Sufletul pereche

Mă joc uneori imaginându-mi că, undeva în lumea mare, există o persoană care face aceleași gesturi, visează același vis sau are aceleași idealuri ca mine. Poate că e sufletul meu geamăn, cu care aș putea vorbi fără cuvinte; i-aș simți fricile și bucuria, mi-ar cunoaște indecențele și rușinea. Dar cel mai probabil (și asta nu mă deranjează deloc), sufletul geamăn, oglindă perfectă a sufletului meu, nu există, iar eu mă mulțumesc (cu modestie), să fiu unică și irepetabilă. Perechea de lângă mine, cea cu care îmi împart traiul, deși nu e sufletul geamăn la care îmi place să gândesc, îmi știe gândurile și fricile, idealurile și năzuințele. Nu există nici un secret, ci doar disponibilitate de a-l asculta cu inima pe celălalt.

Într-o mulțime de oameni singuri (din jurul meu), sufletele pereche nu se prea întâlnesc. Sunt oameni realizați, inteligenți, disponibili, cu dificultăți mari de a se implica într-o relație de lungă durată. Sunt persoane raționale și foarte bine organizate; calitate și defect, pentru că, nicicând dragostea nu a fost programabilă. În așteptarea sufletului geamăn, pereche perfectă, etalonată în criterii cuantificabile, dragostea nu poate apărea.  Poate o breșă în rigurozitatea organizării ar putea fi antidotul singurătății, lăsând mai apoi ca traiul comun să cizeleze perechi perfecte.

Am cunoscut doi septuagenari proaspăt căsătoriți. S-au cunoscut la cimitir, cu colivele pentru soții anteriori, în așteptarea preotului. Se țin de mână și strălucesc, bătrâni, albi și zbârciți. De ce s-au luat? Pentru că sunt fericiți. Va fi o căsnicie bună? Nu știu, vor vedea.

Lucrurile sunt mai simple decât par.

Între noi, matematicienii

Admirația pe care o nutresc pentru matematicieni, creiere matematice și cunoștințe pe care eu nu le voi avea niciodată este dublată de un soi de compasiune pentru felul stângaci în care se adaptează la viață și nevoile ei. Parcă ar aparține unei subspecii umane, cea a matematicienilor autentici. Așa era și companionul meu: semăna fizic cu un om, dar nu îl puteam integra cu ușurință speciei mele; părea să aibă membre în plus și nu știa să le dea un rost, după cum părea complet stingher în a rosti cuvinte coerente și cu sens. În mod cert, nici eu nu făceam parte din specia lui. Am zis să îi scurtez chinul și l-am întrebat, de complezență, despre matematica lui. El, ignorând complezența, s-a relaxat găsindu-și postura cuvenită unui trup omenesc și gesturi firești pentru membrele regulamentare numeric. Nici nu știam cât îmi place matematica! Mi-a vorbit despre regula lui Cramer și sisteme de ecuații liniare; eu mi-am amintit de Meryl Streep în „Kramer contra Kramer”. Curburile gaussiene și cele riemanniene nu mai prezintă nici un mister și am căzut de acord că fără curburi viața ar fi cam plată. Cât despre spațiul euclidian, aici am văzut același lucru: el- mulțimea punctelor definite prin proprietăți și relații; eu- grădinile Semiramidei, spațioase tridimensional. Am fost de acord și cu privire la mulțimea nulă, deoarece cunosc chiar o mulțime de nulități. Am înțeles și cum vine cu speranța matematică a variabilei aleatoare: viața toată e rezultat al variabilelor aleatoare, eu însămi fiind o variabilă în destinul altora. Vorbind despre dependența și independența vectorilor, m-a pierdut un pic, pentru că nu am reușit să definim identic noțiunea de vector. Nici el nu părea să înțeleagă cum pot jigni această noțiune numind vector o muscă sau un șobolan, răspânditori de boli și epidemii. Ne-am reunit ideile vorbind despre cercuri concentrice: el vedea reducții toponimice, eu- copaci tăiați, reduși la niște buturugi cu inelele vârstei la vedere. Ne-am despărțit, într-un mod aproape axiomatic, promițându-ne că poate ne vom revedea, la un pahar, să bârfim un pic. Despre conjectura lui Poincare, viteza cu care Iisus a mers pe apă fără să se scufunde și despre geniul matematic rus.

