Terapie intensivă… Mamă

Soarta și ceasul rău au făcut ca în capul lui să fie o dezordine de nedescris: un creier scurtcircuitat, care și-a uitat funcția lui de coordonator al vieții organice, încurcând în mod aproape letal comenzi pe care altădată le dădea cu ușurința unui manager supercompetent. Bărbatul nu are decât 50 de ani și se luptă să își recâștige capacitatea de a respira singur. Lupta e condusă de acel creier decăzut din funcția de manager competent și de aceea e o luptă grea, cu finalitate imposibil de previzionat. Starea lui e gravă, iar prognosticul nu e fericit. La acest bărbat, conectat la viață prin tuburi și aparate, vine în fiecare zi o femeie, destul de vârstnică și fragilă, cu părul alb și ochi albaștri. Iar albastrul acela de cer senin are nuanțele tristeții fără sfârșit și a deznădejdei eterne. Este mama bărbatului, care în fiecare zi vine cu bomboane pentru noi și cu speranțe mari pentru copilul ei. „Ce mai face băiatul?” ne întreabă mereu și noi nu știm cum să îi spunem că face la fel ca ieri și ca alaltăieri, adică e foarte grav. Apoi mama se așează pe un scaun lângă patul bolnavului, și cu mâna mică și uscățivă, își mângâie odorul pe cap și picioare, pe porțiuni mici, neocupate de tuburile și cateterele noastre. Îi povestește despre lucrurile pe care le-a făcut peste zi sau face planuri de viitor pentru ei, amândoi. Și bărbatul face grimase pe o jumătate de față, mișcă degetul arătător de la mâna stângă și inima lui o ia la galop. Mama se bucură că îi zâmbește băiatul (noi credem că sunt activități electrice dezordonate ale creierului), și ne întreabă plină de speranță dacă am văzut și noi acel zâmbet. „Sigur că l-am văzut”, răspundem noi de fiecare dată, cu inima puțin îndoită și cu glasul sigur, plin de certitudini. Dar în ultimele zile, bărbatul încearcă parcă să își agațe privirea de un punct fix, iar punctul fix este mereu în direcția de unde se aude vocea mamei. Poate că totuși, în acel creier scurtcircuitat a rămas o portiță deschisă, pe care se poate strecura vocea mamei, cerând ferm băiatului ei să fie cuminte până mâine, când va reveni. „Să fii cuminte”, aici, cu noi…

 

 

 

Mărgica de diamant

În fiecare dimineață face aceleași gesturi, fără să se sature de ele. Cel mai mult îi place metamorfoza din fața oglinzii. Îi place textura ciorapilor de mătase, îi place atingerea cașmirului pe umeri, îi plac pantofii înalți cu talpa roșie. O picătură de parfum după fiecare ureche îi va aminti toată ziua că este o femeie fericită, care a știut să își facă viața frumoasă. Îi vine să zâmbească atunci când își amintește de ultimul cadou pe care i l-a făcut dragul ei soț: o excursie prin Asia, însoțită de un card pentru cheltuieli inerente. Alți pantofi, alte rochii, alte bijuterii. Prietena ei din facultate nu va ști nici de data asta să își ascundă stupoarea: cum…în Asia? Biata fată, ce viață anostă poate avea; și cei doi copii care aproape că îi mănâncă urechile. Nu a văzut-o niciodată cu un pantof mai acătării: tot în ținute sport, alergând în stânga și în dreapta. Vai de sufletul ei! Nu știe ce i-a venit să se gândească la ea, dar alungă amintirile pentru că au un nuștiuce care o necăjesc, iar ea vrea să fie o femeie fericită. Își privește broșa cu grăuntele de diamant în montura de platină: nu renunță niciodată la ea pentru că îi vorbește în termeni strălucitori despre succesul ei matrimonial. Și acum ziua poate începe…o femeie realizată trecând strălucitor prin timpul diurn.

