Cu Maia la beculețe

Atunci când mi-am luat eu bărbatul, am primit la ofertă și o sumă de rude la care aș renunța fără regrete. Cu o excepție: Maia, bunica soțului meu, pe care o iubesc ca pe ochii din cap. Este o bătrânică sănătoasă de 94 de ani (poate ar trebui să definim noțiunea de sănătate la 94 de ani), pe care am revăzut-o cu ocazia Crăciunului. E din ce în ce mai puțintică, dar mintea e ageră ca acum 20 de ani când am cunoscut-o( nici atunci nu era o tinerică). A văzut multe de-a lungul timpului și asta i-ar da dreptul să te umple de sfaturi și indicații, dar, ( și pentru asta o iubesc nespus), te lasă să îți înveți propriile lecții de viață, nu te judecă și nu te înghesuie în tipare.

A fost prima dată când mi-a cerut ceva: să o duc să vadă beculețele de Crăciun. Am adus ” Furia Verde” gata încălzită în fața ușii și, cu precauții uriașe, am băgat fragila comoară în mașină. Cei câțiva pași îi face cu efort și demască insuficiența cardiacă, firească la vârsta asta. Mă gândesc că organele ei funcționează de 94 de ani fără odihnă și îmi fac griji pentru că e deja obosită și emoționată. Tot ea mă liniștește („am obosit un pic, nu am nimic”) și se bucură ca un copil ce pleacă în aventură. Îmi vine acut să o îmbrățișez, dar mă abțin ca nu care cumva îmbrățișarea mea să îi scoată sufletul din ea. Maia nu e doar comoara mea, ci și a altora și familia o ferește de orice i-ar putea provoca neajunsuri, așa că evadarea din balonul aseptic e primită cu entuziasm tineresc. Mă întreb de unde îi vine bucuria asta ( mie mi-e greu și la 45 de ani), mai cu seamă că știu că a trăit vremuri grele ce îți pot omorî orice germene al fericirii. De aceea mă întreb cum se poate bucura de viață când startul ei în lumea asta a fost atât de nefericit, potențial generator de bătrâneți ursuze și egocentrice.

O plimb printre luminițe și mă tem că fericirea o poate ucide. Sufletul ei e doar însăilat de trupul fragil și e plin de lumină. Lumina tinde către lumină și mă tem, cu dragoste egoistă, să nu rămân fără Maia. Ochii ei ciupiți de cataractă poate văd Calea Victoriei a tinereților ei, cu trăsuri, jobene și rochii lungi. Ochii ei sunt lăcrămoși ca ai tuturor bătrânilor și (fir-ar să fie) îmi aduc aminte de ochii bătrânului meu cocker în ultima lui noapte de viață.

 

 

.

Intermezzo (Ajunul Crăciunului)

El: Ești bine? Stai acolo și nu mai zici nimic? Unde îți sunt gândurile?

Ea: Încerc să compun ceva pentru prietenii mei de pe wordpress. Vreau doar să le urez să aibă sărbători frumoase și nu găsesc o formulă frumoasă. Îmi vin în cap doar clișee.

El: Ești ciudată, ce treabă ai tu cu ei? Nu îi cunoști și ei nu te cunosc.

Ea: Cum nu-i cunosc! Nu ți-am povestit de fetele mele, Dora, Ștefania, Potecuță…așa va fi și fiică-ta peste câțiva ani. Sensibilă și creativă. Ai uitat că îmi beau cafeaua cu Mădă și că am „dimineți” pline de „clipe de reverie” și anxietăți de „noiembrie”? Că mă uit după „un soare albastru” când mă simt ca „un fir de iarbă în bătaia vântului”?

El: Sunt și băieți pe acolo?

Ea: Evident. De categoria grea. Mă și intimidează uneori. Ți-am povestit de George Sorin Venete și de Racolța Petru. Ți-am și citit. I-am trecut la seniori ai scrisului. Te-am distrat și cu poveștile lui Mihail. Pe Claudiu-Liviu și pe Marius nu vreau să-i amintesc.

El: Nu îi știu. Cine sunt?

Ea: Claudiu-Liviu Onișoară și Marius Davidesco? Tobă de carte și de talent, dar mă răsfață cu măsură. Postează rar.

El: Aaa. Poate sunt ocupați. Iartă-i și tu.

