovarea lui Z. Desenaseră, scriseseră de mână, coloraseră mii de fluturași de hârtie în care invitau lumea să-l cunoască pe noul eliberator, în degetele căruia stăteau voința și putința. Îl îmbrăcaseră pe Z, cu mult gust, în cămașă lungă de in, eșarfă roșie care să-i evidențieze paloarea și sandale romane confortabile. În primele zile nu se întâmplase nimic. Apoi, deodată, s-au trezit cu niște vizitatori, toate femei, ce se cereau eliberate de grele frământări. Z, în baza planului prestabilit, elibera punându-și palma cu degetele răsfirate pe capetele plecate ale frumoaselor. În acest timp, cu glas cavernos, le poruncea: du-te și fă un copil! (celei despre care se bănuia a fi stearpă), du-te să te măriți! (celei fără noroc în dragoste), sau, după caz, du-te și fă-te frumoasă (celei care nu voia să-și arate chipul în lume, din pricina hidoșeniei sale). Clientele lăsau ceva, într-una din cele trei cutii de la ieșirea din apartamentul închiriat, iar X, Y și Z începuseră să se relaxeze: afacerea mergea. Când numărul clienților, căci de acum venea și câte un bărbat, crescu suficient de mult, X, Y și Z se mutară într-un spațiu mai mare pe care îl decoraseră după gusturile lor. Îndoiala li s-a strecurat în suflet când munți de scrisori de mulțumire umpleau spațiul cel mare: stearpa născuse, hidoasa câștigase un concurs de frumusețe, cea fără noroc in dragoste se măritase de două ori și continua s-o mai facă. Ba încă, un bărbat cu un picior amputat, căruia Z îi poruncise să-i crească un membru nou, venise in carne și oase să-și prezinte omagiile, ridicându-și ciotul din care creștea o tumoră nouă, în  formă de picior. Z, cu aerul unui poet ofticos și straie largi și albe de plajă, își reduse programul de lucru, păstrându-și pentru sine timp de meditații. X și Y ajungeau greu la el, după insistențe prelungi și îl găseau deseori cu o pâine și un pește în fața ochilor, încercând multiplicarea lor. X și Y încercară să-i amintească de afacerea trasată cu degetul pe masa din speluncă, dar Z îi concedie cu un gest scurt și aprig. Oare nu știau că el era fiul unui tată? Sau măcar frate mai mic al fiului unui tată ?

Amintire cu cerbi și pisici

Cele mai multe amintiri au contururile netezite de timp, culorile estompate de variațiuni cenușii, reduse nostalgic la o urmă de emoție. O persoană dragă, de care ești despărțit de mult, va fi prezentă oricând în gândul tău, dar, după un timp, te vei necăji că nu mai poți să-i recompui chipul, uitându-i tușele prin care o identificai, iar amintirea ei se poate chirci într-o ambiguă formă facială, suficient de puternică pentru a-ți strânge inima. Amintirea cu cerbi și pisici este o simplă excepție de la regula uitării, pentru că fiecare evocare o face mai precisă și mai limpede. Este vorba despre un anumit moment T, încremenit într-o nemișcare temporală, în care sunt trează și dorm pe o pernă prea umflată de fulgii de gâscă. Obrajii dolofani ai pernei au asperități apretate și miros de coteț și săpun. Am ochii închiși și văd prin pleoape, în întunericul nopții, fiecare obiect din cameră. Mobila trosnește contractându-se în aerul prea cald, iar soba de teracotă își bolborosește vreascurile transformate într-un putregai fosforescent și fierbinte. E ciudat cum pot vedea în burta sobei  plasma incertă consumându-și existența cu mare risipă calorică. Soba are ușița închisă, lăsând doar o dungă de lumină să îndulcească un întuneric prea dens. Aproape neinspirat, lipit de un perete, se află un divan turcesc, lung și nefolosit vreodată. Este confortabil prin energia pe care o materializează subtil sub forma ideii de siestă, mahmureală și opiu. Pe peretele opus divanului, ca o negare a orizontalității predominante, tronează cu demnitate de regină, o pendulă ce anunță cu gravitate ora exactă. Gongul său tremură mult timp în aer, pentru a se sinucide dincolo de coastele mele, cu o ultimă zvârcolire toracică. Sunt aproape fericită. Sau poate trăiesc iminența fericirii ce nu are să se întâmple vreodată. Lângă fericire zace o urmă vagă de luciditate, revigorată de gongul prea sobru și de succesiunea de sunete grave, inexplicabilă pentru momentul T, încremenit într-o ecuație neterminată. Nu-mi rămâne decât să nu fac nimic și să fiu atentă la fericirea iminentă care nu se va întâmpla. Prin pleoapele închise privesc la cerbii care aleargă fără să atingă pământul, pentru că fiecare placă de teracotă verde are reliefată cerbul ei, conform unei matrici rudimentare. Aducerea aminte este uneori despre cerbi alergați de lupi sau, alteori, despre cerbi care boncăluiesc într-o alergare-zbor. Această amintire, vie, strălucitoare și emoționantă, face parte din mine și nu are corespondent în realitate. A apărut de undeva, construind un prezent care nu a fost vreodată și pe care l-a transformat într-un trecut drag. Ultima evocare a amintirii cu cerbi a fost despre momentul T încremenit, în care dormeam și eram trează, gongul pendulei vibra isteric, cerbii boncăluiau în văzduhul verde de teracotă, eram fericită și nefericită, vie și moartă. Pe divan torcea o pisică: torcea despre incertitudini și relativități.

