Râs cu lacrimi, plâns cu hohote

Abia acum mi s-a calmat telefonul, că, vezi bine, au fost sărbătorile, prilej de validare a apartenenței la grup. Că eu sunt ființă socială, chiar și sociabilă, dar nu din cale-afară. Aparțin grupului de bârfa de dimineață, grup care se sparge când se termină cafeaua din cești, adică în cinci minute. Fac parte și dintr-un grup mic de ieșit în oraș, și cam atât. Nu mă judeca greșit, că nu sunt antisocială. Păi, să mă vezi pe whatsapp: sunt în grupul de verișori, în grupul mama-tata-soră-mea, grupul de părinți și profesori, grupul de părinți fără profesori, grupul de fete (o prelungire a cafelei cu bârfă) și grupul oficial de serviciu, unde se postează diferite decizii, protocoale și alte chestii plicticoase. Grupul ăsta din urmă e cel mai mare, cuprinzând toți angajații instituției, dar și cel mai tăcut: aproape că uit de el. În zilele de sărbătoare nu trebuie să vă spun ce se întâmplă cu grupurile. Înnebunesc. Mai întâi e liniștea, care te sperie puțin: nu cumva au făcut un grup fără tine? Nu. N-au făcut, pentru că liniștea e tulburată de primul „la multi ani” timid. Și apoi, bing, bing, bing, urmează o chintă de „la mulți ani”, apoi, bing, bing, brăduți, globulețe, steluțe de zăpadă. Bing, bing, se încălzește atmosfera, poză cu aia-mică pe oliță (grup verișori), aplauze, pupicuri, inimioare. Poză cu maioneza tăiată, bing, grupul de fete, îmi pun ochelarii, măresc poza, fratee, uscatul e despărțit de ape, nu se mai drege maioneza asta… Iar bing, bing, plâns cu șuvoaie, față tristă, pistol la tâmplă, încearcă să pui apă rece sau lămâie. Brăduți, zăpadă, felicitări animate pe grup de părinți cu profesori, dublate și pe grupul fără profesori. Noroc că grupul de serviciu tace, suntem patru sute de angajați. Bing, aia-mică, grup verișori, ține lingurița în mână. Drăgălașă. Bing, bing, iar aplauze, pupicuri, inimioare. Hai, că s-a făcut seară și ne-am mai liniștit cu socializarea, că mi s-a încins telefonul. Dau să mă culc și, bing, „la mulți ani”,pe grupul de serviciu, că unul din noi nu s-a putut abține. Au intrat instantaneu treizeci de „la mulți ani” și dacă tot s-a spart gheața, bing, un banc, cu un proverb vasluian: bărbații și pantofii sunt la fel; dacă nu-i iei potriviți, te bat. Bing, bing, bing, și dă-i și râzi cu lacrimi, sute de râsete cu lacrimi. Apoi, bing, urări serioase, din inimă: „fie ca anul nou să…diverse chestii”, trebuie să mă mai gândesc cum e cu expresia asta, „fie ca..” Nu prea o înțeleg, dar ce știu eu… E miezul nopții și s-a făcut liniște. Simt cum adorm și bing, sar năucă: cineva a citit proverbul vasluian mai târziu, și, firesc, râde cu lacrimi. Bing, bing, vreo doi nefericiți slabi de înger clachează și… left. Nu-i credeam așa antisociali.

Și…voi ce mai faceți?…

Hai că l-am dovedit și pe 2020 și nici restricții, nici pandemii sau stări de urgența-alertă nu ne-au stat în cale. A trecut straniu, când prea repede, când prea încet, lăsându-ne un pic nedumeriți de cum naiba s-a dus și anul ăsta. L-am cinstit cum se cuvine, de rămas bun, cam de vreo trei mii de calorii, într-un maraton culinar interminabil, în care doar am gustat câte ceva, dar din toate, să nu ratez nimic. Cel puțin, am fost eficientă și am suprapus cinstirea anului ce a plecat cu cinstirea anului ce a venit. Nu știu cum ar putea continua maratonul pentru unii dintre noi (alde Vasile), că eu nu am forță nici măcar să-mi fac planuri pentru anul cel nou, așa cum face orice om bine organizat. Dacă mă întrebi ce mai fac, măcar de complezență, îmi vine natural să îți răspund că mă umflu. Aș folosi cuvântul „balonare”, dar n-o s-o fac, pentru că îl detest. Mi-am întrebat jumătatea, ia vezi, uită-te bine, sunt umflată rău? El s-a uitat și mi-a zis că nici vorbă, sunt trasă prin inel, că știe cum vine cu politically-correct. A mai mormăit ceva despre inelul lui Saturn, dar am preferat să nu-l aud, că îmi stric dispoziția și nu mai apuc să-mi fac planuri pentru 2021. De când m-am trezit încerc să-mi stabilesc un obiectiv măreț pentru anul cel nou și, din cauza inelului lui Saturn sau a unei indiferențe cu nuanțe triste, nu-mi vine nimic în minte. O clipă mi-a trecut prin cap să plănuiesc abandonarea obiceiului nesănătos de a fuma, dar ideea în sine a coincis cu un început de sevraj. Mi-am luat gândul, în timp ce am tras un fum să mă liniștesc și a rămas să-mi găsesc alt plan măreț. Sunt în impas, cu riscuri mari de a începe anul complet neorganizată și am decis să vă întreb și pe voi „ce mai faceți? aveți planuri pentru anul cel nou? inspirați-mă și-mi fiți muze!”

