Avertizare: cod roșu de primăvară

A venit sfioasă, cu pași mici, de echinox. A tatonat cu degete lungi, de tulpini firave și anemice, a văzut că e dorită și a prins curaj: s-a instalat confortabil, împrăștiind nebunii albe și înmiresmate. Nebunii contagioase ce scot în lume copilași proaspăt născuți și bătrânei mirosind a naftalină. Atingeri de mână, sărutări discrete, lătrat de căței, glăscioare zglobii, neveste harnice, cheflii veseli. Se încălzește pământul și sângele, se dezmorțesc simțuri adormite, se arată prima muscă amețită de soare și căldură, se trudește repetitiv-compulsiv la construcții de cuiburi.

Simți cu sufletul deschis că există miracol și că ești parte din el; trebuie doar să îl lași să te pătrundă. Dumnezeu e lângă tine și se lasă privit în minuni ce țin doar trei zile, risipindu-se apoi în ploi de petale. E miracol de înviere și renaștere.

Punctul critic de fierbere

S-a încălzit atmosfera. Mai ales datorită soarelui. Dar de încins s-a încins datorită freneziei cu care gospodinele fac preparative pentru masa de sărbătoare. Casa a fost deja răsturnată cu susul în jos și apoi așezată la loc; urmează al doilea tur de forță, pe palierul culinar. Se fac schimburi de rețete, se șoptesc în mare taină secrete de coacere, se vorbește despre erori maionezăristice. Așa se face că ceva din frenezia de doamne care le dovedesc pe toate s-a luat și la mine: am alungat în lume familia să pot deretica în voie și am făcut muncă grea ore în șir. Casa bec, familia reîntregită, cu role și biciclete intrând din inerție până în mijlocul casei proaspăt lustruite. Și aici a fost atins punctul critic de fierbere: am dat în clocot brusc… „Hei! Voi nu vedeți?” A încremenit familia în gesturi neterminate. „Te-ai vopsit?” a făcut soțul o încercare timidă, depășindu-mi limitele de toleranță domestică. M-am gândit că uite așa se poate ajunge la crimă, gestul fiindu-mi oprit doar de spaima că se poate face mizerie. I-am lămurit cum că am făcut curățenie și atmosfera s-a destins: punctul de fierbere a dispărut, sub avalanșa bilaterală de complimente. Am zăcut două zile și am înghițit antiinflamatorii să mă pot mișca. Familia mi-a purtat de grijă și mi-a făcut zăcutul ușor de suportat. Drept recunoștință, acum, că mă pot mișca natural, îmi doresc să îi răsfăț cu o masă de sărbătoare. I-am anunțat deja despre bunătățile pe care vreau să le creez. Familia e stupefiată și îngrijorată. S-a ținut scurt consiliu de familie și felurile multe și diverse s-au redus la niște ouă roșii. Se pare că gospodina din mine rămâne și anul acesta într-un con de umbră. Sărbătoarea Paștelui înseamnă un suflet plin, nu un stomac depășit de situație (cred lucrul acesta, dar o spun și pentru a-mi ostoi frustrările de gospodină).  Dar, întrebarea pentru doamnele care le dovedesc pe toate rămâne: cum reușiți să fiți femei frumoase, master-chefi, echivalent de firmă de curățenie? Pentru mine e un mister…

Măgarul

„Vino repede, să vezi un măgăruș!” Așa am fost trezită dis de dimineață, din somnul care îmi place cel mai mult, cel de pe la ora șase și jumătate. Poate nu am apucat să vă spun că măgarii sunt animalele mele preferate, astfel încât, cu un singur ochi deschis și cu genunchii tremurând, am sărit din pat, să văd măgărușul plimbându-se în parcul din fața blocului. Cu naivitatea somnului de dimineață am avut chiar și un gând de copil: poate că măgărușul s-a pierdut și îl voi lua eu. Am căutat din priviri măgărușul plimbându-se prin parc și am dat cu ochii de el, chiar lângă mine, râzând fericit că, a nu știu câta oară, m-a păcălit de 1 aprilie.