Dar noaptea…cu demonii ei… Femeia se trezește visând până la epuizare un vis ce poate fi și o amintire: o cămăruță nebuloasă și strâmtă, fără trecut și viitor, doar simțuri exaltate și o foame neostoită. Foame de celălalt, nesătulă și imposibil de potolit. Era o dragoste mare, egoistă și neliniștită, așa cum sunt toate dragostele. Iar nefericita ei prietenă…cu copiii ăia zgomotoși…noaptea simte că o urăște din toți rărunchii; îi urăște lumina din ochi atunci când își privește odraslele..îi urăște lipsa de timp și grijile unei case animate, în care totul se mișcă și se transformă.

Femeia vrea să alunge demonii nopții și caută cu privirea broșa de platină cu bobul de diamant, să-i amintească de succesul ei matrimonial. Dar demonii nopții transformă malefic grăuntele de diamant într-o mărgică de sticlă, strălucind vesel și fals într-o viață perfectă.

În pielea lui Leopold Bloom

Poate am uitat să mă laud că printre lecturile mele mai vechi se află și ” Ulyse”, roman-capodoperă a literaturii moderne, după cum consideră critica literară. Da, am citit Ulyse, a lui James Joyce, pe vremea când aveam nervii mai tari și răbdare mai multă. Știți cărțile acelea din care mai citiți un capitol cu speranța că veți pătrunde în atmosferă și vă va prinde lectura? Așa am citit eu Ulyse, cu rezerva că am ajuns la ultima filă fără să intru în atmosferă și, în general, fără să îmi dau seama despre ce citesc. E totuși tulburător să îmi amintesc peste ani că lui Leopold Bloom îi plăcea berea Guiness și să simpatizez astfel cu neînțelesul personaj. Puburile dublineze sunt la tot pasul călătorului, vesele și aglomerate; mi se limpezește puțin cum marele scriitor, din pub în pub (așa spun gurile rele) reușește să creeze „Ulyse”. Nu mă miră nici că același scriitor a descris cu precizie psihologică „Oamenii din Dublin”, pe care îi poți întâlni și azi, dacă ai ochi să îi vezi.

Sunt încă în vacanță, iertându-l pe James Joyce pentru capodoperele care nu au fost pe gustul meu, trăind pe alocuri în pielea lui Leopold și a oamenilor din Dublin. Mă bucur să vă anunț că „ei” nu sunt cu nimic mai presus decât „noi”, sau, cu alte cuvinte, durerea de cap din „pe urmele lui James Joyce” e la fel cu cea din „pe urmele lui Nichita”, bunăoară.

Cu riscul de a părea nelalocul meu se întâmplă să îmi fie puțin dor de România. Să îmi fac griji?

Foarte scurt jurnal de călătorie

Despre zborul cu avionul nu vă povestesc pentru că nu vreau să mă fac de rușine. Doar că mi-am spus tot drumul că avionul e cel mai sigur mijloc de transport, simțind fiecare norișor prin care treceam fix în plex. Apoi a fost limba, vag cunoscută, dar nu suficient cât să înțeleg prea multe: limba engleză, cu sonorități irlandeze. Oameni vioi, veseli și foarte…muzicali. Am văzut un tată care îi cânta copilului de doi ani un cântec de leagăn, cu o acuratețe demnă de orice scenă. Am văzut și oameni care cântau pentru sine, ușor, în barbă, cu același simț melodic. Autobuzul cu etaj mi-a făcut poftă de cum l-am văzut: trece prin coroanele copacilor, făcându-te să îți ferești capul, cel puțin la început. Apoi, verdele ăla, neverosimil de mult: țara unde iarba știe să își păstreze verdele puternic, chiar dacă o calci cu piciorul (ce răsfăț!). Coroane de maci, pe ici, pe colo. Veverițe roșcate și obraznice și veverițe gri și mai obraznice. Apoi, locul unde s-a construit Titanicul, cu hotel și muzeu aferente. Grădini îngrijite, pervazuri grele de flori, boscheți ferchezuiți. Grădinăritul pare îndeletnicire națională. Ploaia e o constantă a vieții irlandeze, dar se pare că nu deranjează pe nimeni. Piesa de rezistență: am văzut la marginea Belfastului, în zona portului, două foci. Ultima piesă de rezistență: într-un muzeu am văzut expusă o mumie egipteană. Erau ai naibii de pricepuți egiptenii antici în ale conservării: micuța domnișoară egipteană a trecut prin milenii păstrându-și intacte formele, cu aspect general de încrucișare dintre lignit și batog. Ar mai fi și rocile din paleolitic, păstrând întipărite urmele vieții de atunci…

Urmează să fac o cercetare scurtă în puburile irlandeze. Nu știu dacă voi avea forță să vă informez și pe voi. Dacă lipsesc un pic să nu vă faceți griji: sunt în vacanță și cercetez vechile neamuri celtice.