 

 

 

 

 

 

 

Fetele…cochetele

Nu-mi place să spun asta, dar în regnul animal femela e puțin mai prăfuită, lipsită de culori, mică, insignifiantă, în timp ce masculul e mai viu colorat, mai vocal, mai strălucitor. Îmi vine în cap rățușca mandarin, gri-maronie, ușor de pierdut în peisaj, spre deosebire de masculul ca un curcubeu metalizat, termen de comparație nefericit pentru biata consoartă. Nu știu dacă rățușca mandarin consideră că imaginea contează, dar omul, în formula sa contemporană, de maximum-sapiens, acordă imaginii importanța cuvenită. Femeia, muză și pacoste, înger și diavol, mamă și amantă, este subiectul și obiectul unei industrii complexe, esențiale și obligatorii. Evident, feminitatea este cea care face marea diferență între sexe, cu atât mai mult cu cât, în timpul din urmă, bărbații apelează des la industria destinată femeilor. „Tu la cine te epilezi?” „La Mariana, cu ceară, la rece.” Ar putea fi un dialog între două femei, doi bărbați sau între o femeie și un bărbat, pentru că egalitatea sexelor își găsește debușeuri greu de imaginat pentru feministele de acum 50 de ani. La vreme de pandemie, industria imaginii și-a pierdut clientela obișnuită, nevoită să se izoleze în lungi șiruri de pijamale. În ciuda coronavirusului, unghiile și părul cresc nestingherite, afectând imagini de sine și imagini publice, în scurtele ieșiri de necesitate. Discuțiile între fete se întețesc, cu schimbarea actualizată a conținutului: chituri de epilat, foarfece de frizerie, mașini de făcut pâine, senzori de poluare, biocide, dispozitive de purificare a aerului, umidificatoare, dezumidificatoare, ozonare, spirt, clor, făină, hârtie igienică. Dacă industria dedicată imaginii va rămâne la pământ, se poate presupune că modelul de frumusețe feminină va suferi modificări majore, stabilind o echivalență relativă cu rățușca mandarin.  După cum le cunosc eu pe fete, acest lucru nu se va întâmpla, în ciuda dificultăților practice. Mult mai iubitori de confort, bărbații cu deprinderi de înfrumusețare, vor reveni, fără păreri de rău, la modelul estetic „un pic mai frumos ca dracu”.

Fetelor…mai știți vremurile în care mergeam la coafor? Când vorbeam despre poșete, parfumuri, pantofi și bărbați? Când ieșeam din pijamale? Ce vremuri…