Era să uit ce era mai important, copleșită de importanța propriei persoane. La mulți ani! Să fiți sănătoși, veseli și cu inspirație!

Să înțelegem femeia

Aerul sărbătorilor se simte, ca în fiecare an, și la serviciu: bradul e împodobit, bomboanele agățate în crengi dispar văzând cu ochii, beculețele se aprind și se sting pe un ritm vesel și lipsit de sonor. Munca e pe jumătate și tensiunea e dublă: sunt momentele acelea în care aștepți să se întâmple ceva, dar să se întâmple odată, să se termine ziua și să-ți vezi de viață. Grupuri de fete discută aprins despre timpi de coacere, tipuri de făină sau despre drojdie. E vorba despre cozonaci și subiectul mă înspăimântă prin multitudinea de reguli pe care le înglobează. Încălcarea uneia singure poate duce la eșec: să fie cald, să nu fie curent, să fie iubire, să nu fie deochi. Și atunci a venit o urgență, care m-a salvat de discriminare, rușine și stânjeneală. Și am muncit de ne-au ieșit ochii, spulberând orice speranță că am putea pregăti ceva bun pentru masa de Crăciun. Adică pentru a doua zi. Am plecat seara, obosite, târând picioarele după noi, la modul propriu. Am ajuns acasă, am făcut un duș și, ușor revigorată, mi-am pus un film. De ce am ales să revăd „Zbor deasupra unui cuib de cuci” nu aș ști să explic, dar dorința a fost irezistibilă. Am adormit când Jack Nicholson își lua porția de șocuri electrice, iar când m-am trezit, venise Crăciunul. Cumva Crăciunul venise și la colegele mele, care, ca și mine, au făcut un duș după ce au ajuns acasă, s-au revigorat puțin și (aici lucrurile îmi devin iraționale) au început să frământe cozonaci. Au făcut cald în bucătărie, și-au umplut inimile de liniște și iubire, și-au trimis soții la culcare să nu le deoache cozonacii, au închis uși și ferestre să nu se facă vreun pic de curent. Cozonacii, înghesuiți, întinși, bătuți și dezmierdați, umflați și umpluți cu nucă și rahat, s-au copt cuminți în cuptoarele încinse. Crăciunul le-a prins între cozonacii fierbinți, mirosind a sărbătoare, oboseală și mulțumire.

Merită osteneala? mă întreb eu și le întreb și pe ele. Eu știu ce aș răspunde, dar ele sunt ezitante, ca și cum nu ar înțelege întrebarea. Cum să nu merite osteneala?! Să nu miroasă a cozonac în casă? Și ce dacă nu au apucat să se odihnească… E Crăciunul.

Sunt de acord cu ele, ceea ce nu mă împiedică să am un gând duplicitar: dacă Jack Nicholson e prețul pentru o degustare de cozonac, atunci merită osteneala, pentru că fetele m-au învestit cu puteri de juriu imparțial: pufoși și grei, dulci, cu umplutură multă. Imposibil de a desemna un câștigător. Singura certitudine e că mie îmi lipsește gena cozonacului.