Fake

Nu am cunoștințe economice și de aceea nu pot explica de ce o anumită informație ce vinde promisiuni de viață mai bună crește ca o avalanșă și cucerește lumi. Am trăit epoca sucului de lămâie băut dimineața pe stomacul gol, cu apă caldă dacă se poate. Nu știu de unde a apărut informația, dar într-un timp scurt a devenit lege pentru cei care voiau să nu se îngrașe. Informația nu poate fi considerată falsă, lămâia fiind un bun diuretic, ceea ce se putea vedea pe cântar, prin pierderea apei. Am băut și eu lămâie la un loc cu tot alaiul până mi s-a răzvrătit stomacul. Apoi a venit din neantul informațional epoca bicarbonatului de sodiu, alcalinizant al organismului, însoțit de promisiunea vieții îndelungate, fără celule canceroase și, în general, fără nici o afecțiune. Lumea toată a băut bicarbonat de sodiu și confirma o stare de sănătate excepțională, până când au început să mai cedeze rinichi, inimi, metabolisme.  Informației virale îi lipseau părțile cu efectele adverse. Crema de față, care a costat suficient de mult cât să mă facă să mă rușinez, mi-a fost vândută de o domnișoară în farmacie, împreună cu o minunată poveste care îmi promitea, în 90% din cazuri, o piele de bebeluș. Se pare că eu sunt în procentul de 10%, dar povestea mi-a plăcut, chiar dacă aruncă umbre de îndoială asupra gândirii mele raționale. Ce pot spune despre ustensila de scos sâmburii de vișine? Vânzătorul mi-a gâdilat orgoliul de gospodină care nu poate funcționa fără să scoată sâmburii din vișine și în următorul minut cumpărasem instrumentul. Mi-a plăcut povestea despre gospodina din mine și am plătit-o și pe asta, fără să conteze că eu nu prea stau în bucătărie și nici vișine nu mănânc.

În altă ordine de idei, ca să mă laud un pic, vă anunț că am fost nominalizată pentru premiul Uniunii scriitorilor. Zic ăștia că sunt talentată.

Tocmai ați citit o informație și nu știți ce să faceți cu ea? Ideal ar fi să o treceți prin filtrul gândirii, pentru că informația nu e în totalitate adevărată, după cum nu e în totalitate falsă: am fost nominalizată de trei prieteni, iar unul dintre ei consideră că sunt talentată. Dar mie îmi place povestea…

Am fost odată zeu

Și aveam un palat, un pic suspendat între cer și pământ, plin de lumină și de verde. Bogățiile strânse cu duiumul din călătoriile mele de zeu învățat cu muritorii zăceau prin colțuri de palat: pietricele colorate, două bile de sticlă, cutii goale de chibrituri, o furculiță ruginită. Domnița Ruxandra (îl citeam pe Sadoveanu) era companionul meu permanent. Nu știu dacă Domnița se bucura de onoarea ce i se făcea, dar sigur avea conștiința zeității ce eram: înțepenea de admirație când dădea cu ochii de mine, băgându-și capul moțat între aripi. Domnița Ruxandra era o frumoasă găină pestriță ce compensa după propriile puteri lipsa unui cățel. Avea drepturi depline în palatul meu și gusta din plăcerile vieții de zeu: nu ambrozie , ci dude. Căci palatul meu suspendat între pământ și cer avea calea deschisă spre nori, prin dudul căruia ramurile îi intrau în pridvor. Ne petreceam ziua întreagă în umbra palatului meu, iar timpul înțepenea într-o singură clipă, care se sfârșea brusc, fără putință de negociere, când bunica venea în palatul meu, mă ștergea preliminar de pânze de păianjen ( mai fine decât orice altă haină de muritor), și mă băga în albia cu apă caldă, unde eram frecată temeinic cu săpun de casă, mirosind a sodă și a izmă. Spălat și hrănit, zeul dormea somn nepământean și nemaiîntâlnit, pentru ca a doua zi, în zori târzii, să își reia companionul din coteț și viața de huzur. Și într-o zi s-a întâmplat: zeul a fost expulzat din palatul său. În cuibul de rândunică din palatul meu apăruseră puișori. Cuibul de rândunică semăna tare cu cârpelile de lut galben și paie pe care bunica le făcea în palat  în fiecare primăvară, iar puii, neverosimili și cu ciocuri largi, au fost motivul expulzării mele. Eu nu m-am supărat, ci mi-am schimbat doar puțin obiceiurile: viața de huzur s-a mutat în afara cerdacului. Urmele acelor vremuri sunt vizibile, în genunchii care poartă și azi însemnele de zeu al curții bunicilor. Zeul avea mereu genunchii juliți.