Ea: Că îmi place „Meddartis” am apucat să îti spun? Medicinistă și poetă. Cum să nu o cunosc! Va trece prin rezidențiat și gărzi și va uita poezia. Sau poate că nu…

El: Și vrei să le spui ceva tuturor?

Ea: Da. Ceva din partea unui „cititor necunoscut” , care , în căutarea ” verii din ziua de ieri”, poposește des în „grădina de hârtie”. Îmi trec prin cap „71 de gânduri” și nu mă pot hotărî pe care să îl aleg. Trebuie să fie niște ” vorbe bune” , potrivite sărbătorii Crăciunului.

El: Să nu-l uiți pe Iosif.

Ea: Nu pot să îl uit. Primul comentariu de la el l-am primit. Nu aș fi eu fără Iosif.

El: Ai mulți prieteni.

Ea: Sunt mult mai mulți, dar pe ăștia am deschis ochii, aici, pe wordpress. Așadar, ce să le spun?

El: Ceva simplu…

Ea: Atunci…Dragii mei, să fie pace în lume și în inimile voastre! Crăciun fericit!

Maestre Grinch, nu-mi tulbura Crăciunul

Pentru cei care nu-l cunosc pe Grinch, acesta este un personaj negativ, care fură sărbătoarea Crăciunului.  Îl știu dintr-un film pentru copii care mi-a plăcut foarte mult(mă topesc după happy end). Mai este foarte puțin până la Crăciun, ne propunem să întâmpinăm sărbătoarea cum se cuvine, ne străduim mult și reușim doar să ne tensionăm și să ne transformăm în bombițe nevricoase cu ceasul ticăind. Să fim buni? Ne-am programat pentru asta, dar surpriză! Nu prea ne iese și, dimpotrivă, suntem porniți pe semeni mai mult decât de obicei. Vei vedea dacă privești în jur, fie că ești la muncă, la supermarket sau în trafic, doar oameni apăsați de griji, nervoși, pe poziție de atac. Timpul e scurt, nevoile sunt mari, oră de bilanțuri și mai ales așteptări uriașe. Aștepți să fii fericit, să îți fie fericită familia, să îți fie fericiți prietenii. Experiența ar trebui să te fi învățat deja că fericirea nu e programabilă și vine când vrea ea, fără să te întrebe. Tu poți să fii pregătit să o primești, dar nu o poți obliga să îți calce pragul. Faci eforturi obositoare și Crăciunul te va găsi istovit și nemulțumit că fericirea te ocolește în ciuda pregătirilor tale. Te vei strădui să mimezi fericirea împreună cu alți mimi mai mult sau mai puțin talentați. Vei obosi și mai mult și vei avea sentimentul că ești un infractor emoțional. Mai rău, rațiunea nemiloasă îți spune șoptit că ziua de sărbătoare va trece ca și cum nu ar fi fost, și rutina cotidiană se va întoarce, făcându-ți zilele asemănătoare până la confuzie. Paradoxal, vacanțele și sărbătorile sunt în topul motivelor de stres, tocmai datorită discrepanțelor dintre așteptări și realitate. Poate că Grinch e pe aproape și vrea să ne fure Crăciunul. Nu te speria, nu ești defect; și alții trec prin asta.

Dă-mi voie să îți cresc frustrările; eu nu voi trece prin necazurile de sărbători. Vecinul de deasupra m-a inundat major și mă tem că îmi voi petrece Crăciunul printre saci de ipsos și zugravi. Am așteptări mici anul ăsta: să scap de mirosul de diluanți, de  norii de praf și să îmi împodobesc totuși bradul care așteaptă în plasa lui pe balcon. Adrenalina mea stă la cote mari și îmi dă o stupidă stare de bine. Starea de bine e contagioasă și ai mei reacționează frumos la condițiile de asediu. Suntem pregătiți de sărbătoare și Grinch nu are nici o șansă.