Sclavii

Lumea din cartier zice că-i cam dus cu pluta. Și eu zic la fel, cu tot alaiul, mai ales când îl văd cotrobăind prin coșurile de gunoi. Caută peturi și când găsește unul, îl pune în lumină, în fața ochilor, îl evaluează și se apucă să-l împăturească meticulos, reducându-l la un pumn de plastic, pe care-l aruncă într-un sac. În timp ce face această complicată manoperă își fredonează sieși o melodie, pe care alte urechi n-o disting prea bine. E mai mult un zumzet sau o mormăială cântată. Uneori găsește vreun chiștoc și îl aprinde tacticos, într-o binemeritată pauză de țigară. Nu l-am văzut supărat niciodată și nu-și iese din ritm pentru nimic în lume. Lent, lent, ca o moluscă uriașă, se prelinge de la un coș de gunoi la altul. Într-o zi a vorbit cu mine. Nu m-am calificat de la început pentru o discuție, dar câinele meu, da. În calitate de prelungire a lesei, ca un rău necesar, am fost aleasă drept companion întâmplător, potrivit de a mai schimba o vorbă. „Ia uite, săracii…sclavii” îmi zice în timp ce masează cățelul pe spinare. M-am uitat după sclav: bărbat, chipeș, ca scos din cutie, urca într-o mașină, ca proaspăt scoasă din reprezentanță. „Stai să vezi!” și am stat împreună să vedem ce face sclavul. La ora opt dimineața, în București, orice sclav trebuie să reușească să iasă din parcare și să se înscrie în direcția cerută de necesități. Ăsta al nostru se grăbea și nimeni nu-i dădea voie să iasă din parcare. Capete ivite pe geam, claxoane, cuvinte nepotrivite. „Sunt săraci, cu toții. Nu au timp. Sunt sclavi. Eu sunt stăpân pe timpul meu! Dacă vreau, tai frunză la câini. Băi, dar o fac bine, nu așa… de mântuială.” Și discuția s-a încheiat abrupt, când câinele meu l-a părăsit în favoarea unui copac.

Sper să nu fiu judecată, criticată sau înțeleasă greșit. Discuția cu omul cu peturile facute ghem mi-a lăsat un gust cunoscut: aș zice că e gustul invidiei, dar bineînțeles că nu e așa. Nu se cade să invidiezi un asemenea personaj. Doar știu și eu să tai frunză la câini și știu să fiu stăpână pe timpul meu. Cam de mântuială, ce-i drept.

Încă o masă sănătoasă

Știți momentul acela, dinaintea aprovizionării, când deschizi frigiderul, îl privești în ochi și te întrebi „eu ce naiba mănânc?” Dacă nu cunoașteți această senzație, cu siguranță faceți parte dintre nefericiții care aprovizionează des și care au frigiderul plin tot timpul. Ei bine, frigiderul meu are o ciclicitate matematică și este plin vreo două zile, lejer încă două zile și gol alte două zile. Când bate vântul de-a binelea, ies la cumpărături, mânată de foame, care mă inspiră să-mi umplu coșul cu tot felul de minunății culinare. Asta nu înseamnă că nu mănânc sănătos: iubesc legumele și nu-mi lipsesc din frigider. Așa că, atunci când am deschis frigiderul (într-una din zilele lui proaste) am trăit un moment de spaimă, zărind doar o cratiță plină cu bucăți de carne, a cărei simplă vedere îmi producea spasme biliare. Dacă m-am aplecat puțin, am descoperit mulțumită, pe raftul cel mai de jos, o pungă biodegradabilă cu iubitele mele tomate. În două minute salata de roșii, cu ulei de măsline, a fost gata și am și mâncat-o, cu sentimentul lucrului corect făcut. Adică m-am bucurat de încă o masă sănătoasă. O bucurie scurtă, pentru că, mâncând și trecând pâinea prin sosul salatei de roșii (cum altfel) nu am reușit să-mi amintesc când anume am cumpărat tomatele. Prin nenumărate asocieri (când am fost la hipermarket, când am venit din concediu, când am avut bluza albastră cu mânecă trei-sferturi) am putut aproxima data achiziției de roșii. Le-am cumpărat acum două luni și le-am neglijat pe raftul de jos al frigiderului, nu din rea voință, ci din cauza faptului că trebuia să mă aplec să le văd. Rațiunea îmi spunea că iubitele mele tomate ar fi trebuit să se metamorfozeze într-un bulion sau într-o penicilină. De unde! Că roșiile se țineau într-o formă de zile mari, netede, tari, insipid-zemoase, amintind pe departe de gustul de castravete ușor trecut. Mulțumirea că am mâncat sănătos a fost înlocuită de o mare curiozitate:”oare ce am mâncat?” și în subsidiar, de o curiozitate mai mică: „dacă tot am mâncat, o să mă păstrez la fel de bine ca grozăvia nemuritoare de pe raftul de jos al frigiderului meu?”