Veșnica dimineață

Nevasta îi spunea că e cam pădureț, pentru că nu-i plăcea să primească neamuri în casă sau să meargă să le viziteze. În vremea din urmă nu-i mai spunea nimeni că e pădureț, iar molima i se potrivea mănușă, izolându-l regulamentar în cea mai confortabilă singurătate. Avea grijă să-și ia medicamentele de trei ori pe zi, cu tabieturi ceremonioase, în care înghițea hap după hap, dând capul pe spate prin zvâcniri scurte ale umerilor și  gâtului. Între ceremoniile medicamentoase își fierbea un ceai, din flori adevărate de tei, mesteca o bucată de brânză sărată sau o felie de salam uscat. De când cu molima, vorbea uneori la telefon, atunci când îl auzea sunând. Era puțin surd și rareori îi era tulburată liniștea: fiică-sa insista să-i caute de vorbă și să-l întrebe dacă-i lipsește ceva. Suna prelung la telefonul din hol, până ce bătrânul răspundea, în accidentale momente când urechea mai bună prindea sunetele în pâlnia ei. Serile îl prindeau răscolind prin fotografii vechi, cu miros de hârtie putredă și tinerețe improbabilă. O fotografie îi plăcea din cale afară, pentru că îl arăta frumos, cu trupul zvelt și pălărie de fetru. Trăsăturile chipului nu se distingeau deloc, dar era suficient să-și amintească de acea clipă, când nevastă-sa îl așezase la una din puținele poze de familie: era cam cu chef și acceptase să stea în mijlocul neamurilor, înțepenite în fața obiectivului. Îi putea vedea pe toți: pe maică-sa, cu ochii alungiți către tâmple din pricina cocului strâns cu forță, taică-su, deja cărunt, zâmbind mofluz, nevastă-sa, cu o rochie scandalos de scurtă, din cauza căreia se certaseră rău, unchi și mătușe țepene în hainele noi, fiică-sa ajungându-i până la genunchi, agățată indecent de poala prea scurtă a maică-sii. Oboseala zilei îl răpunea, dizolvată într-un somn neliniștit, cu multe treziri, în care liniștea surdității se spărgea în voci cunoscute, vesele și tânguite, care vorbeau despre el. Pe lângă pereți, umbre se mișcau, făcându-i semne prietenoase de bun venit sau bun rămas. Uneori umbrele lăsau să se ghicească forma de clopot a unei rochițe scandalos de scurtă, ciucurii lungi ai fularului preferat de taică-su sau mărgelele cât oul de prepeliță ale mătușă-sii.  Dimineața, cu primele raze de soare căzându-i pe pleoape, alunga umbrele și restabilea liniștea, iar bătrânul, chinuit de artoze și de doruri nelămurite, își făcea o cruce mare și își relua ceremoniile diurne. Într-una din dimineți, razele soarelui îl găsiră vlăguit de nesomn. Ca niciodată, maică-sa se desprinse din umbra pereților și îl întrebă dacă dorește un ceai de tei. Avea părul negru strâns în coc, trăgându-i de ochi înspre tâmple. Râsul plin și molipsitor al nevesti-sii îi umplea sufletul. Aha, rochia scurtă era roșie, așa cum și-o amintea și el. Îi plăcea cum razele dimineții luminau un roșu etern.

Balamucul din subsol

Terapeutic sau doar pentru plăcerea mea proprie, cobor zilnic la subsol, unde balamucul își vede de viața proprie, imun la balamucul universal. Paradoxale apariții ale normalității distonează în atmosfera liniștitor- agresiv- neobrăzat- relaxantă, pentru că printre rezidenții permanenți se mai rătăcesc naivii bunului mers al lucrurilor. Poate că poposesc aici doar pentru a-și aproba propriile norme devenite poveste sau poate doresc să fie martori la extravaganțe creative pasibile de tratament de specialitate. În simpaticul ospiciu nu e loc de plictiseală: răzvrătiri de iubire și ură, orgolii rănite sau exacerbate, sclipiri de genialitate și originalitate, profunzimi psihice de dincolo de conștient umplu constant spațiul din subsol. Recunosc stânjenită că iubesc acest loc, în care mă confund cu fiecare locatar permanent sau temporar, cu regretul absenței lui Platon, Erasmus sau Ovidiu. Nu orice balamuc atinge perfecțiunea, dar neajunsurile sunt suplinite cu succes de prezența lui Dumnezeu însuși, sau, prin delegarea autorității, a fiului său, care mustră părintește sau preamărește încurajator pe ceilalți rezidenți. Dumnezeu nu se intimidează în fața supremației inteligenței artificiale, a lui Cyborg sau a invaziei extraterestre, prezente tangențial sau, de-a dreptul secant, în populația proscrisă a balamucului de la subsol. Nici privirile temerare în străfundurile nebuloase ale ființei umane nu-i opresc dumnezeiasca perseverență. Ca o paranteză minusculă, ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place, și Dumnezeul rezident al subsolului e sensibil la nurii feminini, ceea ce nu poate fi decât lăudabil. Balamucul e populat de ființe sincere și frumoase, cu chipul compus de mine însămi : plete negre până la umeri, constituții plăpânde, picioare prea subțiri pentru un abdomen prea mare, barbă a quatre jours căruntă, tahicardie, hipertensiune arterială, mâini cu degete lungi, ochi închiși la culoare cu scântei în mijlocul pupilei. Trăsăturile se asamblează aleator, formând chipuri personalizate ale unor frământări minunate și chinuitoare. Cu alte cuvinte nu știu explica zăbovirea mea prelungă în balamucul din subsol, din subsolul articolelor mele, evident, că doar nu ați crezut altceva. Mă declar rezident permanent și sunt onorată să vă am cu mine.