Semivaloare

Ca de obicei, nu am putut spune „nu”, și am acceptat să văd un nefericit, „pârlit” și ” lovit de filoxera”, așa cum mi-a fost prezentat de cunoștința noastră comună. Nefericitul trecuse peste un divorț și traversa o depresie oarecum firească și,(greșit), am acceptat să facem ceva consiliere psihologică gratis,(greșit), în timpul meu liber (greșit). La a doua întâlnire mi-a spus că nu crede că îl ajută sedințele cu mine, deși eu apreciam că avem canal de comunicare și că pot manageria cazul în direcția bună. Nu mi-a picat bine, am trecut cazul la eșecuri profesionale, ne-am luat rămas bun și… am mers mai departe. M-am întrebat unde am greșit, ce am ratat, mai cu seamă că era vorba de un caz pe care îl consideram de rutină. Nu trece o săptămână și nefericitul mă sună să mă întrebe când pot să îl văd. Foarte curând, evident. M-am bucurat ca un copil: uite, îi sunt utilă, mă apreciază, grijile mele au fost degeaba. La prima ședință am și atacat subiectul: ” de ce ai renunțat; de ce te-ai răzgândit”. Răspunsul lui mi-a anulat complet stima de sine: ” am fost la ghicitoare și mi-a zis exact ca tine; trebuie că ești bună dacă ai știut ce să-mi spui!” ” O plătești?” ” Cum să nu! 100 de lei”.Cu alte cuvinte, validarea mea provenea de la o ghicitoare, fie ea și cu har.  Îmi făcea concurență și ieșeam șifonată din afacerea asta. Cel puțin imaginea mea era terfelită rău. Mărturisesc că nu-mi găseam liniștea, îmi puneam întrebări, îmi dădeam răspunsuri, nici unul pe placul meu. Până la urmă, tot psihologia mi-a dat răspunsul: nefericitul primea un serviciu pe degeaba și avea tendința să îl subaprecieze. Ca atunci când faci un guturai și maică-ta îți dă un ceai și o aspirină. Nu-ți trece guturaiul, te duci la doctor, care îți prescrie…ceai și aspirină. Tratamentul doctorului, urmat cu sfințenie, te vindecă în mod miraculos, pentru că guturaiul trece oricum, dar și pentru că tu investești încredere în autoritatea medicală bine plătită, care acționează ca un placebo.

Să închei: nefericitul mi-a plătit ședințele și terapia a funcționat minunat. Client mulțumit. Eu – salvator priceput din derapaje depresive. Happy end.

Morală: Dacă tu însuți nu îți dai valoare nu aștepta asta de la alții, iar facerea de bine poate fi…prea puțin benefică. Și da… cred că aș fi o ghicitoare cu ștaif…

 

 

Pierdut firescul. Ofer recompensă

Nu știu momentul exact când l-am pierdut, dar îmi e greu fără el. L-am căutat printre prieteni, vecini, colegi și rude. Nu l-au văzut și nu l-au auzit. Știau că există, dar nu-l pot defini clar, deoarece și-a estompat sensul bazal în complexități elaborate în termeni de eficiență. Gesturi studiate, comportamente copiate, valori pe care nu le recunosc ca fiind ale mele, rețete de viață, politețuri convenționale au ocupat spațiul vacant lăsat de firescul pierdut. Când îl mai aveam încă, nu-i conștientizam existența, dar lipsa lui mi-a dezvăluit cu adevărat valoarea pierderii. Îi simt acut lipsa când mă privesc în ochii oamenilor și nu mă recunosc. Reflexia mea e mască din ce în ce mai aderentă, între măști grotești care-mi zâmbesc hâd, ascunzând gânduri vinovate, ambiții și orgolii supraomenești. Firescul s-a pierdut împreună cu sensibilitățile, timiditățile și stângăciile mele și până acum, nimeni nu le-a găsit.

Ofer recompensă celui care le găsește. Și e urgent. Am obosit să fiu puternică și adecvată și mi-e dor de firescul limitelor mele.