Omul e iubire

Dar el nu știe întotdeauna că e capabil să dăruiască aproapelui din sufletul său. Parcă atunci când eram copil, relațiile interumane erau mai calde, gesturile de prietenie erau gratuite și unui om căzut pe stradă i se întindea o mână. Vremurile s-au schimbat, laolaltă cu mine însămi, și iubirea față de aproape și-a schimbat nuanțele, mutându-se în mediul virtual. E o iubire virtuală, glamuroasă sau virală, condiționată de likuri. Înainte să mă contraziceți, amintiți-vă când ați văzut ultima dată un om căzut pe stradă și ce se întâmpla în jurul lui. Cel mai probabil e că trecătorii îl ocoleau, întorcându-și privirea, prefăcându-se că nu există. Arareori, vreun trecător amintea de incident în mediul online, cerând socoteală instituțiilor abilitate. Gestul simplu, de întindere a mâinii, e aproape dispărut, și e un noroc să-l mai vezi, chiar în condiții extraordinare. Ei bine, eu l-am văzut, la ceas de seară: un gest plin de iubire, tandrețe, grijă sinceră, cum nu am mai văzut de mult. Eu eram trecătorul, cel tentat să-și întoarcă privirea, pentru că vedeam doi bețivani de vârstă medie, bălăbănindu-se pe loc, sub un stâlp de iluminat. Cei doi formau un grup compact, cu patru mâini și tot atâtea picioare inutile, care refuzau să pășească pe terenul nesigur și, cu siguranță, instabil. Unul dintre ei era complet nefuncțional, scurgându-se,în răstimpuri, la poalele stâlpului de iluminat, iar celălalt, mai bine conservat, îl apuca de subsuori, îl trăgea voinicește înspre lumină, îl sprijinea de stâlp și îi aranja gulerul de la haină, cu dragoste părintească: „hai, mă, că răcești”. Bețivul de mămăligă reușea să privească puțin înainte, cu ochi opaci, să stea sprijinit preț de cinci secunde, înainte să înceapă să curgă ușor, pentru a se recompune într-o grămadă inertă pe asfalt. Cu răbdare și, în mod real, cu multă tandrețe, era ridicat, iar și iar, „să nu răcești”. Ritualul a fost întrerupt pe neașteptate de un al treilea personaj, afumat și el, care s-a alăturat grupului compact, asigurându-i stabilitatea. Deplasarea a devenit posibilă, cu bețivul mămăligă la mijloc, târât cu vorbe de alint: „mă, boule, o să răcești”. În ciuda condițiilor extraordinare, dovada că iubirea de aproape nu a dispărut a fost sub ochii mei, luminată teatral de felinarul cu lumină chioară. Cum spuneam, omul e iubire, dar nu știe întotdeauna că poate să dăruiască aproapelui din sufletul său. Omul e iubire, dar trebuie să bea ceva înainte.

De ce nu au ieșit românii la vot

Motivul principal al absenței românilor de la vot ar fi o greață și o scârbă față de clasa politică. Este o atitudine de pedeapsă a aceleiași clase politice.

Hai că le-am făcut-o și de data asta! Nu știu totuși câte lămâi sunt necesare pentru a tăia greața următorilor patru ani.

O poveste de la munte

Terminaseră cu escaladele, își strânseseră hamurile, corzile și rucsacurile și se înghesuiseră toți în hârbul de mașină care avea să-i ducă la București. Seara nu era prea departe. Nu se aștern ei bine la drum că, într-o margine de sat, o cireadă de vaci se apucă să traverseze șoseaua umedă. Traversarea se dovedi anevoioasă și vacile au decis să se oprească puțin pe șosea. Băieții din hârb, cu mușchii calzi și nervii întinși, au scos capetele pe geam și au început să strige către vaci, să elibereze carosabilul. Pentru că vacile nu s-au intimidat, văcarul s-a pierdut cu firea și a tras o jordie pe dosul uneia dintre ele. Asta, prinsă cu totul într-o meditație rumegătoare, s-a speriat și a dat să o zbughească din loc, neadecvând viteza la condițiile carosabilului. Nici una, nici două, vaca derapează, cade și-și rupe gâtul. Cum nimeni nu supraviețuiește cu gãtul rupt, nici vaca nu a supraviețuit, ci și-a dat ultima suflare sub ochii asistenței, în rândurile căreia s-a iscat un scandal monstruos. Vina crimei monstruoase sărea de la unul la altul și văcarul, prins la înghesuială, a scos la iveală vitejia omului de munte, luând de gât, cu multă fortă pe șoferul hârbului. Nu a contat că vaca nu a atins automobilul: era moartă în mijlocul străzii, cu gâtul rupt și ochii închiși. Cum veștile rele circulă repede, situația a devenit gravă când, din pământ, din iarbă verde, a răsărit stăpâna vacii, cu un cuțit în mână, frate cu iataganul. O bătrână de munte, gata să răzbune blajina bovină. „Criminalule, mi-ai omorât vaca!” striga femeia, agitând cuțitul. Pentru că situația devenea dramatică, unul dintre alpiniști a propus rezolvarea conflictului la șeful de post, om de munte și el. Cu importanța aferentă funcției, șeful de post i-a ascultat pe toți, a dat roată mașinii, pe care nu exista niciun semn de coliziune și s-a adresat văcarului: ” ia spune, cum a fost..?.. dar ai grijă, că Dumnezeu e sus și le vede pe toate; dacă minți, Dumnezeu te vede și te bate”. Și văcarul, în fața șefului de post și a lui Dumnezeu, a povestit adevărul cu joarda de pe dosul vacii și cu derapajul copitelor pe șoseaua umedă. Alpiniștii au putut pleca teferi, absolviți de orice vină. Drumul spre București a fost tăcut: justiția șefului de post lăsa loc pentru gânduri, poate chiar pentru vinovății.