Urban

Nu mă puteți convinge că ceea ce am văzut cu ochii mei nu e adevărat. L-am văzut, studiat, cercetat, cu mijloacele rudimentare ale observației directe: orașul perfect, populat de ființe perfecte. Orașul e vizibil de la distanță, înconjurat de zone verzi, umbroase și binefăcătoare. Se întinde pe o suprafață apreciabilă și are o infrastructură la care nu îmi permit decât să visez. Autostrada dreaptă taie toate formele de relief făcând legătura cu zone la fel de prospere. Traficul este foarte mare aici, dar nu am văzut accidente și nici blocaje pentru că toată lumea respectă regulile de circulație. Orașul alocă resurse mari pentru viitorul urbei: cei mici sunt instruiți încă din creșe, diferențiat, în funcție de abilitățile și potențialul lor. Personalul care se ocupă de orientarea școlară și profesională a micuților este bun cunoscător al psihologiei și de o abnegație rar întâlnită: este cunoscut faptul că bunul mers al societății depinde de educația precoce și perpetuă a tinerei generații. În acest timp, adulții, workoholici prin definiție, muncesc până le ies ochii din cap, dintr-o convingere stranie conform căreia, dacă urbei îi merge bine vor fi și ei, fiii urbei, fericiți. Protocoalele de lucru sunt respectate până la sânge, supravegheate atent de mai-marii urbei, recunoscuți prin statura impozantă și privirea atentă asupra modului de desfășurare a lucrului. Sunt niște șefi responsabili care nu se sfiesc să pună umărul la greu, oferind ajutor atunci când vreun lucrător se împotmolește. Acest lucru se mai întâmplă, dat fiind că fiecare adult bun de muncă își dorește să îndeplinească multe sarcini de serviciu. Mai-marii politici sunt puțin vizibili, semn că au de lucru la îmbunătățirea calității vieții în urbe. Scandaluri nu există și din această cauză nu e cunoscut conceptul de presă și cancan. Informația circulă ierarhic și pe orizontală foarte eficient, pe canale prestabilite, fără a fi distorsionată de televiziuni și rețele virtuale. Furtul și hoția nu sunt pedepsite pentru că nu există nici măcar un caz în istoria urbei. Furtul și hoția nu s-au inventat încă. ” Totul pentru oraș și viitorul său” pare a fi deviza urbei și toți locuitorii se întrec să demonstreze că își merită locul în societate.

Studiile arată că furnicile au un comportament social foarte dezvoltat, roluri bine definite, societăți complexe. Sau cred că o să plouă, iar mușuroiul din curtea blocului meu este foarte activ, lăsându-mă să observ cum mica urbe se organizează admirabil în vederea unui viitor bun. Sunt cam rușinată: urbea mea nu poate!