Prizonier

Îl ține ferecat cu trei lacăte mari, să nu cumva să scape și să-i devină stăpân. Nu l-a ales el, ci s-a trezit așa, deodată, cu bestia asta pe cap. Nu știe de unde a venit, dar îl ține într-o amorțeală anestezică, în magma întunecată a amintirilor de prisos. Dacă l-ar lăsa să se trezească i-ar juli genunchii și coatele în încercarea de a-l purta spre piscuri inaccesibile, l-ar face să cadă și să se ridice( cine știe de câte ori), i-ar sângera sufletul până la epuizare, l-ar vindeca și ar lua-o de la capăt. Bestia în libertate nu poate fi altceva decât stăpân absolut și de aceea omul are grijă să o țină adormită în fundul cuștii și să îi ciuntească puțin din aripi, ca măsură de prevedere suplimentară. Pe vremea când îi lăsa aripile intacte, bestia încercase să și le desfacă și antrenase un mic cataclism local: reproșuri din partea familiei, sacrificii de tot felul, dureri imediate și promisiuni de dureri viitoare. Așa că omul, cu responsabilități și familie, cu un loc de muncă stabil și necesar, cu așteptări rezonabile de la viață, a ales să închidă bestia amorțită cu cele trei lacăte și să o uite perioade lungi de timp. A vrut chiar să o ucidă, dar nu l-a lăsat inima, de dragul vremurilor când bestia nu era decât o pufoșenie senină. Atunci o ținea liberă și îl însoțea tot timpul . Nu era periculoasă pentru că aripile erau mici, nepregătite pentru zbor. Nici nu știe omul când s-a produs metamorfoza, doar că într-o zi s-a trezit că pune stăpânire pe el și atunci l-a închis și, mai târziu, i-a tăiat aripile. Doar așa omul nostru are viața liniștită, fără regrete ale faptelor sale. Regrete are: regretele lucrurilor pe care nu le-a făcut, regretul că nu și-a lăsat bestia liberă, să îl poarte spre piscurile pe care doar le bănuiește.

Bestia avea chiar și un nume: Visul Omului.

 

 

 

Principialul domn Valerică

Domnul Valerică este un bun vânzător. El vinde o imagine imaculată, străjuită de principii puternice, de neclintit, etalon de moralitate și etică. Este atent să nu greșească dar, mai cu seamă, să nu greșească alții. Pentru că este foarte principial, domnul Valerică se ocupă de etichetare. Mai ales a altora. E evident că alții nu sunt principiali, ci dimpotrivă , sunt prea neserioși, zgomotoși, fericiți, aventuroși, depresivi sau sinucigași. Depășesc ostentativ normele principiilor de fier, dar domnul Valerică, cerber al eticii și moralității, strigă tare , ridică indexul, pune la colț. Imaginea imaculată îi dă dreptul să te atenționeze că treci prin situații de viață în care faci un pas mai mult sau mai puțin decât se cade, și astfel, încalci principiile. Domnul Valerică poate fi tolerant cu sine, dar pe tine te va judeca aspru și îți va găsi vini la care tu nici nu te-ai gândit.  Poate că domnul Valerică are o imaginație searbădă, sau o minte sărăcăcioasă pe care, în lipsă de altceva, o umple cu principii. Este o mișcare isteață:  deși are argumente puține, domnul Valerică stă cocoțat pe principiile sale și, cu ochi critic, veghează asupra semenilor, pândind și împărțind în categorii morale și chiar estetice( „nu e frumos ce ai făcut..”). În ciuda imaginii imaculate, domnul Valerică are o nefericire cvasipermanentă și un somn prost; nu se poate odihni bine de grija altora, iar comparația aproape că îl omoară. Trece toată omenirea prin calapodul său și socotelile îi ies prost. Ceilalți sunt greșiți moralicește și doar el, domn Valerică, are cheia tehnică a tuturor ecuațiilor din viața altora. Își mai înmoaie principiile doar când își rezolvă propriile ecuații, dar, ( de înțeles), ce are voie zeul, nu are voie și ateul.

Vă rog să nu îl judecați prea aspru pe domnul Valerică! El este un biet personaj colectiv și noi facem parte din el.

 

 