Sunt sigură că am stabilit o conexiune între două subspecii. Concluzia e că subspeciile nu sunt periculoase una pentru cealaltă: pot coabita.

Terapie intensivă. Dincolo…

Era un deznodământ anunțat. Se degrada cu fiecare clipă care trecea și nimeni nu s-a mirat când femeia a murit. A murit, dar în spital nu e ușor să mori, pentru că ne-am apucat de niște manevre de resuscitare, conform protocolului. Deși nimeni ne se aștepta, la a doua încercare de defibrilare, inima femeii a luat-o pe cont propriu și a început să bată. În mod miraculos, femeia a supraviețuit, a câștigat bătălii mici în fiecare zi pentru ca în final să câștige și războiul: într-un timp destul de lung de îngrijiri deosebite, femeia era pregătită de externare. Tot miraculos era și că rămăsese fără sechele neurologice, deși fusese în moarte clinică peste 20 de minute. Am fost curioși cu toții dacă femeia avea vești de dincolo de hotare. Voiam să știm dacă și-a văzut corpul de undeva de deasupra noastră, dacă a călătorit printr-un tunel de lumină sau dacă a întâlnit entități. Femeia, cu frica lui Dumnezeu, ne-a povestit în repetate rânduri despre experiența ei. Dincolo de viață, ne spunea ea, este nimicul, de o puritate copleșitoare, fără amintiri și senzații, fără culoare și fără formă. Iar când viața a început să o cuprindă a simțit doar durere: eram noi, producând dureri într-un corp plin de tuburi, catetere și sonde. Își amintește totuși că, într-un mod dincolo de conștiență, a ales între nimicul acela absolut și liniștit și durere. A preferat durerea. Căci, ne spunea ea, viața înseamnă durere, iar moartea-lipsa ei.

Hipoxia cerebrală a produs totuși o schimbare în personalitatea femeii: deși nu i-a plăcut niciodată să gătească, s-a trezit că are poftă să facă prăjituri, de care ne bucurăm uneori și noi, când trece să ne mai vadă. În restul timpului femeia bate drumul bisericilor, să îi mulțumească lui Dumnezeu pentru darurile sale. Femeia a văzut nimicul de dincolo, dar liniștea aceea imponderabilă și fără durere nu poate fi decât o fărâmă de Dumnezeu. Nimicul e doar al omului muritor, ce nu poate încă zări dincolo de el.

Eu și aura energetică

Mereu m-am gândit că, dacă e să am o aură energetică, trebuie să fie portocalie. A trebuit să mă întâlnesc în hipermarket cu femeia cu capacități extrasenzoriale care să îmi demonteze convingerea cu privire la aura mea portocalie. Întâi m-a fixat cu privirea, în raionul de legume și fructe, făcându-mă să mă întreb dacă mi-am luat tricoul pe dos sau dacă ne cunoaștem și (deși am memoria chipurilor), nu îmi amintesc de ea. Nu mă simțeam confortabil și m-am liniștit când a venit țință spre mine; înseamnă că ne cunoaștem totuși și memoria mea dă rateuri. Nu ne cunoșteam: femeia a venit țintă spre mine să mă felicite pentru aura mea, cum rar întâlnești. După primul moment necesar să înțeleg fraza, a urmat un al doilea moment în care eu, cu egoul umflat de plăcere, am mulțumit pentru compliment. Era un compliment, nu? Ba, mai mult, am întrebat-o pe doamna cu capacităti extrasenzoriale dacă aura mea e portocalie. Nuuu, e verde deschis, foarte rar întâlnit. Nu mă vedea convinsă ( am trăit până acum cu o aură portocalie) și s-a oferit să mi-o arate și mie printr-un exercițiu ușor. Am privit, după indicații, fără să clipesc în centrul palmei mele pusă pe un fond alb, și după un timp, ochiul meu a început să vadă un contur al palmei, de culoare verde suav. Să de-a naiba, în ce eroare am trăit cu aura portocalie, când ea e într-adevăr verde! I-am mulțumit femeii că m-a scos din beznă și mi-am continuat piața cu un nou elan, conform cu noua lungime de undă corespunzătoare verdelui. Am ajuns acasă și am constatat că mi-am încuiat regulamentar ușa dar mi-am uitat cheile în broască: ce bine, nu mai e nevoie să le caut prin geantă! Parcă începusem sa mă obișnuiesc cu aura verde: te face să vezi lumea în nuanțe optimiste. Așa că dacă vedeți o aură verde suav, raritate a aurelor energetice, puteți fi siguri că sunt eu, între școala fiică-mii, joburi, piețe sau pedalat cu bicicleta în parc.