Flori, fete și băieți

Spunea lumea că toate florile sunt frumoase. Mult timp, Margareta nu a crezut lucrul acesta. S-a chinuit mult să își arate chipul în lume, în vreme ce suratele ei înfloreau deja. Și mai spuneau suratele că nu are parfum și nu e nobilă; atunci își blestema genele africane, care îi dictau nevoia de soare și lumină, de pământ nisipos și umezeală puțină. Tânjea Margareta după dragoste, dar nu putea decât să fie martora frumuseții altora, care înmiresmau locul și înfrumusețau privirea, lăsându-se adulate de zori de primăvară. O vorbeau de rău, râzând sălbatic, cum că e doar o tijă urâtă sau că nu are suficientă clorofilă. Margareta își îndoia tija fără floare, suspinând după soare. Răzbea greu, concurența era dificilă. Miracol a fost când într-o bună dimineață, Margareta și-a etalat un cap mândru și frumos, proaspăt și inocent, lăsând în umbră surate trecute. Margareta își găsise soarele și dragostea o făcea strălucitoare. Strălucea ca o stea a pământului, promițând fericiri inocent-tribale, rămășițe ancestrale din continente fierbinți. Suratele încă o vorbesc de rău, căutându-i pricini: cum că ar fi cam ușuratică sau îngâmfată, cu nasul pe sus. Margaretei nici că-i pasă. Își trăiește dragostea cu sălbăticie și soarele ei o vrea nevastă. Nu e de mirare. E Margareta o mândrețe de fată, cu ochi sclipitori și coapse lungi ce înnebunesc bărbați și aștri deopotrivă.

Motivațional: depășește-ți limitele

Am avut întotdeauna trac, emoții, frică, anxietăți legate de orice formă de manifestare în fața unui auditoriu. Iar prin auditoriu înțeleg mai mult de o persoană străină. Ce te faci atunci când ai de ținut un mic discurs în fața unei săli pline ochi? Faci ca mine; îți depășești limitele și îți uimești publicul, lăsându-l, la modul propriu, cu gura căscată. Asta se poate realiza simplu cu o pregătire fizică ușoară, pentru a-ți controla gestica și forța vocală, și o pregătire psihologică temeinică. Începi cu conștientizarea obstacolului pe care îl ai de trecut: în cazul meu concret conștientizezi tracul ca problemă. Spun teoriile marilor psihologi că identificarea problemei e primul pas spre rezolvarea ei. Așa o fi, dar nu la mine, unde identificarea problemei e însoțită de amplificarea ei până la dimensiuni cosmice. Dar dacă vrei să îți depășești limitele ( limitele sunt doar în capul tău, ce naiba), nu îți asculți rațiunea și mergi mai departe. Îți înveți discursul, îți exersezi dicția, îți studiezi gestica, și ( hai că poți!) apari în fața publicului, ca o divă strânsă cu ușa. Începi să vorbești și remarci că vorbele nu prea au sunet; încerci să crești volumul propriu (acasă puteai) și rămâi fără aer. Conștientizezi că pierzi teren și asta se traduce neurovegetativ prin sunete sparte și ascuțite pentru că vocea îți derapează, distorsiuni ale sunetelor în propriile tale urechi, senzația totală de leșin, greața care îți urcă stomacul în gât. Ești un luptător și nu te lași, reușești cu ultimele forțe să pui punctul final, senzația de ridicol e uriasă. Mai trebuie doar să rostești firescul ” aveți întrebări” , dar ideea că cineva chiar te-ar putea întreba ceva te dărâmă: gata, vomiți. Să nu ți se întâmple asta la pupitru, îți lași publicul să se gândească la eventualele întrebări și alergi la baie să vomiți civilizat. Când ai trac nici baia nu apare în calea ta: ba da; baia bărbaților e imediat pe stânga. Detalii fără importanță în lumina generală a proaspetei experiențe. Așa că intri hotărâtă și vomiți în primul lavoar care îți iese în cale, cu un auditoriu înmărmurit, uimit, care te privește…cu gura căscată. Hotărât lucru, asta se numește carismă. Limitele au fost depășite, până la proxima ocazie, când se va dovedi că sunt la locul lor, întărite corespunzător de ultima experiență.

