Povești de groază

Imi amintesc cu plăcere de serile de mamă autentică, citind prichindicii poveștile copilăriei. Imi punea întrebări imposibile până când adormea transpirată și ghemuită lângă mine. Iar într-o seară am avut o sclipire de inteligență de mamă: copilul meu adormea de spaimă. Și pe bună dreptate. Capra iși lăsa copiii nesupravegheați și de aceea o pățeau rău de tot; capra nu își făcea nici un reproș, dar clocea gânduri de răzbunare. Punea la cale un plan criminal pe care nu se sfiește să îl ducă la îndeplinire. Momentul în care copila mea adormea era atunci când lupul cerșea îndurare din fundul gropii arzânde. Adormea să nu mai audă cum lupul arde în chinuri în timp ce capra îi citește capetele de acuzare de pe marginea gropii. Tot astfel se întâmpla cu Albă ca Zăpada. Maștera o îngrozea din cale afară și mă punea să îi dau asigurări că sunt mama ei adevărată. De Scufița Roșie nu mai vorbim: viclenia lupului care pândea în umbra pădurii și acțiunea barbară în care vânătorul face dreptate mi-au ținut mult timp lumina de veghe aprinsă. În timp am învățat să adaptez din mers poveștile copilăriei ,  lupul nu a mai mâncat copiii caprei și protagoniștii și-au rezolvat problemele la tribunal, mama Albei ca Zăpada nu a murit niciodată , Scufița Roșie nu a picat în capcana lupului, ci prin inteligență și bună creștere a dovedit piedicile din calea sa. Imi pare rău pentru Grimm, Charles Perrault sau Creangă. Somnul copilului meu nu era proporțional cu veridicitatea literară.

 

 

Un experiment ghiduș

Ești un tip de treabă, cu cei șapte ani de-acasă la tine și te oferi voluntar pentru un experiment realizat într-un laborator de neurofiziologie. Cortexul tău vecin cu cortexul motor al degetului mic de la mâna stângă va fi stimulat electromagnetic. În primă fază vei simți la nivel transcedental că nu dai doi bani pe nimic și că, în mod miraculos,ai răspunsuri la toate. E o stare de bine și ai o încredere nesfârșită în tine dublată de nevoia de a face ceva deoarece ești plictisit. Experimentul e gata iar efectul lui mai durează cam 15 minute. Din nevoia de a face ceva intri in primul bar să-ți comanzi un coniac , deși e 10 dimineața. Vezi pe o masă ceva mărunțiș lăsat de un client și îl șterpelești scurt pentru a juca la păcănele, cu conștiința că ai investit strălucitor. E posibil să câștigi, vei reinvesti până la ultimul bănuț. Dacă nu câștigi vei uita instantaneu eșecul. Te gândești că ți-ar prinde un an sabatic și te uiți în jur după o companie agreabilă pentru vacanța ta. Apoi, gradual , odată cu scurgerea timpului, vei vedea că barul are camere de supraveghere: pui bacșișul înapoi pe masă. Regreți paharul de coniac deoarece ești tulbure și ai o grămadă de lucruri de făcut azi. Îți amintești că soția te-a rugat să o ajuți cu covoarele și pleci conștiincios spre casă.

Nu este chiar o ficțiune. Dacă am putea fi în mod real la butoanele panoului de comandă al creierului nostru am putea să ne eficientizăm emoțiile, atenția, tonusul psihic. Dar acest lucru nu e posibil și de aceea suntem atât de diferiți unii de alții .

 

Mirosul fricii

Se insinueaza prin varful degetelor de la picioare , pe care le face moi si nevolnice. Aluneca spre genunchi: iti tremura membrele. Ajunge in abdomenul care se revolta: vrei la toaleta si vrei sa vomiti. Iti linge inima si ritmul cardiac iti creste iar coronarele se chircesc dureros. Respiri iute , dar aerul nu iti ajunge. Frica nu se opreste aici. Mainile iti sunt reci si moi. Esti incapabil sa mai iei vreo decizie si mai cu seama transpiri frica prin toti porii. Iar adulmecatorii fricii, de pretutindeni, iti simt vulnerabilitatea si ataca. Deoarece frica te transforma in victima perfecta. V-as sfatui sa nu cedati in fata fricii, dar imi e prea frica sa ma ridic in fata unui asemenea dusman.