 

 

Proză scurtă. Aiureli sf

Autoritățile anunțaseră că primăvara își putea relua cursul, ca urmare a ridicării interdicțiilor. Orășenii primiseră vestea cu nedumerire și o viermuială neobișnuită începuse în spatele ușilor care nu mai fuseseră deschise din vremuri uitate. Vacarmul din case reverbera pe deasupra străzilor pustii, cu asfaltul întors către cer, precum intestinele unui animal uriaș, răscolit de invizibile hiene urbane. Primăvara, eliberată de restricționări, dăruia un soare generos și o verdeață pârjolită, mirosind a început de toamnă. Ușile închise începuseră să-și scârțâie balamalele înțepenite, într-o încercare timidă de deschidere spre necunoscut. Întâi au apărut pe trotuare niște fețe bătrânicioase, ridate de timp, cu socotelile aproape încheiate cu viața, grăbite să-și ia premiul nesperat: lumina zilei, căzând perpendicular pe ridurile bătrâne. Apoi au apărut, pe ici, pe colo, oameni tineri, unul câte unul, cu mâinile puse streașină deasupra ochilor, pentru a-și proteja retinele dureroase. Erau eleganți, curați și dichisiți, îmbrăcați în hainele cele bune, mirosind toate la fel – miros de depozit închis și lipsit de aer. Un lux inutil și trist se revărsase pe străzile cenușii: paiete, mărgele, culori cu acrilatul intens, eșarfe sau pantofi cu toc își căutau un rost pierdut. Femeile zăboviseră în fața oglinzilor, compunând figuri vesele și sănătoase, de sub care răzbăteau, ca niște erori structurale, grimase de spaimă și matități galbene-verzui. Pielea nu-și regăsea nuanțele de altădată și se încăpățâna să etaleze nuanțe împrumutate de la lumina becurilor ecologice sau a neoanelor oarbe. Vacarmul din case umpluse străzile și, cu o bravură inconștientă, începuseră să se formeze grupuri mici. Acestea sfidau rațiunea și, cu o supremă inconștiență, apropiau umeri și capete, într-un început de conversație despre starea probabilă a vremii. Priviri critice, înțelegătoare sau superioare, cercetau chipurile învecinate. Înduioșător era că fiecare se privea pe sine cu toleranță, convins că pielea lui nu e galbenă sau că hainele lui nu miros a timp oprit în loc. Copii, strânși cu putere de mâinile străvezii, începuseră să se zbenguie ca niște ieduți, pe picioare nesigure. Unii dintre ei vedeau pentru prima oară altceva decât spațiul casei în care învățaseră să meargă și să vorbească, descoperind cu naturalețe că familiara lume virtuală poate fi concretizată. Probabil că părinții, acești zei cu puteri nelimitate, făcuseră posibil ca lumea virtuală să poată fi palpabilă, într-o manieră imperfectă și aspră. Adolescenți rușinați de hormoni adormiți ridicau, doar puțin, bărbia din piept, pentru a arunca pe sub pleoape grele de lumina soarelui câte o privire spre alții asemenea lor. O frumusețe galben-verzuie, potențată de culorile tari ale veșmintelor, se insinua în aerul primăverii declarate. Și atunci, unul din ei, cu ignoranța și curajul specifice vârstei, a făcut un gest inimaginabil, care avea să facă înconjurul lumii prin intermediul canalelor de știri. Martorii, paralizați de grozăvia gestului, au înghețat în posturi neverosimile, așteptând un deznodământ iminent. Adolescentul inconștient își ridicase bărbia din piept, înălțând fruntea galbenă spre soarele dureros și, cu mâinile transparente ridicate ca niște aripi, a îndrăznit să facă „gestul”: a tras cu putere aer în piept, umflând plămânii anemici până la cea din urmă alveolă.

