Pe muchia unei căsnicii fericite

Eram tineri, frumoși, îndrăgostiți. Și foarte deștepți: auzisem că moartea pasiunii ar fi căsnicia, așa că un timp ne-am ținut departe de ea. S-a dovedit că pasiunea se ofilește și în afara căsniciei, lăsând loc pentru sentimente mai așezate și mai cuminți, motiv pentru care am decis că o căsătorie nu ar fi de neconceput. Cum spuneam, eram deștepți, și am hotărât că vom avea o căsnicie adaptată nevoilor tinereții, nevoi de respiro și de libertate. Zis și făcut: iată- ne în prima noastră săptămână de tineri căsătoriți, cu cinci zile libere legale, în care ne-am plimbat, ne-am iubit, am mâncat alune și ouă, iar ne-am iubit, am jucat poker, iar ne-am iubit, am mâncat alune și ouă. După cinci zile de căsnicie eram deja lămurită cum vine cu familia nucleară: apăreau timpi morți în proaspăta mea căsnicie, goluri pe care nu știam cu ce să le umplu, era timpul pentru un prim moment de respiro. Tânărul și frumosul meu soț a aflat în dimineața celei de-a șasea zile a căsniciei că mă voi duce câteva zile pe la mama, să îmi mai trag puțin sufletul (căsnicia m-a sleit de forțe) și poate să mănânc și o mâncare caldă. A fost de acord imediat, doar să mai am puțină răbdare până vine el de la serviciu, mă va conduce el la mama. L-am așteptat, iar el a venit la ora potrivită, însoțit de doi voinici înarmați cu bormașini, care într-o oră ne-au pricopsit cu televiziune prin cablu; cu HBO, cadou de final de săptămână de miere. În drum spre mama, m-am așezat un pic pe marginea canapelei, uitându-mă tâmp la niște rechini furioși și criminali (să fi fost niște ” Fălci”?). Pe acea margine de canapea mă mai puteți întâlni uneori și azi, ca alternativă de a merge puțin la mama, pe care nu am putut în ruptul capului să o conving să își instaleze HBO. Golurile din căsnicie au început să se umple, la început cu scopuri comune și anemice, cum ar fi scopul de a ne potoli foamea. Căci da, dragostea trece prin stomac. Cât despre pasiune, nu pot să vă spun decât că într-o căsnicie care a trecut proba timpului, atunci când pui mâna pe un fund, îți trebuie un moment să te dumirești dacă e fundul tău sau al partenerului.  Pasiunea e doar o amintire, iar partenerul tău va fi o reală extensie a propriului tău Eu. E semnul unei căsnicii bune.

Viață de nabab

Mi-am dat seama că, fără voia mea, duc o viață de nabab și pentru asta sunt recunoscătoare sorții. Iată! Dimineața mă trezesc în tonuri acustice de octave diferite, ca nu cumva creierul meu să rateze vreo frecvență anume și să își vadă de somn. În timp ce îmi dezmorțesc articulațiile încerc să mă dumiresc în ce zi suntem: ce noroc, nu e vreo plicticoasă zi de weekend. Mă întreb ce aș putea face azi și de fiecare dată aleg să merg la job ( rutina are și ea beneficiile sale). Mă gătesc cu toate pânzele umflate și cu ochii cârpiți pentru ziua cea nouă, și prepar iute pachetele de prânz ale celorlalți nababi coabitanți. La job particip cu succes la cursuri de rezistență psihică și fizică, încercând să fac față concurenței care vine tare din urmă. Ajung acasă în goana calului, unde încep exerciții ușoare de fitness (sunt nabab și îmi permit), făcând genuflexiuni, elongații, torsiuni cu ajutorul bățului de aspirator și al mopului. Dacă am chef să îmi depășesc limitele, apuc și o cârpă de spălat pe jos ( mopul lasă scame) și, în patru labe, lucrez musculatura paravertebrală. În situații excepționale ( din Paști în Crăciun) mă bag și la tracțiuni dificile, dar pe astea prefer să le ocolesc și apelez de obicei la instructori profesioniști. După aceea am ora de yoga, de meditație și introspecție metafizică: instructorul de yoga, certat definitiv cu Euclid, Pitagora și Thales, mă introduce în tematica necunoscutelor acestei lumi. Sunt middle level, clasa a șasea, și necunoscutele lumii au forma x, y și z , pe axa numerelor reale. Introspecția profundă îmi aduce vag în conștiință și amănunte despre catete și ipotenuze, și sunt nevoita să recunosc că Freud avea dreptate: am mai făcut un pas spre fericire, rezolvând un conflict geometric al copilăriei. Gata și cu yoga, temele sunt făcute. E timpul să mă ocup de micuțul meu hobby, mai ales că publicul mi-o cere, prin ghorțăieli de mațe goale: mă retrag în bucătărie și îmi exersez latura creativă încercând să încropesc ceva comestibil în timp record. Creativitatea îmi e apreciată sau nu, caz în care apelăm la mijloace ajutătoare, preparate gata. De asemenea particip la strângerea de fonduri ( pentru zile negre), acesta fiind un proiect mai vechi de-al meu și nerealizat încă, pentru că atunci când fondurile au prins o brumă de cheag, am preferat să fugim cu ele în vacantă. Sunt factor important de decizie în consiliul de administrație, având drept de veto și, în general, ultimul cuvânt („tată, mă lași la ziua Anei?”…”Ăă.. nu știu, întreb-o pe maică-ta!”) Seara, ca un nabab mulțumit de felul în care i s-a mai dus o zi din viață, am o scurtă ședință cu divinitatea, în care abia apuc să îi mulțumesc pentru darurile sale, și adorm încă înainte să pun capul pe pernă. Somn greu, fără vise; somn de nabab.