Cu adevărat distractive mi s-au părut felicitările pentru discursul impecabil, dicție și stăpânirea de sine, pe care am fost încântată să le primesc cu o morgă demnă, care reușea să acopere hohotele de râs interior, așa…pe stomacul gol.

PS: Am fost rugată să menționez că desenele superbe care îmi însoțesc textele sunt realizate de fiica mea, în dorința ei de a mă susține.

Fata care dansează pe mese

Am cunoscut odată o fată care dansa pe mese. Mă doare amintindu-mi cât de dragă mi-a fost. Mi-am dat seama chiar azi că nu mai am nici un semn de la ea, deși mult timp am păstrat legăturile de suflet. Era o fată aproape banală: spălăcit- blonzie, cu trup subțire și membre lungi. Mi-o amintesc exersând cu o candoare copilărească frivolități de femeie trecută și…dansând pe mese. De ce mi-a fost dragă? Datorită talentelor ei de fată care dansa pe mese. Avea talentul de a avea lumea la picioare, iar lumea ei era frumoasă și plină de culoare. Avea talentul de a visa cu ochii larg deschiși, țesând întruna povești de dragoste și de succes; îi plăceau finalurile fericite. Putea să atingă cu degetele cerul și să modeleze din ghemotoace de nori eurasii, africi și australii, cămile și balene. Chiar și pe Pan între nimfe și trestii. Îi putea auzi naiul cântând pentru ea. Putea să cadă și să se ridice râzând, putea să plutească pe valuri și vânturi. Avea talentul să semene izbitor cu companionul ei patruped, două haimanale flower-power, aurii amândoi, adulmecând împreună aerul vieții. Un singur defect: se micșora odată cu trecerea timpului. Și s-a făcut mică, mică, până nu am mai văzut-o deloc. Fugea de scurgerea clipelor și își găsise adăpost în ventriculul meu stâng, de unde arunca uneori semnale de s.o.s. Le arunca în aortă, cu disperarea paroxistică a unei tahicardii, mesaje scurte cu aromă de bucurie nealterată și de inconștiențe tinerești. Odată mi-a trimis, din ghemotoace de nori, o alaskă franjurată rău. Dar eu nu m-am priceput să îi înțeleg semnalele, iar ea tace în vremea din urmă, poate rănită în amorul propriu sau poate zăcând în letargia finală. Dacă o zăriți cumva, amintiți-i de mine.

Unui băiat care vrea să fie altcineva

Mi se rupe inima când îl văd, strângându-se în sine la orice adiere neprielnică. Ca o mimoză deghizată în flăcău. E obosit de tumultul întrebărilor fără răspuns, care vin fără ca el să le cheme, chinuindu-i veghe și somn. Se întreabă care e rostul lui în lumea largă și efemeră și îi e frică de scurtimea vieții, deși are vârsta nemuririi și a imposibilului bătrâneții. Anonimatul îi pare un stigmat și își dorește cu orice preț celebritate: un premiu Nobel, Hollywood, să dea numele unui domeniu nou. Nu am curaj să îi spun că anonimatul poate fi confortabil și că celebritatea are un preț. Nu am curaj să îi spun că își consumă energiile în teorii fără finalitate practică. Nu am curaj să îi spun că își dorește imposibilul: își dorește să fie altcineva. Nu am curaj nici să îi spun că se va istovi înainte de vreme, încercând să fie altul. Nu pot decât să îi spun că Dumnezeu își exersează perfecțiunea lăsând să apară pe lume oameni ca el, receptaculi de griji și emoții universale. Îmi primește confuz vorbele pe care vrea să le creadă  și rămâne liniștit un timp prea scurt, până ce un nou gând îngrijorător pune stăpânire pe el: ” și totuși, de ce m-am născut? doar pentru a muri?”  Mi se rupe inima pentru mimoza deghizată în flăcău supraumanist și nu știu cum să îi spun că sunt onorată că l-am cunoscut, că îl iubesc și că lumea e mai frumoasă pentru că el există. Aștept cu sufletul greu să câștige un premiu Nobel sau să numească un domeniu nemaiauzit cu numele său. Sau și mai bine, aștept ca o dragoste nebunească să îi risipească anxietățile bătrânești și să-l repună în drepturile vârstei de 17 ani.