Psihopatia cea de toate zilele

Stim  cu totii ca nu exista o linie clara de demarcare intre normalitate si „anormalitate”. Am pus ghilimelele pentru ca anormalitatea este un termen relativ, care desemneaza ceea ce iese din tiparul normelor. Literatura de specialitate descrie o paleta larga de personalitati, pe o scala de la „sfinti” la „diavoli”. Numim sfinti pe aceia care au ca trasaturi definitorii constiinciozitatea, orientarea catre obiective, responsabilitatea, puterea de empatie, putere de cenzura,  emotivitatea, o oarecare lipsa de curaj. Sunt aceia care ponteaza zilnic, cu familii realizate, cu simt civic si responsabilitati. Sunt acei oameni care isi iubesc semenii si sufera pentru ei. Daca recunoasteti la voi aceste trasaturi , sunteti probabil oameni de nadejde, buni vecini, mame si tati responsabili, iubiti de prietenii care va sunt alaturi.Nu dormiti bine noaptea pentru ca va faceti griji. La celalalt pol se afla diavolii la care gasim  lipsa de emotii si de empatie, lipsa de orientare catre obiective pe termen lung preferand recompensa imediata, curaj, iresponsabilitate, negarea valorilor morale ale societatii, oarecare sarm si putere mare de convingere, imun la parerile celorlalti. Acestea sunt trasaturi ale personalitatii psihopate. Daca aceste trasaturi se regasesc in personalitatea voastra , probabil sunteti solitari, cu dificultati la locul de munca in caz ca exista, fara o familie nucleara sau sunteti chirurgi, avocati, genisti , lideri politici, criminali. Judecati orice situatie in termeni de eficienta fara a lua in calcul interferente morale. Evident, cele doua capete ale scalei sunt exceptionale, iar noi, marea masa, suntem pe la mijlocul scalei, cu trasaturi de sfinti si diavoli in proportii variabile, derapand in unele situatii intr-o parte sau alta.                                                                                                                                                                                                                           

 

Droguri și adolescenți

L-am cunoscut când avea vreo 17 ani. Avea toată viața înainte și un plan pentru asta. Și-a luat bacul cu brio și a plecat cu colegii la mare să sărbătorească. Cheful a fost cu adevărat monstruos și s-a terminat cu injectare de heroină. Doar de divertisment. O singură dată. Așa și-a spus el. L-am revăzut după vreo doi ani. Era însoțit de mama sa , o femeie de toată isprava care era la capătul resurselor , cu suferința vizibilă în ridurile care îi trăgeau trăsăturile în jos. Tânărul îmi vorbea compulsiv despre metadonă și programe de reabilitare. Se considera vindecat, dar nimic nu îmi amintea de adolescentul de acum doi ani care avea planul vieții atât de organizat. Pot paria că , pentru el, lupta e departe de a se sfârși și că regretă cu adevărat pasul greșit. E omenește să greșești, dar uneori e , pur și simplu, mai bine să nu greșești.

 

Ce spune psihologul..

Psihologul vă va spune că adolescența este o perioadă de mari transformări în plan fizic și psihic. E o furtună hormonală în corpul adolescentului iar la nivel psihologic emoții de tot felul sunt resimțite în plinătatea lor, deoarece adolescența nu cunoaște măsuri medii. Toate trăirile sunt exagerate, uneori până la paroxism. De aceea adolescentul va avea perioade de maximă fericire sau de neagră depresie, iar trecerea de la una la alta se face rapid. Ce pot părinții să facă in acest caz? Să păstreze canalele de comunicare deschise, să fie alături de adolescent în perioadele de depresie, să supravegheze discret anturajul care are un cuvânt greu de spus în viața adolescentului. Dincolo de aceste neajunsuri, adolescența este foarte fertilă din punct de vedere intelectual, acum realizându-se cele mai importante achiziții. Niciodată nu ne vom reîntâlni cu o asemenea deschidere către lume, informație, nou.

First blog post

De ce se supara mama?

Mama mea se poarta irational si fara sa gandeasca prea mult. Vrea tot timpul sa ma vada la studiu. Pentru a scapa de supliciu e mai bine sa invat cate ceva, sa incerc sa iau ceva note bune. Asa pot avea timp sa ma joc pe calculator , macar pe telefon si sa vorbesc cu prietenele.

Adultii sunt adesea plicticosi si lipsiti de haz. Strica intotdeauna distractiile, care intre noi fie vorba, sunt mereu prea putine. Mama e mereu plina de sfaturi de care nu am deloc nevoie si nu gresesc deloc daca spun despre ea ca e pisaloaga. Poate fi cel mult de folos atunci cand imi trateaza cele trei- patru cosuri de pe fata. Poate face minuni , dar nu chiar miracole, cu acele cosuri.

De  ce se supara fiica mea?

Sunt o mama de adolescenta si nu imi e usor. Stiti si voi cum e. Nu stiu prea bine cand ma aude si cand nu. Nu prea ma contrazice, probabil pentru ca nu ma aude. Vrea sa petrecem timp impreuna , deci sunt norocoasa. Asta doar daca nu apare o alternativa mai buna. Alternativa mai buna este orice in afara de teme. Iar schimbarile de dispozitie ma dispera, facandu-ma sa ma intreb daca nu cumva sanatatea ei mintala e in regula sau daca sunt o mama care adanceste tulburari de personalitate.

Ce spune psihologul?

Vom afla mai tarziu.