Circulația informației în instituție

Bunul mers al unei instituții depinde de felul în care se realizează comunicarea formală, pe verticală, între diferite categorii ierarhice și comunicarea pe orizontală, între angajații de pe aceeași linie ierarhică. Comunicarea formală e necesară și…anostă.  Sarea și piperul vieții dintr-o instituție sunt date de comunicarea informală, care își găsește permanent căi deschise de comunicare, vectori destoinici, feedback de calitate. Dacă apari în birou și discuția animată încetează brusc, toți ochii sunt îndreptați spre tine și apoi se ridică la unison în tavan sau se coboară în hârtii, nu înseamnă neapărat că ți-ai luat bluza pe dos sau că ai pantofii de culori diferite. Înseamnă că ești o bulă de interes colectiv și subiect al comunicării informale. De cele mai multe ori există o situație concretă pe care vreo fâșneață (feminină sau masculină) o interpretează, doar așa, ca exercițiu intelectual de încălzire, la cafeaua de dimineată, sub semnul discreției absolute. Informația strict secretă va circula doar către alți doi-trei colegi foarte discreți, fiecare având un mic aport creativ și picant. Informația se rostogolește bezmetic, crescând ca un bulgăre de zăpadă, ajungând într-un final și la tine, atunci când unul din colegi, pocnind de preaplinul informațional, varsă totul într-un șuvoi de noutăți. Este ocazia perfectă pentru a afla unde ai mâncat aseară, cât ai cheltuit, cu cine ai plecat și în ce scop. Ar fi păcat să te opui (cine se scuză se acuză) sau să te necăjești că ești subiect de bârfă, deoarece studiile arată că cei care bârfesc sunt mai sănătoși. Cu alte cuvinte, dacă vrei să muncești într-un mediu sănătos, lasă informația să circule! Nici nu te amăgi! Celebritatea a fost mereu trecătoare și mâine nu vei mai fi tu prim solist.  Și deși ceea ce vă voi spune acum nu mă onorează, vă mărturisesc (foarte confidențial) că aroma cafelei de dimineață nu e aceeași fără un condiment de calitate alături.

 

Vânt de primăvară. Efecte secundare

L-am simțit încă înainte să adie. L-am simțit aducând tinerețe și boli. Mi-a răscolit părul și monștrii ancestrali adormiți de secole de civilizație. Vântul nebun mi-a dat curajul să accept; poate așa îmi voi potoli dorințele, neliniștile.

Am schimbat vreo două vorbe pe la colțuri, ne-am decis scurt, am hotărât că nu mă interesează detaliile; eu voi intra în povestea asta cu mâinile goale; se va întâmpla o singură dată, spre binele tuturor; va alege el locul pe care îl consideră potrivit și nimicurile pe care le consideră importante. M-am gândit trecător cum voi ieși din povestea asta: mi-am răspuns că probabil voi fi maculată, pătată, murdară de-a binelea. Am alungat gândul supărător prin forța dorinței și plăcerea lucrului interzis, lăsându-mi conștiința să doarmă.