 

Arta de a învăța pe toți toate

Sau despre cum să fii un profesor bun. „Arta de a învăța pe toți toate” este tema centrală din „Didactica magna”, a lui Amos Comenius, părintele pedagogiei. Este lucrarea fundamentală a lui Comenius și cred că ar trebui să fie biblia fiecărui cadru didactic, deși a fost scrisă în timpuri în care, prin alte părți ale Europei, se aruncau șerpi și uleiuri clocotite în capetele năvălitorilor, de pe metereze prea puțin renascentiste, se otrăveau fântânile și se ardeau holdele. Departe de astfel de activități prea puțin intelectuale, adică în Țările de Jos, Comenius delimita pedagogia ca un domeniu de sine stătător, teoretiza principiile educației, valabile și azi, stabilea metodologii și strategii educaționale, vorbea despre școală. Expresia „are școala vieții” ar putea fi atribuită tot lui Comenius, care considera că „viața e o școală”. Poate că diferențele dintre sistemul educațional românesc și cele din alte țări europene își au originile îndepărtate în viziunile diferite despre educație: nenorocoșii nevoiți să arunce cu șerpi de pe metereze nu aveau timp de educație, în timp ce Comenius ridica pedagogia la rang de artă. Nenorocul încă nu ne-a părăsit: la noi, să fii profesor înseamnă că ai eșuat în alte domenii și ai fost nevoit să alegi codașa profesiilor intelectuale, în timp ce la „ei” , e deosebit de onorant să fii profesor, reper de bază al societății. Există totuși posibilitatea ca, și la noi, să dai peste pasionați, adevărații profesori, tobă de carte, enciclopedici și cu har pedagogic. Cunosc unul singur, profesorul de matematică al fiicei mele (dar nu de la școală, din păcate), care este fericit pentru că îi învață pe alții. Fericirea lui se simte fizic și este contagioasă, făcând matematica agreabilă și provocatoare, iar fiica mea vine acasă nerăbdătoare să mă prindă cu noi clinciuri matematice, recităndu-mi din Gellu Naum, despre Apolodor și „frații lui din Labrador” sau doar punându-mă la curent cu evoluția Simonei Halep. „Profesorul” pune cărămidă lângă cărămidă la temelia educației, stârnește curiozități, antrenează studiul și… este iubit. Este trist totuși că astfel de oameni sunt rar întâlniți în sistemul de învățământ.

M-am luat cu vorba când de fapt voiam ca azi să vă recomand un articol care mi-a plăcut foarte mult, „107 întrebări adresate lui Lucian Tamaris”, scris de Marius Davidesco. E scris curat, organizat, ușor didactic fără a fi plictisitor…și te alegi cu o cărămidă la temelia cunoașterii.

Mărirea și decăderea de pe linia lui 101

În autobuzul 101, la coada lui, cum îmi place să stau de fiecare dată când călătoresc cu transportul în comun. Mi-am studiat repede companionii de călătorie să nu pățesc ca altădată când am avut vecină o femeie profund odorizantă care mi-a deschis ochii asupra infinității duhorilor. În autobuz, o fată tânără, încă adolescentă. Frumoasă și proaspătă, respirând viață. Mă simțeam stânjenită că mă holbez, dar cu toate astea, nu îmi puteam dezlipi ochii: era cu adevărat perfectă, de parcă natura își propusese să își etaleze talentele toate într-o singură persoană. Ten alb translucid, ochi negri migdalați și sclipitori, buze cărnos-zmeurii, păr negru-strălucitor. Și o armonie dincolo de cuvinte.  Mi-am zis că e unul dintre cele mai frumoase chipuri pe care le-am întâlnit vreodată. În timpul în care o admiram, fata și-a scos un baton hipocaloric și l-a mâncat fin, precum o zeitate a frumuseții ce se întâmpla să fie. Apoi…. și-a aruncat cu un gest lejer și familiar ambalajul. Pe jos, în autobuz. Brusc, ceva din frumusețea ei s-a risipit. Încercam să regăsesc pe chipul ei miracolul naturii, dar în zadar: fata era frumoasă, dar de o frumusețe anostă și plictisitoare. Cam palidă și cam fardată. Iată că îi sună telefonul. Fata frumoasă, dar nu perfectă, răspunde și, cu toții avem șansa să aflăm despre ultimele noutăți lingvistico-jargonice. Cuvintele ieșeau puhoi clișeic, materializate de o voce cu inflexiuni vulgare, iar frumusețea a pălit și apoi a dispărut: trăsăturile erau asimetrice, colțuroase iar gura zmeurie se lăbărța inestetic pe fața mult prea palidă.  E doar o fată din autobuzul 101, frumoasă și urâtă, neștiutoare de mărirea și decăderea prin care a trecut.