Povestită de Cornel, iubitor de munte și alpinist, repovestită de Cristina, iubitoare de munte și alpinistă, scrisă pentru voi de mine, mare iubitoare de poale de munte și atât.

Niște cercetători britanici

Sigur că dacă nu aș fi făcut propriul meu studiu, niște cercetători britanici ar fi demonstrat că un mic hipopotam alb din Slobozia (https://adolescentrebelcom.wordpress.com/2020/11/29/un-pui-de-hipopotam-alb-a-fost-gasit-intr-un-helesteu-din-slobozia/) ar aduce un plus de vizitatori, sau, cu alte cuvinte, titlul este important în a atrage atenția curioșilor. Creșterea de trafic este neglijabilă (4%), în condițiile în care lotul pe care s-a făcut studiul este mititel și omogen. În plus, s-au înregistrat câteva căutări necunoscute, pe termeni de căutare. Cercetătorii britanici ar fi de acord cu mine că tehnicile de optimizare pentru motoarele de căutare nu sunt vorbe în vânt, iar eu aș fi fericită să vă împărtășesc din noile mele cunoștințe, preluate de pe bloguri de specialitate. Singura concluzie certă este că toată lumea vorbește despre SEO, dar puțini înțeleg despre ce e vorba, iar dintre cei puțini sunt doar câțiva care vor să facă lumină în întunericul blogerului de rând. Din păcate, nu vă pot împărtăși nimic, pentru că la mine e tot întuneric, în ciuda interesului meu pentru cuvinte-cheie, taguri și categorii. Ce am înțeles și am reținut este că originalitatea conținutului contează și că articolele lipsite de un conținut nou sunt, într-un fel sau altul, penalizate de google. Nici eu, nici cercetătorii britanici nu am descoperit roata, apa caldă sau metodele SEO de îmbunătățire a traficului, astfel încât micul meu studiu pe un lot nereprezentativ și nerandomizat este complet inutil. Pentru compensarea slabelor rezultate ale studiului meu, cercetătorii britanici au dovedit că bărbații stresați sunt atrași de femei corpolente sau că merele și berea sunt mai agresive pentru dantură ca băuturile carbogazoase. De asemenea, găinile sunt mai deștepte ca bebelușii, știind să „numere” obiectele din câmpul vizual imediat după eclozare, în timp ce copiii trebuie să învețe acest lucru.

Un pui de hipopotam alb a fost găsit într-un heleșteu din Slobozia

Un localnic din Slobozia a descoperit cu uimire în această dimineață un pui de hipopotam alb care se bălăcea într-un heleșteu. După primul moment de stupoare, localnicul a putut observa că hipopotamul era speriat și foarte afectuos, încercând să se gudure pe lângă om. Răspundea la comenzi simple precum „șezi” sau „aport”. Autoritățile au fost anunțate imediat și micul hipopotam a ajuns într-un adăpost pentru animale abandonate, unde și-a făcut repede prieteni. Cel mai bine pare să se înțeleagă cu Pepa, o cățelușă bichon care l-a adoptat imediat. Hipopotamul nu era microcipat și, din această cauză, stăpânul e greu de identificat.

Acest articol reprezintă o știre falsă și, în același timp, un experiment personal, prin care vreau să verific variațiunile de trafic asociate cu un titlu bombastic și cu o știre neverosimilă. Rezultatele micului meu studiu vor fi făcute publice în cel mai scurt timp posibil.