Shut down. Restart

Ca-ntr-o poveste îmi amintesc grija pe care generația mea o avea față de generațiile tinere, în care individul își este autosuficient, fără nevoi de socializare, fără empatie sau poftă de indivizi asemeni lui. Este vorba de simpatica generație cu căștile în urechi și ochii lipiți de un display, care își delimitează clar spațiul personal, fizic și virtual: sunt prezenți fizic peste tot, în metrou, pe stradă, în școli, dar nu sunt cu tine, putând să se recompună corespunzător, atunci când împrejurările o cer. Fără prea multe mofturi și cam fără voie, anormalitatea a devenit normalitate (ce fragile norme!) și m-am trezit că viața online e trăibilă. Ca o previziune riscantă, posibilitatea ca izolarea socială să devină o obișnuință a viitorului apropiat este reală, descoperind nebănuite moduri de existență și căi de comunicare. Mă întreb dacă ideea de comuniune, în sensul de a fi alături de cineva într-o emoție, își va pierde aplicabilitatea și va rămâne o simplă idee, pe care doar poeții o vor specula. Dincolo de zona de risc, o previziune foarte transparentă se referă la modul în care lumea va depăși etapa covid: sigur că lumea va fi alta decât cea care a intrat în pandemie. Vom fi mai puțini, cu posibilitatea de a mă trezi că fac parte dintre bătrânii pământului, dispărând o întreagă generație de bunici. Speranța de viață (matematic și statistic) va fi alta, coborând probabil pragul de bătrânețe. La modul ideal, resursele de umanitate vor face viața acceptabilă, în contrast cu instincte de conservare, alarmând neîntrerupt. Vinovății de supraviețuitor vor accentua distanța socială, făcându-ne mai străini ca niciodată. Plămâni vor ceda încă, jertfă pentru plămânii planetei, care dau semne firave de însănătoșire.

Sau poate că nu. Poate că mi-este frică, așa cum îmi este frică de oala sub presiune din bucătăria mea. O folosesc rar, cu inima cât un purice, privind-o cum șuieră, gâlgâie, blesteamă. Stau la distanță de ea, pentru că o consider un pericol, care-mi frăgezește bine carnea de vită. Atâta doar că pericolul care mă sperie nu șuieră, nu gâlgâie, nu blesteamă. Cel mult tușește.

Fiecare azi are un mâine. Cu o singură excepție. Notabilă.

 

#rezistlascivpecanapea

Dacă mi-ar fi propus cineva, acum vreo lună, să stau cuminte în casă, alături de simpatica mea familie, aș fi zis că am câștigat premiul cel mare. Dar cum nu a fost alegerea mea, mi-am luat premiul forțat cam în silă și mi-am propus, ca soluție psihologică, să îl transform într-o vacanță la domiciliu. Am tăiat de pe listă campionatul de ping-pong din sufragerie; mingea sare aiurea, în televizor, lustră și pereți, cu un zgomot amplificat de spațiul închis. Campionatul de ping-pong se poate înlocui ușor cu un campionat de canastă, cel puțin până la apariția primelor suspiciuni de trișare, când spirite și orgolii se încing, riscând să degenereze în altercații domestice. Cel mai bine e pe canapea, cu o cană de ceai alături și cu o carte bună în mână. Eu, în partea mea de canapea, recitesc „Ciuma”, iar el, în partea cuvenită de canapea, citește „Dragoste în vremea holerei”. Între noi – telecomanda, pe care ne-o împrumutăm frățește, să vedem modificările statistice morbide. De atâta lectură, canapeaua a căpătat două adâncituri incomode, în care trupurile se afundă amorțite. E de înțeles că, de dragul confortului, corpurile încep să alunece lent și mut, părăsindu-și verticalitățile în favoarea unor orizontalități trândave. Statisticile morbide pot fi atenuate de niște „Anotimpuri”, oricare ar fi ele (Vivaldi să fie), sau, în egală măsură, de Billie Eilish, new-entry în topul preferințelor familiei. Scurte exerciții cardio, direct pe parchet, sunt necesare pentru a-ți mai alunga amorțeala sau, după caz, pentru a te omorî dintr-odată. Sunt singura din familie care nu poate lucra de acasă și, în timp ce ei lucrează, mă străduiesc să fiu gospodină. Spre uimirea mea, nu-mi iese nici când nu am alternative și toată lumea preferă să mâncăm (cu totul irațional) ceva chinezesc, comandat la botul calului: bun, gustos și incert. Am timp berechet să aprofundez teoria lebedei negre (care l-a făcut celebru pe Taleb, specialist în ingineria riscului). Pentru mine, lebăda neagră a devenit destul de gri, lăsându-mă să previzionez amatoricesc, desigur, consecințele epidemiei: se va reduce poluarea planetei, pe fondul încetinirii economice și va crește natalitatea, pe fondul izolării, al proximității imediate a unor persoane de sex opus și al lipsei alternativelor de acțiune. E suficient pentru a-mi continua izolarea la domiciliu: încă rezist lasciv pe canapea.