Am ieșit din casa adormită în vârful picioarelor, cu gesturi puține și tăcute, doar cu o bocceluță mică. Am ieșit în noaptea cețoasă, anume pentru a-mi acoperi fărădelegea, iar genunchii îmi tremurau de emoție, frig și necunoscut. Iar el era acolo, întrebându-mă cum mă simt. Ce să îi răspund? Că aproape m-am răzgândit? Sau că regret deja? Că am avut somnul tulburat și plin de ispite? I-am spus că sunt pregătită.

Locația, aleasă de el, corespundea scopului escapadei: liniștită, ferită de priviri indiscrete, departe de oameni cunoscuți. Am simțit în plex primele momente de stânjeneală, iar mâinile neîndemânatice îmi tremurau grozav. El părea relaxat și stăpân pe situație; i-am fost recunoscătoare că mi-a ieșit în întâmpinare cu gesturi sigure și moi, și mi-a pus momeala în cârlig.

Escapada a durat trei ore. Monștrii mei de pescar ancestral au adormit din nou, mulțumiți de prada constând în două arătări de 12 centimetri, transparent-roșiatice. Aveau totuși branhii.

Martie. Femei. Babe

Tanti Matilda este oaia neagră și bătrână a unei familii în care oile sunt oricum cenușii. Dar tanti Matilda este oaia neagră smoală, singură cuc în apartamentul ei mare, pentru că nimeni nu îndrăznește să îi țină de urât mai mult de câteva ore. Pentru că tanti Matilda este o bătrânică de 40 de kilograme, toată o piele zbârcită, de o răutate onestă și pură, canalizându-și forțele precare să împrăștie venin în stânga și în dreapta. Uneori mă sună să mă cheme pentru vreo urgență închipuită ( stăm în același cartier), cum ar fi să îi mut un fotoliu mai aproape de fereastră sau să îi fac rost de niște medicamente, pe care le găsește la orice farmacie. M-am gândit mereu că inventează motive pentru a avea puțină companie, pe care o exploatează în manieră proprie, făcându-mă albie de porci. În mod pervers și de neînțeles, îmi place tanti Matilda pentru tensiunea electrostatică pe care o împrăștie în jurul său sau pentru abilitatea de a-ți zgândărî defectele cu voce tare. Pentru Matilda oamenii se împart în nevolnici și nerozi, iar eu nu fac excepție, sunt pe rând sau concomitent nevolnică sau neroadă. Când am văzut că am 16 apeluri de la tanti Matilda am fost convinsă că e vorba de o nouă urgență și cu inima îndoită am sunat-o să aflu ce mi-a mai pregătit soarta. Am fost certată aspru (tu dormi și eu mor), și apoi cu un ton blajin și necunoscut, m-a rugat să vin urgent la ea ( da; are o problemă). Aflu că a gătit special pentru mine și că mi-a făcut și prăjituri. Mărturisesc că m-am speriat, tanti Matilda nu face nimic pentru nimeni, poate chiar moare. Am ajuns în mare grabă și găsesc o Matildă mai vie ca niciodată, în halat de baie și ochelari. M-a așezat pe un scaun, a dispărut în dormitor de unde s-a întors îmbrăcată cu o fustă înflorată în tonuri portocalii și o bluză albă, moale. Și-a ridicat o sprânceană a întrebare și am înțeles că îmi cerea părerea. I-am spus că mie îmi place, arată ca o babă hipioată, dar că restul lumii nu e așa de deschisă ca mine. A dispărut și a reapărut într-o rochită crem cu croială clasică: da, i-am zis, asta e foarte potrivită pentru toată lumea. Tanti Matilda și-a ridicat puțin și părul, l-a strâns în coc, mi-a cerut iarăși părerea. Am întrebat-o râzând dacă și-a găsit vreun drăguț. Nu, evident, cum pot fi atât de neroadă, sunt hainele de înmormântare și să nu las pe nevolnici s-o îmbrace altfel; și poate din smacurile alea ale mele, alea de femeie ușoară, i-oi da un pic pe obraji când o muri, că nu îi place culoarea de mort. Îi atrag atenția că e afurisită și drăcoasă, îmi răspunde că e afurisită doar cu oamenii pe care îi iubește, cu ceilalți nu e afurisită, nu e în niciun fel. Consider împăcată că tocmai mi-a făcut o declarație de dragoste;  mă invită la masă, a gătit pentru mine: bame. Mănânc orice, mai puțin bame, care mă îngrețoșează de cum le văd. Mi-e frică să nu dezamăgesc afurisita de babă care, totuși, a gătit pentru mine, iau vreo două guri, spun săru’mâna pentru masă, sub ochii smoliți și crunți ai Matildei. Plec cu stomacul greu și cu inima mândră că tanti Matilda m-a considerat demnă de a-i alege hainele de înmormântare și brusc, cu acuratețe, îmi amintesc că i-am spus când ne-am văzut ultima oară că nu aș mânca bame nici dacă m-ai omorî. Tanti Matilda s-a străduit pentru mine să îmi facă o răutate elaborată: îi apreciez efortul și îmi rumeg onorată certitudinea că mă iubește.