PS. Exercițiul cu palma, dacă îl faceți corect, concentrând privirea fără să clipiți, vă poate dezvălui și vouă un contur de o anumită culoare: aura voastră energetică. Sau, dacă vreți, o iluzie optică, dată de obosirea cristalinului, lentila principală a ochiului, și de inerția unei imagini pe retină, ca atunci când privești mult timp un obiect luminos, imaginea rămânând și după ce închizi ochii.

Terapie intensivă. Nimicuri tehnice

Suntem tot noi, cei care ne cunoaștem de o viață, în hangarul pe care îl numim Reanimare. Suntem aceiași, fără modificări esențiale. O modificare există totuși: fluturașii de salariu, prevestind reduceri, creșteri sau bugete nemodificate. Ei…și de aici, vă rog să priviți prin ochii mei și să vedeți: șefa de personal care își bate capul cu hachițele personalului unui spital plânge pentru că salariul ei e ceva mai mic decât al unei infirmiere; contabilii care ne scot, ei știu cum, la liman cu cheltuielile, ne privesc dușmănos și nu ne mai salută; doctorii consideră că ești plătit cam mult ca să ai și pretenția de a mai face și pipi; după colțuri sunt păruieli amiabile sau nu pentru gărzile de sâmbătă și duminică; atmosfera e electrică și tonul înalt; am fost mereu puțini și ne-am ajutat unii pe alții, dar acum, cu salariul cel nou, fiecare are grijă să nu își depășească responsabilitățile; eu am rămas nemâncată pentru că infirmiera mea, supervizorul bunei mele funcționări de ani de zile, nu mi-a amintit că e ora de masă, deși făcea lucrul ăsta în fiecare zi. Știu că mă iubește încă, dar e doar puțin supărată pe salariul meu și al ei. Consideră probabil că nu e treaba ei, iar eu câștig suficient cât să îmi aduc aminte că e timpul să mănânc. Recunosc, cu vinovăția celui căruia nu i-a scăzut salariul, că mi-e dor de prânzul comun, cu oamenii care suntem tot noi, cei care ne cunoaștem de o viață.

În acest timp, pacientul, dintre transfuzii, perfuzii, tuburi de dren și măști de oxigen, ne privește și ne simte tensiunile, cu ochi măriți de spaimă și de uimire. El chiar nu are nici o vină.

 