Pacienți rebeli

Așa cum vă veți aminti toată viața de un personaj medical care v-a impresionat peste măsură (pozitiv sau negativ), tot astfel există pacienți care, într-un fel sau altul, devin personaje legendare și rămân în folclorul mic și colorat de spital.

V-aș putea face cunoștință cu Shakira, în patul 2 din ATI. Shakira avea vreo 75 de ani, 40 de kilograme și multă personalitate potențată de o demență senilă. Avea doar cinci dinți în gură, dar foarte eficienți. Toți eram mușcați de măini și plini de vânătăi pentru că Shakira ne trosnea cum ne prindea. Ne-a mâncat o parte din firele de la monitor și împletea perfuzoare. Scuipa lung, cu boltă și de obicei ne nimerea. Între timp Shakira a devenit un nume generic pentru categoria pacienților agitați.

Domnul cu nanism hipofizar avea niște organe sexuale normal conformate. În pielea goală oferea o imagine grotească, greu de șters din memorie. Probabil că nu își explică nici până azi de ce tot spitalul s-a perindat pe la patul lui, să îl întrebe de sănătate, să îi verifice pansamentul, una, alta. Acesta a fost Piticul Porno.

Academicianul, doctor în medicină. Se știe că medicii sunt cei mai dificili pacienți, dar domnul Academician întrecea toate coșmarurile: ne dicta ce tratament anume își dorește, cu doze și căi de administrare. Avea gusturi elaborate pentru opioide și sedative, în doze de cal. Primea cu tot respectul cuvenit mult ser fiziologic: placebo funcționa și toată lumea era mulțumită.

Cicciolina avea vreo 30 de ani și niște sâni artificiali de dimensiuni XXL, pe care îi dezvelea dezinvolt când apărea în teritoriu un bărbat. Era momentul când se suspenda temporar orice activitate pentru o pauză binemeritată de holbat cu ochii scoși din orbite. Era o imagine a perfecțiunii ce contrazicea simple legi ale fizicii, precum gravitația. Și Cicciolina a fost salutată de tot spitalul, de la portar până la profesor.

Pompierul. Vizitat de tot spitalul, verificat pansamentul, una, alta. Un tânăr obișnuit și evaluat pozitiv ca fiind bun de prăsilă, din cauza unei erecții bezmetice post rahianestezie, evidentă și imposibil de domolit. Pompierul dormea liniștit în timp ce entitatea rebelă iși trăia propria viață. Probabil că nici el nu știe ce l-a propulsat în lumina reflectoarelor.

Șeful de stat. Deloc rebel, ci un pacient foarte cuminte și civilizat. Dar gărzile de corp …

Vocea României

Pasiunea mea pentru muzică nu e una pasageră, ci datează de niște zeci de ani, când mă revăd cu ochii minții muncindu-mă să cânt imperial imnul național, ca o condiție necesară (dar nu și suficientă) de a intra în corul școlii. Profesoara mea de muzică, doamna Penescu, era cerberul de la ușa falsetului și…nu mă selecta.. Păcat că nu ținea o evidență a copiilor cu simț muzical pentru că eu mă strecuram fraudulos în corul școlii, la vocea întâi, unde consideram că îmi este locul. Și cântam din toți rărunchii, ocazie cu care biata doamnă Penescu ordona încetarea cântului și relua exercițiile pe fiecare voce, ciulindu-și urechea muzicală spre noi. Îi veneam de hac, mimând doar cuvintele, astfel încât sursa falsetului îi rămânea necunoscută. Astfel am ajuns să cânt și pe scena sălii Polivalente și să câștig chiar și un premiu, poate și pentru că m-am străduit să mă aud cât mai puțin. E totuși, puțin, și meritul meu.