Infractorul ideal

Infractorul ideal este persoana cu bun simț care îți cere politicos, fără să ridice tonul, portmoneul, cardul și pinul. Nu face nazuri și nu se supără prea tare că ai un telefon cam vechi sau un ceas cam ieftin: ți le confiscă pentru a nu te pune în situația jenantă de a te gândi că nici măcar nu meriți să fii jefuit. Infractorul model îți va da în cap o singură lovitură, cu măiestrie, fără să te chinuie, inducându-ți o binefăcătoare comă, degrabă amnezică și relaxantă. Rareori și excepțional, infractorul model va fi prins de poliție, caz în care nu se va opune arestării, ci își va oferi mâinile spre încătușare, cerându-și umil scuze pentru deranjul produs oamenilor legii. Un asemenea infractor merită o închisoare pe măsură, ideală, condiții hoteliere impecabile, bucătărie cu vreo câteva stele Michelin, artterapie, meloterapie, aromoterapie, program sportiv, poate hipism sau golf.

În lumea reală infractorul ideal nu există. Este o tumoră a societății și trebuie extirpată. Evident, ca orice infractor care se respectă, se va opune arestării, și atunci nu cred că se supără nimeni ( dintre oamenii cinstiți) dacă poliția folosește mijloace coercitive legale. Mă minunez și nu înțeleg de ce se ridică atâtea voci împotriva unor polițiști care și-au făcut datoria, încătusând un infractor pregătit pentru circ și sânge. Prin comparație, în SUA unde legea e dictatură, aceeași situație s-ar fi terminat rapid cu un infractor mort, probabil plin de gloanțele poliției. Nu îmi doresc așa ceva, dar nu îmi doresc nici ridicolul de a trata infracționalitatea cu binișorul și cu bătăi amicale pe umăr, mai cumsecade decât se întâmplă uneori cu oamenii cinstiți. E de preferat ca infracțiunea să fie pedepsită și nu premiată, iar locul de detenție să fie resimțit ca atare și nu ca o oază de relaxare, cu toate serviciile asigurate, cu mult mai bine decât acasă.

PS. Copil fiind, nu prea cuminte, metodele pașnice de educație rămâneau adesea fără ecou. Necunoscători în ale pedagogiei moderne, ai mei treceau la metode coercitiv-usturătoare, peste fund, iar pe termen scurt metoda funcționa, asociată și cu un loc de pedeapsă bine ales, adica la colț, unde plictiseala era majoră. Dintr-un termen scurt în alt termen scurt se dovedește că m-am făcut mare și relativ responsabilă. Unde nu se poate altfel, ne mai gândim, fără resentimente, că scopul mai scuză mijloacele.

 

 

De cealaltă parte a baricadei

Nu este un secret pentru nimeni că sănătatea este scumpă; ideal ar fi să nu te îmbolnăvești niciodată. Dacă totuși ți se întâmplă ar fi bine să îți păstrezi rezerve de energie și răbdare pentru a alerga după hârtii, între medici de familie, specialiști, instituții. Sistemul de sănătate scârțâie din toate articulațiile care nu se îmbină prea bine. Presa ne ține la curent cu grozăvii de tot felul, prezentându-ne locuri mizere și diavoli în halate albe, pacienți nedreptățiți, decese care nu ar trebui să se întâmple. Nu e de mirare că pacientul vine la spital ca la război, interesat de un potențial malpraxis, de corecția atitudinii personalului medical sau de lipsurile curente.