Terapie intensivă. Corpul astral

Eram trei păsări de noapte într-o reanimare cu toate paturile ocupate. Doctorul, un tip deștept și cam coleric, o asistentă, adică eu, evident tot deșteaptă, o infirmieră zvârlugă pe care te puteai baza, deșteaptă și ea.  Se arăta noaptea liniștită, reușisem să îi culcăm pe toți, cu excepția unui tip masiv, bărbos, care declarase că el nu vrea nici un fel de calmant pentru că nu îl doare nimic. În fiecare noapte se întâmplă să avem cel puțin un pacient mai zărghit; în seara asta, bărbosul era zărghitul. Ceilalți dormeau și el, un vorbăreț fără pereche, rămas fără auditoriu, vorbea cu noi, câte în lună și în stele. Îl ascultam puțin (bătea câmpii vorbindu-ne despre Cosmos și puterea minții asupra durerii) și așteptam cel mai mic motiv să fugim din calea tirului oratoric. Doctorul nostru a stat până la miezul nopții și s-a retras în cămăruța lui. În timp ce îmi frecam nesul de miezul nopții, mi-am dat seama că nu îl mai aud pe bărbos. M-am dus să văd ce face; ațipise și părea că nu îl doare nimic: nu avea variații de puls și tensiune. Chiar în timp ce îl scuipam în gând de deochi, îmi trântește o linie izoelectrică lungă, întreruptă când și când de câte o extrasistolă, și aia ventriculară. Îmi strig infirmiera, îmi chem doctorul. Până să apară el, noi ne-am apucat să îi facem masaj și să îl ventilăm la balon. Infirmiera mea, de la balon de acolo, își găsea timp să îi tragă și câte o palmă peste față; e un tip de stimulare care funcționează dacă situația nu e groasă. Apare și doctorul, răcnind și cu apa curgând pe el. Stopul cardiac al bărbosului îl scosese de sub duș. De acum răcneam toți trei, mai ziceam și de mame, de sfinți, de cei decedați irevocabil. Și în toată nebunia asta, brusc și neașteptat, bărbosul deschide ochii și ne întreabă ce naiba facem. Noi eram trei capete aplecate asupra lui, cu laringoscopul și sonda de intubație în mâini, înjurându-i barba de care leucoplastul nu se va lipi, gâtul scurt și țeapăn, greu de intubat, masa corporală uriașă care ne îngreuna acțiunile. Ritm sinusal, tensiune bună, respirație spontană și conștiență prezentă.  Singurele urme ale evenimentului aproape fatal erau niște amprente roșii de degete pe obrajii lui. Ne-am uitat ca proștii unii la alții și i-am zis că a avut o sincopă. Bărbosul a început să râdă și ne-a spus să mergem să ne culcăm: el e bine, doar că și-a luat corpul astral și s-a dus până acasă, să vadă ce îi fac nevasta și copiii. Stăteau pe canapeaua din living și se uitau la televizor, la un western, pe Pro tv. „A-ha”, am zis noi, bucurându-ne totuși că mai bine bate câmpii decât să fie mort. Doctorul nu și-a mai terminat dușul ci a rămas cu noi. I-am făcut un nes și l-am întins pe două fotolii, că poate totuși ațipește. Îl aud că mă strigă: era cu telecomanda în mână și îmi arăta că pe Pro tv rula în reluare un film cu John Wayne. Un western.

Astenia lui Cupidon

Nu-și amintește ca vreodată în secole să fi fost atât de rănit în amorul propriu. Obrajii i-au rămas tot de copil, dar de un copil bătrânicios și palid, aripile îi atârnă flasc pe lângă trup, tolba îi zace pe genunchii moi. Săgețile din tolbă, chiar și cele bune, ce au născut legende, dau rateuri,  și el, Cupidon cel fără minte, caută să înțeleagă dacă își trăiește vremurile cele de pe urmă. A folosit tot săgețile cu care s-a jucat cu Tristan și Isolda, Siegfried și Crimhilda sau atunci, în Verona… Ce vremuri! Nu știa ce e grija, iar săgețile produceau perechi despre care cântau menestrelii. Iar acum… săgețile lui cele bune abia de produceau o atracție fizică pasageră sau o zbenguială cu perspective de transformare într-o camaraderie frățească.  Dragostea de o știa el oarbă…iat-o plină de calcule și definiții. Ba că nu e pregătit de o relație stabilă, ba că nu are serviciu stabil, ba niște incompatibilități financiare, ba expectații puse cursiv pe hârtie.. Cupidon nu mai înțelege dragostea, iar dacă nici el nu e expert… Sau poate săgețile s-au învechit. Poate necesită o reevaluare serioasă, vârfuri înmuiate în feromoni și umori hedoniste, arome naturale de trupuri fertile, puțină nebunie și multă lipsă de moderație. Cupidon prinde puțină culoare în obrajii bucălați pentru că soluția asta l-ar putea relansa. Surescitarea îi scutură astenia, îi alungă luciditatea, îi desface aripile. Nu mai are răbdare și încordează arcul. Trage la întâmplare două săgeți, una după alta și se uită curios să vadă dacă a făcut vreo poznă. Două suflete s-au găsit, sunt suflete pereche și își jură iubire și veșnicie. Cupidon exultă, soluția lui dă roade, se va mai vorbi despre el, legendele se cer create. Poate chiar acesta este cuplul despre care vor povesti generații, chiar dacă nu e tocmai heterosexual. Dar dragostea nu se împiedică de nimicuri, își spune Cupidon amuzat, gândind că pe viitor va calcula mai bine când va pune săgeata în arc. Da. Îi trebuie și o bază de date. Ce vremuri!