Spun unele voci că dacă îți educi deprinderile muzicale constant poți ajunge chiar la unele performanțe, chiar dacă nu ai ceea ce se numește auz muzical, respectiv voce. Dovada vie care contrazice literatura de specialitate sunt eu. Ascult muzică de 45 de ani, cânt ca tot omul, sub duș și în multe alte ocazii, cu decența tonului în surdină, și performanțele mele muzicale au rămas neschimbate. De curând fiica mea a primit o chitară și, dincolo de bucuria ei, merită descrisă bucuria mea, odată cu deschiderea de noi orizonturi.. muzicale. M-am rugat de lumina ochilor mei, am consultat internetul și am învățat să exprim chitaristic notele sol și mi. Nu e ușor și mă minunez fără încetare cum pletoși relaxați cântă (melodios) în timp ce eu fac febră musculară și cârcei la degete (dar, deh!.. arta cere sacrificii). Pasiunea e pasiune și nu mă pot opri din exersat. Ce poți face cu două note? Credeți că nimic? Vă înșelați: tocmai am adaptat pentru chitară ” melc, melc, codobelc”. În timp ce eu mă bucur de viață, lumina ochilor mei se întreabă când are și ea voie la chitară, iar tatăl ei își sună prietenul care ne-a băgat mărul discordiei în casă pentru a-i mulțumi în termeni caustici. După care, în aceiași termeni lipsiți de cordialitate, mă trimite la Vocea României. Se pare că el și doamna Penescu au perspective înguste asupra muzicii.

Orgolii de părinți

În urmă  cu ceva timp, mai exact atunci când nu eram încă mamă, reperam grupuri de persoane pe care le ocoleam constant. Erau persoane-părinți, care prin nu știu ce artificiu, reușeau să deturneze o discuție, oricât de interesantă, pe panta parentingului. Îmi păreau ridicoli și exaltați; experiența mă învățase că deznodământul e mereu același- interesul pentru odraslă. Diferența dintre mine de atunci și eu de acum e evidentă: am intrat în grupul persoanelor-părinți și, oricât m-aș strădui, nu reușesc să țin o discuție prea departe de subiectul preferat: copilul. E o încântare când privești cum se produc mai mulți părinți strânși la un loc, lăudându-și cu forță nebănuită odoarele. E greu de vorbit de un dialog pentru că nimeni nu ascultă pe nimeni, ci se așteaptă  punctul de la finalul unei propoziții sau o pauză de inspir. Dacă ai respirat, ești pierdut, alt părinte a preluat ștafeta, pierzându-se în detaliile educației de calitate  sau ale unor necesități artistice și sportive. Problemele devin mai complicate când vine vorba de școli și profesori, precum și de investițiile extrașcolare. Ridicolul părintesc atinge cote alarmante, direct proporțional cu creșterea tonului conversației, deoarece nici un părinte nu va considera vreodată că școala copilului său nu e cea mai bună. Se înroșesc obraji, se crispează degete, cresc tensiuni arteriale, totul îmbrăcat într-o amabilitate distorsionată: e un moment dificil în grupul de părinți și ar fi mai simplu să își scoată ochii decât să mai asculte sfaturi de parenting, pe tonuri profesionale, cu accente pe greșelile pe care le faci în educația copilului tău. Nu s-a născut încă părintele care să considere că alții își educă mai bine copiii. Discuțiile despre copii nu mai pot continua, conflictul mocnește, urme fine ale rațiunii converg spre spargerea profilactică a grupului. Toate acestea se întâmplă în timp ce adorații- subiect de conflict părintesc, complet nesimțitori la tensiuni parentale, încing o leapșă de zile mari, se îmbrâncesc, se îmbrățișează, se stropesc cu apă și se tăvălesc prin praf, arătând în final ca niște pui de țigan între două scalde. Fiecare părinte, convins că este deținătorul unic al pietrei filosofale, își extrage odrasla din hărmălaie, în ciuda protestelor zgomotoase și  incipient-agresive ale acesteia. Spargerea distracției poate îmbrăca forme din cele mai diverse, mergând până la țipete și tăvălit pe jos, doar ca o exemplificare apoteotică a succesului metodelor tale de educație.