Dar, dragă pacientule, nu uita că mergi la spital pentru sănătatea ta și că acolo sunt oameni care chiar vor să te ajute. Încearcă să le arăți respect și vei constata ( poate uimit) că ți se va acorda respect. Încearcă să nu mai fluturi sintagma ” plătesc asigurare”, deoarece ( poate nu știi), asigurarea ta nu acoperă mai nimic din procedurile de care ai parte. Nu mai spune că în România e foarte rău, pentru că în alte țări e posibil să nu ajungi decât la proceduri bazale și de urgențe ( plătești o asigurare uriașă să poți profita de acte medicale care în România sunt cuprinse în asigurarea medicală obișnuită).

Și te rog, dacă ajungi într-o terapie intensivă, nu îmi spune: ” șefa, dă- mi și mie niște apă”, pentru că mă enervează. Sunt „șefă” peste terapia durerii, ” șefa confortului” tău, „șefa” supraviețuirii tale în ciuda sincopelor tale. Poate că sunt meteorică în viața ta, dar poate că datorită mie ai o viață încă. Am fost acolo, pentru tine, să îți dreg bradicardia severă cu hipotensiune, am știut să manevrez pentru tine atropine și efedrine, adrenaline. Au fost și alții lângă tine, te-au primenit și spălat, pentru că ai vărsat și ți s-au relaxat sfincterele din cauza hipotensiunii. Nu ne e ușor și ne strâng dureros coronarele pentru tine și alții ca tine. Încearcă să nu mă înveți ce am de făcut, îti garantez că știu ce fac. Dacă te consideri atât de priceput nu înțeleg de ce ai mai venit la spital. Ai dreptate, este meseria mea și îmi place, dar nu te strădui să îmi regret alegerile. Așadar, dacă e patru dimineața și ești într-o terapie intensivă, nu mă apela „șefa”!, pentru că mă enervează. Și…încă ceva.. nu confunda serviciile medicale cu room-service- ul.

Pe drum

„Pe drum” este o carte pe care mi-am cumpărat-o într-o vară, la Vama Veche, să îmi omor timpul pe șezlong. Mi-a plăcut de la prima citire, cu soarele în cap, între găletușe, lopețele și grebluțe de nisip. A urmat și a doua citire, mult mai așezată, dar de fiecare dată lectura a lăsat urme în mine, urme și poftă de hoinăreală. Ai putea spune că este o carte despre vagabondajul autentic, sau despre viața la nivel senzorial, sau despre comuniunea cu natura, sau despre sex, jazz, alcool și droguri. Mie îmi face poftă de hoinăreală, asemeni tânărului Dean, în mașina lui răpciugoasă, fără țintă și fără viitor. De la prima lectură mi s-a insinuat în cap ideea că într-o zi voi avea curajul să mă urc în mașină și să plec încotro oi vedea cu ochii, voi înnopta unde m-o inspira locul, voi mânca minimal și fără pretenții, voi fi doar eu cu mine. M-am gândit de atâtea ori la drumul meu încât că aproape am amintiri despre asta și pot să îți povestesc deja ce mult îmi va fi plăcut. Mi s-a reactivat gândul de hoinăreală din cauza zăpezii și a frigului. Dean, personajul lui Jack Kerouac, e prins de vifor prin munți, are geamul și ștergătoarele stricate, și de aceea își scoate capul înfofolit pe geam pentru a vedea drumul. Eu, întocmai ca Dean, într-o dimineață foarte geroasă, am tras de portieră, am tras pumni, m-am opintit în bocanci, în zadar- mașina nu a cedat. Am avut noroc cu portiera pasagerului din dreapta, în care m-am opintit, am tras pumni, m-am rugat și de alții să încerce, dar s-a deschis, lăsând franjuri de cauciuc să fâlfâie la deschidere ( niște garnituri de pe la portieră). Ștergătorul nu a rezistat nici el prea bine, îmi lăsa zeci de dungi umede, obligându-mă să mă cocoșez pentru a vedea printr-o ferestruică mică și joasă, de o claritate impecabilă. Alternativa- să scot capul pe geam, asemeni lui Dean, ceea ce am și făcut în momente de criză. Tot drumul mi-am bodogănit, cu dragoste, bătrâna mașină și…mi-a venit pofta de hoinăreală, prin vară și soare, fără țintă și fără viitor. În mod cert, primul pas e făcut: am mașina potrivită.