REM

Pe cât de rele îi erau zilele, pe atât de dragi îi erau nopțile. Îi plăceau și zilele, cum erau ele încărcate de suferință, de speranță ce se arăta deșartă, de neputințe fără limite. Oare de când o iubea? De o lună sau de două? Nu mai știa clar, timpul se contracta dureros sau se dilata euforic. Știa sigur că a iubit-o din prima clipă, când a zărit-o în grupul ei. Și a trecut timp de atunci și nici măcar nu a reușit să îi atragă privirea; poate de vreo două ori ea a alunecat cu privirea pe deasupra lui. A vrut să o salute dar nu a îndrăznit. Și se gândește tot timpul la ea. Se gândește cu dragoste care îi strânge stomacul și cu ura neputinței și deznadejdei. I se tulbură lumea când o zărește, preț de o secundă, cu prietenii ei, trecând indiferentă și atât de frumoasă. Apoi o urăște: e atât de frumoasă și râde cu băieți și fete, dar mai ales cu băieți. Astfel sunt zilele lui. Dar nopțile… Adoarme greu, cum altfel, încercând să îi compună sub pleoape trăsăturile feței angelice. Și visează că e chiar împărat, iar la hotarul împărăției e ea, cerșind îndurare cu glas rugător. El nu vrea s-o asculte și o privește aspru. Ea plânge, suspină, dă să plece. E momentul din vis care îi place cel mai mult: îi spune fetei, cu voce de cezar, că, fie, poate rămâne în împărăția lui; atunci fata îl îmbrățișează strâns și îi promite recunoștință veșnică. El se lasă iubit și atunci se trezește, cu un dram de mulțumire răzbunătoare.

Undeva, sub alt acoperiș dar în aceeași noapte albastră, o fată visează că din primejdie de moarte o salvează un tânăr viteaz, frumos și stăpân peste lume. Se trezește transpirată de emoție și se gândește în noapte cam cum ar putea să îi atragă atenția băiatului indiferent care nici măcar nu o salută, atunci când drumurile lor se întâlnesc.

Nu e grabă. Visele stau să se întâlnească; între ele e distanță doar de un somn paradoxal.

Scrisoare de dragoste

Cum stătea el, bărbatul și o privea pe ea, femeia lui de atâția ani, îi trăzni prin cap că nu i-a spus măcar o dată că o iubește. Nu se prea pricepea el la vorbe meșteșugite și nu știa cum să îi spună, dar era hotărât. Femeia trebuia să aibă certitudinea iubirii lui de-o viață, iar dacă vorbele nu se lasă spuse, atunci i le va scrie: va scrie o scrisoare de dragoste pentru femeia lui. Om hotărât de felul lui, bărbatul se așeză la masa din bucătărie, cu o hârtie și un creion. „Draga mea”… își începu scrisoarea și fu foarte mândru. Nu e greu; îi place să scrie despre iubirea lui. Să îi spună că îi place cum prinde cu degete meștere rufele la uscat? Sau să îi spună că îi place cum plânge seara la filmele de dragoste? Să îi spună că îi iubește zgomotul ușor și ritmic pe care îl scoate când doarme profund? Să-i spună că e înnebunit după ridul oblic dintre sprâncene? Sau că îi place seriozitatea cu care își lăcuiește unghiile? Sau să îi spună că știe despre firele albe din cap? Poate ar trebui să îi spună că și lui îi place să doarmă la margine, dar, din dragoste, va păstra secretul ăsta. Nu e chiar ușor să scrii o scrisoare de dragoste, pentru că sunt multe lucruri de spus și toate sunt importante. Bărbatul rodea capătul creionului când femeia intră în bucătărie. …” Draga mea”…văzu ea pe un capăt de hârtie, pe care bărbatul se grăbi s-o mototolească. „Ce faci singur aici?” întrebă ea nedumerită. „Mă gândeam să pun ibricul de cafea. Tare și dulce, cum îți place ție”. Fața femeii se lumină într-un zâmbet mare, de nevastă împlinită: „Astăzi fără zahăr, cum îți place ție!”