Două zile. Lider. Dominație

Prietenul la nevoie se cunoaște, astfel încât nu m-am gândit de două ori când am acceptat să îngrijesc de cățelul unui amic plecat într-o scurtă vacanță. În plus îmi doresc și eu un cățel, am tot avut animale de companie, știu că ești responsabil pentru ele și tocmai de aceea nu am îndrăznit să îmi iau unul. Dar îmi doresc, și am considerat ocazia oportună pentru o simulare: eu și cățelul. Personajul principal, cățelul, este un cane corso adolescent, purtând numele de Tinkerbell, pentru că are un stăpân cu imaginație, iubitor al filmelor Disney. Tinkerbell este educat, ascultător, civililizat. Eu- stăpân conjunctural potrivit, știu de la Cezar și câinii că nu există câine neascultător, ci doar stăpân inabil; știu de asemenea cum vine cu masculul alfa și slăbiciunea omului în fața animalului. Eram pregătită să fac față provocării…până am ajuns cu Tinkerbell acasă, care din doi pași a fost pe canapea, fix în mijlocul ei, mărindu-și volumul în mod miraculos. M-a mirat gestul lui deoarece știam că acasă la el nu ar fi îndrăznit să pună nici măcar laba pe canapea. Masculul alfa din mine a intrat în acțiune și i-am explicat ferm că acela e locul meu, dar Tinkerbell nu s-a arătat sensibilizat și a continuat să saliveze relaxat pe cuvertura mea. Am ridicat tonul, l-am împins, l-am implorat și Tinker a făcut un gest de răspuns: a mârâit ridicându-și puțin fălcile, suficient totuși să îi evaluez caninii, mi-am adus aminte de povești cu somni uriași în care s-au găsit rămășițe umane, iar masculul alfa din mine a murit rușinos. Mi-am făcut loc umil pe 30 de centimetri de canapea, la labele lui Tinker și ne-am uitat la știri împreună. Părea interesat și doar din când în când mă mai privea de pe poziții dominante, amintindu-mi de lideri puternici și despre anonime femele beta, slujindu-și stăpânul. Femela beta a rămas fără ciocolată, a fluturat agățată de lesa dihaniei într-un sprint care o lăsa fără aer, a strâns în punguțe cantități apreciabile de excremente și a luat foarte mult aer pentru că bestia nu voia să intre în casă. Până când, într-una din plimbările noastre, Tinkerbell s-a apucat să iubească nesățios o tricicletă a unui puști, pe aleea parcului. Puștiul a început să țipe, bunicile să țipe la mine, eu să trag frenetic de lesă, băietani de liceu să râdă încurajând cățelul. Și atunci, dincolo de teoria lui Cezar, am simțit adevăratul mascul alfa din mine: l-am luat de capul uriaș, i-am tras o palmă peste fălci reproșându-i răcnit că se poartă ca un animal, i-am mai tras o palmă pentru că a îndrăznit să mârâie, simțind sincer că pot să-l și mușc. I-am zis pe ton grav că mergem acasă și am plecat fără să mă uit în urmă. Tinker venea spășit în urma mea, la pas și fără lesă.  Am avut o seară plăcută: eu stând pe canapea și mâncând ciocolată, cu o dihanie la picioare, atentă să nu mă supere. Am un regret micuț pentru felul în care s-a produs organizarea ierarhică; stăpânul îmi sugerase o revistă făcută sul pentru astfel de cazuri, dar Tinker mi-a transformat tot ce fășâia în confeti.

Ce am învățat de la Tinker? Că atitudinea dominantă nu poate fi construită decât prin experiență. Face parte din fiecare om și trebuie doar să o descoperi. De asemenea, Tinker m-a învățat că democrația nu e pentru toată lumea. La dobitoace nu ține.