Despre politețe și alte nimicuri

Mă uitam prin pozele vechi de familie, puține și îngălbenite, amintind de momente de prin anii ’60. O doamnă și un domn, impecabil de arătoși, la braț pe o Cale a Victoriei de promenadă duminicală, zâmbeau către aparatul de fotografiat. În plan secundar se zăresc alți domni și alte doamne, necunoscuți complet, martorii unor vremuri apuse, din pozele mele galbene. Trecând peste calitatea imaginii, nu pot să nu văd, ca trăsătură comună a fizionomiilor, un aer aristocratic, nobil, igienic. Nu regăsesc aerul ăsta desuet pe Calea Victoriei de azi, iar dacă fotograful de odinioară ar imortaliza un moment din anii noștri, cu siguranță aș decela ca trăsătură comună a fizionomiilor tușe căzute și crispate vorbind despre griji și nemulțumiri. Rareori regăsești fețe relaxate și pozitive, și atunci la persoane tinere și inocente. Ocazional mai poți vedea câte un bătrânel anacronic care, prin gesturi de o simplitate desăvârșită, respiră noblețe și aristocrație. Secretul este politețea, acest liant dintre oameni, care costă puțin și are beneficii nemăsurate: îți aduce mulțumire ție și celor din jur, creează respect, obligă la comportamente decente, face lumea mai frumoasă. Politețea este în pericol de dispariție, pornind de la formule simple precum ” te rog” și ” mulțumesc”, până la politețea dialogului, a respectului intimității, a respectului mediului înconjurător.

Dacă nu mă credeți puteți face un exercițiu simplu: căutați rapid sinonime pentru „politețe”, respectiv pentru „impolitețe”. Am găsit scormonind prin minte „bunăcuviință” și cam atât, în timp ce pentru ” impolitețe” îmi curg sinonimele șuvoi: mojicie, mârlănie, neamprostie, nesimțire, mitocănie și lista ar putea continua, apărând noi și noi sinonime pe măsura cererii lingvistice uriașe.

Dragi părinți, fiți politicoși în preajma copiilor voștri pentru că politețea se „fură” în primii ani de viață iar așchia nu sare niciodată departe de trunchi. Politețea nu e nicidecum un „nimic” ci e însuși diafanul nobil și simplu care îmbracă respectul ființei umane.

 

 

 

 

Despărțire

Draga mea, e timpul să ne luăm rămas bun. Nu mi-a fost ușor cu tine, deși te-ai străduit să fii blândă și înțelegătoare. M-ai momit cu fericiri trecătoare și strălucitoare, cu cântecele cântate cu voce de copil, cu merinde îmbelșugate așezate cu fast pe mese de sărbătoare. Recunoaște și tu, relația noastră nu a fost niciodată perfectă. Te-ai îmbrăcat în haine de mireasă, dar sufletul ți-e rece și crud. Ești puternică și mă înspăimânți când îți întrezăresc forța în scăpări colerice și nervoase. Viața nu e ușoară cu tine și gesturile simple sunt complicate în prezența ta. Adevărul e că nu te mai vreau: simt că mor alături de tine, puțin câte puțin: paloarea și cearcănele astea nesănătoase ți le datorez. Îmi consumi energiile cu lăcomie întunecată și rece. Îmi spui că dacă vreau să renasc trebuie ca mai întâi să mor, dar vei avea grijă să nu mor de tot, speri că ne vom mai vedea și vom reîncălzi relația asta ciudată, în care eu nu am mare lucru de spus. Înțeleg din tonul tău grav, cu rezonanțe de vifor, că te simți jignită și vrei cu tot dinadinsul să îți simt disprețul superior. Înțelege, sunt o persoană banală și poate nu te merit pe tine, albă și nebun de înfricoșătoare, în rochia ta de mireasă refuzată. Așadar, îmi adun curajul pământean și te rog încă o dată să îți faci bagajul și să pleci. Aștept altceva de la viață. Aștept primăvara.