Patimile unui adolescent rebel

Îmi place să punctez momentele importante din viața mea și a familiei mele, astfel încât, peste ani, să îmi aduc aminte cu ușurință de evenimentele respective. Probabil, și din nevoia de excentricitate, mi-am dorit să punctez sărbătorile de anul acesta; e adevărat că fără voia mea, dar cu sigurantă nu le voi uita ușor. Excentricitatea mea se traduce printr-un abces dentar, acut și fără preaviz, care a început să își facă de cap în noaptea de înviere. Ar trebui să știți că excentricitatea are prețul ei; nu există în București vreun loc în care să se rezolve urgențe stomatologice în perioada sărbătorilor legale. Cel puțin eu nu am găsit, în afara facultății de stomatologie, pe care am scos-o din calcul datorită unei experiențe anterioare: aici am ajuns cu bărbatul meu acum niște ani, pentru o extracție dificilă. Mi-l aduc aminte ieșind din cabinet cu privirea rătăcită, cu sânge pe față și pe cămașă, cu gura strămbă din care îi curgea sânge și o bucată de limbă. Așa că am început să înghit diverse pilule, toate forte, să ajung în viață într-o zi de muncă, pentru toată lumea, implicit pentru stomatologi. Înghițeam un hap, răscoleam internetul, sunam la cabinete diverse de urgențe stomatologice nonstop, dar invariabil, la nonstop era închis. Văzând că soarta mi-e potrivnică și hapurile sunt înghițite într-un ritm neregulamentar am hotărât să iau taurul de coarne și să trec pe la facultate. Recunosc, am plecat de acasă cu inima îndoită și cu preconcepții. Știu din experiență că, dacă ești de serviciu în zile de sărbătoare nu înseamnă și că ai chef să fii acolo. Tot din experiență știu că gărzile sunt asigurate de medici mai mititei și mai nefericiți care nu se pot opune suficient, pentru că nimeni nu vrea să lucreze de sărbători. La facultate, destul de liber: vreo zece excentrici cu totul, cu dureri de dinți în zi de sărbătoare. Îmi vine repede rândul, mă vede doctorița cu accent de peste Prut, mă ciocăne nițeluș, suficient cât să mă gândesc la sinucidere, și îmi zice că măseaua de minte e de vină. I-am spus că mă doare măseaua de alături, ea – amabilă, eu- țâfnoasă și cu chef de plecat acasă. Lipsa de alternativă mă ținea pe loc. Radiografia a arătat abcesul care fuza în gingia mea și doctorița m-a convins să stau cuminte să mi-l dreneze: pac-pac, cinci minute, fără anestezie, dar și fără dureri, timp în care se discuta intens despre meniul mesei de sărbătoare. Și gata: a dispărut instantaneu durerea, iar doctorița lipsită de creditul meu de încredere a devenit salvatorul meu, unicul și neprețuitul. Mi-a venit s-o iau în brațe și s-o pup, dar m-am abținut cu decență. Doctorița de peste Prut, singura la lucru în tot Bucureștiul, amabilă și răbdătoare cu un pacient dificil, precum și o grozavă durere de dinți (comparabilă, se spune, cu durerile din naștere) nu vor fi uitate niciodată. Nici sărbătorile petrecute la facultatea de stomatologie.

Partea plină a paharului: în premieră, sărbătorile au trecut peste mine lăsându-mă cu un kilogram mai puțin, pentru că nu am putut decât să molfăi din când în când câte o bucată de oușor, pe care o împingeam nemestecată cu puțin iaurt, să nu îmi rămână în găt. Adevărat hipocaloric.