Demonii artei

Contabilitate. Asta făcea Pictorul și era un om în rândul lumii. Doar că noi, prietenii lui, l-am încurajat mereu să picteze serios, dacă asta e pasiunea lui. L-am încurajat cu sinceritate și gândesc și în clipa asta că ideal este să îți urmezi chemarea, dar gândul meu e mereu dublat de o doză de lașitate care mă convinge că nu poți fi atât de nebun să lași vrabia din mână pentru cioara de pe gard. S-a dovedit că nu toți oamenii sunt lași , și iată-l pe Pictorul meu lăsând în urmă contabilitatea și apucându-se în floarea maturității de artele lui. Noi, lașii raționali, am înghițit decizia cu vinovăție, considerându-ne autori morali ai posibilului dezastru. Ne-am liniștit o perioadă, Pictorul își făcea studiile și le termina șef de promoție. Ar trebui să îl cunoașteți pe Pictor: amuzant spre delicios, deștept și prost, niciodată anost, prins mereu într-o teorie a conspirației care îi va veni de hac. Totdeauna e însoțit de o femeie, mereu alta, semn că încă nu a întâlnit Femeia, unica și irepetabila. Dacă dispare dintre noi știm că l-a lovit inspirația și atunci e bolnav, ne șterge temporar din viața lui. E ceva acut și impetuos, precum epilepsia și știm că e în atelier. Creează. E în fața șevaletului și a pânzei albe cu gândul că aceasta e Capodopera. Capodopera e acolo, în el, dar nașterea e grea și anevoioasă, se lasă moșită, chinurile sunt mari. La sfârșitul lucrării știe că nu e Capodopera. Chinul e departe de a se sfârși. A fost doar un exercițiu care îl aduce mai aproape de Capodoperă. Exercițiile lui sfârșesc pe pereții noștri, la prețuri de casă de licitație, fără drept de negociere , bazându-se suveran pe sentimentele noastre de culpă. Atâta doar că uneori Pictorului i se face dor de lucrările lui, ocazie cu care îl puteți întâlni stând catatonic pe canapeaua mea și privind pereții cu nețărmurită dragoste. Mai mult, uneori consideră că nu îl merit și își vrea tablourile înapoi. Aici intervin genele armenești ale familiei mele și doar după negocieri majore rămân cu tablourile intacte. Știu că Pictorul meu vesel și amuzant e el însuși în pânzele lui: îi vezi frământările și anxietățile în nuanțe gri și mohorâte, străpunse uneori de muguri de speranță și fericire galbenă sau portocalie.

Nu am primit vești de ceva timp de la Pictor. Cred că iarăși e bolnav. De inspirație. Sau poate e prins în căutarea lui fără sfârșit. A Capodoperei și a Femeii.

Praf și pulbere

Nu pot să rămân indiferentă la ce se întâmplă în jurul meu, deși mi-aș dori. „De morți numai de bine” par cuvinte biblice, dar de fapt aparțin filozofiei păgâne. „De mortuis nihil nisi bene” ar fi sursa latinească al lui ” de morți numai de bine” și ar face referire la impolitețea socială de a vorbi de rău un om ce a murit.  Asta înseamnă oare că e decent să îl vorbești de rău cât trăiește? Îl vorbești de rău, dacă e cazul. Moartea lui nu va schimba cu nimic faptul că a fost un om viu rău, chiar dacă ” de morți numai de bine”. Știți proaspetele vădane care își smulg părul din cap de durere , disperare și dor după un soț care le-a maltratat o viață? Singurul lucru pe care îl pricep e că moartea te face valoros. Sau că ipocrizia supraviețuitorilor te face valoros.

Cam asta văd în ultimul timp: ipocrizie cu rang de marketing, deranjând deșănțat bun simț și decență.

Și a fost odată un rege fără regat, fără supuși, fără iubirea neamului. A fost nevoie să moară să își găsească recunoașterea, minimalizată și aceea de vădanele de serviciu.

Nu e mai simplu să prețuiești omul cât încă-i viu?

Teoria relativității

Sentimentele se nasc, se consolidează și se destramă. Ne place sau nu, ceea ce are un început trebuie să aibă și un sfârșit. Pe el și ea, protagoniștii mei de azi, i-am văzut iubindu-se ca nebunii, trăindu-și dragostea, certându-se ca nebunii și despărțindu-se. Eu am fost pe rând confidenta lui și a ei. Au suferit amândoi deși știau că au făcut ceea ce trebuia: relația se consumase și au decis să se despartă. Tot ce fusese la început șarm și vino’ncoa’ devenise defect și vulnerabilitate. Când ea, când el mă luau drept martor al vieții lor mizerabile ,  amintindu-și selectiv certuri și scandaluri, niciodată evenimente plăcute. Totul a culminat când ea a hotărât să-i dea o ultimă lovitură. Am aflat întâmplarea întâi de la ea: ” mi-am pus rochia aia roșie și scurtă, pantofii cu toc de zece și m-am dus la el la birou; să vadă și el ce pierde! Eram foarte sexi! M-am așezat picior peste picior. Era roșu sfeclă. Murea de invidie! I-am făcut-o!” După puțin l-am ascultat și pe el: ” să vezi ce mi-a făcut nebuna aia…a venit la mine la birou…arăta ca de pe centură și se purta la fel. Mi-a fost o rușine”…