 

 

La umbra coronavirusului

Se arată prea-cinstita față umană. Prea – cinstită în sensul de onestă, căci nu e prea plăcută vederii, scoțând la iveală mizeria morală, altfel bine ținută în frâu. Distanța regulamentară de protecție circumscrie distanța interumană, deși ar trebui să fie un semn al solidarității și al faptului că îți pasă de aproapele tău. Segregarea este uriașă, opiniile fiind nuanțate până la absurd: păreri despre români care nu ar trebui să se întoarcă în țară, păreri despre inutilitatea măsurilor luate de autorități, păreri despre cum să te speli pe mâini și în general, păreri despre orice. Se pare că meteahna de a avea păreri este iremediabil înscrisă în moștenirea genetică a maselor, care, ocupată cu elaborarea de opinii, ia în calcul foarte puțin varianta în care ar putea asculta ce au de spus persoane cu  competențe. De fapt, ascultă ce au de spus autoritățile pentru a putea dezvolta, în cunoștință de cauză, opinii contrare, argumentate suprarealist. Astfel, izolarea la domiciliu poate fi tratată ca o vacanță, cu vizite și plimbări prin împrejurimi. Ca variantă complementară există și primirea vizitelor prietenilor sau rudelor, pentru că obligația de izolare îți trezește brusc nevoia de socializare. La celălalt pol se găsesc cei care doresc să se suspende orice activitate, să se autoizoleze de bunăvoie, dacă se poate în grupuri mici, pe criterii de prietenie și/sau simpatie. Ideea e fermecătoare, îmbinând în mod plăcut o vacanță neprogramată, suspendarea responsabilităților sociale și compania agreabilă. Între cele două tipuri de conduită socială și etică există o varietate de cazuri, care evidențiază șmecheria, trișarea și prostia. Conduita corectă e simplă și presupune, măcar de dragul experimentului, încrederea în autorități. La umbra coronavirusului nu e loc pentru orgolii, polițe plătite, păcăleli de sistem. Umbra se întinde peste toată bătrâna Europa și e presărată cu morți.

Femeia. O pledoarie scandaloasă

Cu prețul unei singure coaste, plictiseala idilică a fost alungată pentru totdeauna. Lucrurile simple au devenit complicate, mărul a fost gustat, rușinea a cerut acoperirea cu veșminte. Femeia a știut, fără a învăța vreodată, să aducă mișcare, culoare și bucluc acolo unde niciodată nu se întâmpla nimic. A știut să uite durerile în care a adus copii pe lume, a știut să iubească până la  negarea de sine.  A știut să poarte pantaloni fără să-și piardă din feminitate. Poate fi vedeta știrilor de la ora cinci, maltratată sau ucisă pe altarul unui ideal domestic. Poate fi alcoolică, drogată sau cu mințile rătăcite, ascunzând povești ce nu pot fi spuse. Poate scrie poezie și se poate lăsa dezmierdată, făcând promisiuni pe care niciodată nu le va respecta. Poate descoperi secretul tinereții fără bătrânețe, cu prețul durerilor postoperatorii din chirurgia estetică,  poate fi om de știință, poate transforma dragostea într-o afacere reglată de piața liberă. Poate să se reinventeze după fiecare eșec și să repete la nesfârșit greșeli din care ar trebui să învețe. Poate să știe ce gândești și, cu adevărat uimitor, poate să știe ce vei gândi, deși are veșnic dificultăți în a-și limpezi propriile gânduri. Poate să plătească prețuri fenomenale pentru o oră de iubire, după cum poate ucide în numele iubirii. Poate fi inocentă și poate înșela cu inocență.

Poate face orice. Femeia e perfectă.